Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 268 din 22 iunie 2004 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 279 alin. 1 din Codul de procedura penala si ale art. 206 din Codul penal
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 640 din 15 iulie 2004
Ion Predescu - preşedinte
Nicolae Cochinescu - judecãtor
Aspazia Cojocaru - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Acsinte Gaspar - judecãtor
Şerban Viorel Stãnoiu - judecãtor
Nicoleta Grigorescu - procuror
Florentina Geangu - magistrat-asistent
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 279 alin. 1 din Codul de procedurã penalã şi ale art. 206 din Codul penal, excepţie ridicatã de Codrina Oana Potârniche în Dosarul nr. 15.829/2003 al Judecãtoriei Sectorului 1 Bucureşti.
La apelul nominal lipsesc pãrţile, faţã de care procedura de citare este legal îndeplinitã.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiatã, apreciind cã textele legale criticate nu încalcã dispoziţiile constituţionale invocate de autoarea excepţiei.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, reţine urmãtoarele:
Prin Încheierea din 3 martie 2004, pronunţatã în Dosarul nr. 15.829/2003, Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 279 alin. 1 din Codul de procedurã penalã şi ale art. 206 din Codul penal, excepţie ridicatã de Codrina Oana Potârniche, inculpatã în dosarul menţionat, pentru sãvârşirea infracţiunii de calomnie, la plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate, Oana Roxana Taban.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea excepţiei aratã cã dispoziţiile art. 279 alin. 1 din Codul de procedurã penalã sunt neconstituţionale în raport cu prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât, ca urmare a plângerii prealabile a persoanei vãtãmate, se pune în mişcare acţiunea penalã, persoana chematã în judecatã devenind "inculpat" fãrã a se administra, în prealabil, probe care sã ateste vinovãţia sa. În consecinţã, aceste dispoziţii creeazã pentru persoana vãtãmatã o situaţie privilegiatã, în sensul cã drepturile procesuale ale acesteia sunt mult mai largi decât ale fãptuitorului, citat ca inculpat în cauzã, deşi legea îl prezumã "nevinovat" pânã la rãmânerea definitivã a hotãrârii de condamnare pronunţate de instanţa de judecatã. Punerea în mişcare a acţiunii penale "la simpla cerere" a persoanei vãtãmate îi conferã acesteia posibilitatea exercitãrii abuzive a dreptului sãu procesual, sens în care sunt încãlcate şi dispoziţiile art. 22 alin. (1) din Constituţie, deoarece prin formularea plângerii prealabile o persoanã este expusã riscului de a suporta consecinţele unei acţiuni penale şicanatoare, fãrã a exista împotriva sa indicii sau probe de vinovãţie. De asemenea, în susţinerea excepţiei s-a arãtat cã dispoziţiile art. 206 din Codul penal încalcã prevederile art. 30 alin. (1) din Constituţie şi ale art. 19 din Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului, referitoare la libertatea de exprimare şi de opinie, fiind implicit contrare art. 20 alin. (1) din Legea fundamentalã. În opinia autorului excepţiei, dispoziţiile legale criticate contravin şi art. 23 alin. (8) din Constituţie [preluate de art. 23 alin. (11), dupã republicarea Constituţiei, cu actualizarea denumirilor şi renumerotarea articolelor], conform cãruia, "Pânã la rãmânerea definitivã a hotãrârii judecãtoreşti de condamnare, persoana este consideratã nevinovatã". Persoana reclamatã are ab initio calitatea de inculpat, iar pe de altã parte, art. 206 din Codul penal instituie o prezumţie de vinovãţie în sarcina inculpatului, pe care acesta o poate rãsturna numai probând un interes legitim. Totodatã, sunt încãlcate prevederile art. 20 din Constituţie, prin raportare la reglementãrile internaţionale referitoare la prezumţia de nevinovãţie, cuprinse în art. 11 pct. 1 din Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului şi în art. 6 pct. 2 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti apreciazã cã excepţia este neîntemeiatã, deoarece dispoziţiile art. 279 alin. 1 din Codul de procedurã penalã sunt în concordanţã cu prevederile art. 16 alin. (1) şi ale art. 22 alin. (1) din Constituţie, republicatã, iar dispoziţiile art. 206 din Codul penal nu încalcã prevederile art. 20 alin. (1), art. 30 alin. (1) şi ale art. 23 alin. (11) din Constituţie, republicatã. În acest sens se aratã cã art. 279 alin. 1 din Codul de procedurã penalã reglementeazã procedura punerii în mişcare a acţiunii penale numai la plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede cã este necesarã o astfel de plângere, norma proceduralã criticatã aplicându-se fãrã discriminãri sau privilegii tuturor persoanelor învinuite de sãvârşirea unei infracţiuni pentru care o asemenea plângere este necesarã. Nu se poate considera cã aceastã normã prevede îngrãdiri ale exercitãrii drepturilor procesuale pentru inculpat sau privilegii pentru partea vãtãmatã, simpla distincţie între calitatea pãrţilor în procesul penal neechivalând cu o încãlcare a egalitãţii în faţa legii. Totodatã, procedura reglementatã de dispoziţiile art. 279 alin. 1 din Codul de procedurã penalã nu poate fi consideratã o încãlcare a dreptului la viaţã, integritate fizicã şi psihicã ale persoanei, garantat prin prevederile art. 22 alin. (1) din Constituţie, republicatã, deoarece punerea în mişcare a acţiunii penale la plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate nu poate aduce atingere, în nici un caz, drepturilor constituţionale enumerate.
În opinia instanţei dispoziţiile art. 206 din Codul penal nu contravin prevederilor art. 30 alin. (1) din Constituţie, republicatã, deoarece sancţiunea prevãzutã de textul penal, aplicabilã persoanelor care au sãvârşit fapte ce întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de calomnie, nu reprezintã o încãlcare a dreptului la libertatea de opinie şi de exprimare. Se mai aratã cã textul constituţional indicat nu trebuie interpretat izolat, ci prin raportare la prevederile art. 30 alin. (6) şi art. 57 din Constituţie, republicatã, potrivit cãrora libertatea de exprimare nu poate prejudicia onoarea, demnitatea şi dreptul la propria imagine ale persoanelor, cetãţenii fiind obligaţi sã-şi exercite drepturile şi libertãţile fundamentale cu bunã-credinţã, fãrã sã încalce drepturile celorlalţi.
Art. 206 din Codul penal nu contravine, în opinia instanţei, nici prevederilor art. 19 din Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului, deoarece, potrivit art. 12 din acest act internaţional, nimeni nu poate face obiectul unor atingeri aduse onoarei şi reputaţiei sale, restrângere ce se regãseşte şi în art. 10 pct. 2 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale. Se aratã cã art. 206 din Codul penal nu contravine prevederilor art. 23 alin. (11) din Constituţie, republicatã, referitoare la prezumţia de nevinovãţie, deoarece textul în discuţie prevede doar fapta care poate constitui infracţiunea de calomnie şi sancţiunea aplicabilã, fãrã însã sã instituie o prezumţie de vinovãţie a persoanei cãreia îi este imputatã. Formularea plângerii prealabile pentru calomnie nu înseamnã cã persoana cãreia i se imputã fapta este consideratã vinovatã înaintea pronunţãrii unei hotãrâri judecãtoreşti definitive. Ca şi în cazul celorlalte infracţiuni, vinovãţia pentru calomnie se stabileşte numai dupã administrarea de probe, iar persoanele judecate în urma unei plângeri prealabile beneficiazã fãrã excepţii de toate garanţiile unui proces echitabil, inclusiv prezumţia de nevinovãţie.
Potrivit dispoziţiilor <>art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul aratã cã, în ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate adusã art. 279 alin. 1 din Codul de procedurã penalã, în raport cu prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, republicatã, referitoare la egalitatea în drepturi, aceasta este neîntemeiatã. Norma proceduralã criticatã consacrã o excepţie de la principiul oficialitãţii procesului penal, înscris în art. 2 alin. 2 din Codul de procedurã penalã. Potrivit art. 126 alin. (2) din Legea fundamentalã, competenţa şi procedura de judecatã sunt prevãzute numai prin lege. Se invocã jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a statuat constant cã procedura plângerii prealabile nu este contrarã principiilor constituţionale, ci exprimã principii de politicã penalã democratice şi umaniste în legãturã cu soluţionarea conflictului de drept penal. Aceastã procedurã nu prevede discriminãri sau privilegii pentru persoana vãtãmatã.
Se mai aratã cã dispoziţiile art. 279 alin. 1 din Codul de procedurã penalã nu contravin nici prevederilor art. 22 alin. (1) din Constituţie, republicatã, referitoare la dreptul la viaţã şi la integritatea fizicã şi psihicã ale persoanei, deoarece nu conţin dispoziţii de naturã sã aducã atingere acestor drepturi fundamentale ale omului, ci reglementeazã doar procedura de punere în mişcare a acţiunii penale numai la plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede cã este necesarã o asemenea plângere. Pe de altã parte, împotriva unei inculpãri vãdit nefondate şi tendenţioase inculpatul se poate plânge pentru denunţare calomnioasã.
Cu privire la art. 23 alin. (11) din Constituţie, republicatã, în raport cu care a fost invocatã atât neconstituţionalitatea art. 279 alin. 1 din Codul de procedurã penalã, ca efect al dobândirii calitãţii de inculpat de cãtre persoana indicatã în plângere ca fiind autorul faptei, cât şi neconstituţionalitatea art. 206 din Codul penal, întrucât ar institui o "prezumţie de vinovãţie" în sarcina inculpatului, Guvernul aratã cã susţinerile autoarei excepţiei nu pot fi reţinute, deoarece calitatea procesualã de inculpat nu reprezintã o prejudecare a cauzei şi nu rãstoarnã prezumţia de nevinovãţie, iar persoana inculpatã îşi poate exercita dreptul la apãrare şi poate solicita administrarea oricãror probe legale pentru combaterea susţinerilor formulate în acuzare.
Pe de altã parte, art. 206 din Codul penal nu instituie în sarcina inculpatului o prezumţie de vinovãţie, ci stabileşte numai faptele care pot constitui infracţiunea de calomnie şi pedepsele aplicabile. Persoanele judecate pentru calomnie beneficiazã de toate garanţiile unui proces echitabil, inclusiv de prezumţia de nevinovãţie.
Stabilirea prin lege a unor restrângeri şi sancţiuni privind exercitarea libertãţii de exprimare nu este incompatibilã cu caracterul inviolabil al acesteia, consacrat de art. 30 alin. (1) din Legea fundamentalã, deoarece într-o societate democraticã exercitarea acestei libertãţi nu este absolutã, ci comportã o serie de îndatoriri şi responsabilitãţi şi, ca urmare, restrângeri necesare pentru protecţia reputaţiei şi a drepturilor altora. Una dintre aceste limitãri este incriminarea calomniei, care, aşa cum se vede din textul art. 206 din Codul penal, priveşte fapte concrete, determinate cu privire la o persoanã ori imputate acesteia. Pe de altã parte, în vederea apãrãrii unui interes legitim, chiar individual, legea permite celui care dovedeşte cã a avut un astfel de interes, în apãrarea cãruia a fãcut afirmaţia sau imputarea calomnioasã, sã facã proba veritãţii acesteia, situaţie în care fapta sa nu constituie infracţiune.
În concluzie, Guvernul apreciazã cã excepţia de neconstituţionalitate ridicatã în cauzã este neîntemeiatã.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicatã.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 , republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, republicatã, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale <>art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicatã.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, pe de o parte, dispoziţiile art. 279 alin. 1 din Codul de procedurã penalã, privitoare la punerea în mişcare a acţiunii penale în cazul procedurii plângerii prealabile, şi, pe de altã parte, dispoziţiile art. 206 din Codul penal, referitoare la infracţiunea de calomnie.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicatã, Curtea constatã cã aceasta este neîntemeiatã şi urmeazã sã fie respinsã.
1. O primã criticã de neconstituţionalitate constã în susţinerea cã prevederile art. 279 alin. 1 din Codul de procedurã penalã, conform cãrora "Punerea în mişcare a acţiunii penale se poate face numai la plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede cã este necesarã astfel de plângere", contravin dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, republicatã, potrivit cãrora "Cetãţenii sunt egali în faţa legii şi a autoritãţilor publice, fãrã privilegii şi fãrã discriminãri", şi ale art. 22 alin. (1) din Constituţie, republicatã, care dispun cã "Dreptul la viaţã, precum şi dreptul la integritate fizicã şi psihicã ale persoanei sunt garantate". În opinia autoarei excepţiei, prin dispoziţiile legale criticate, în baza cãrora la simpla plângere a persoanei vãtãmate se porneşte procesul penal şi are loc punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva presupusului faptuitor, acesta este pus în condiţii de inferioritate faţã de persoana vãtãmatã. Se considerã totodatã cã inculpatul este obligat sã suporte consecinţele unei acţiuni penale şicanatoare fãrã sã existe împotriva sa probe de vinovãţie, ceea ce aduce atingere dreptului sãu la integritate psihicã.
Analizând criticile aduse prevederilor art. 279 alin. 1 din Codul de procedurã penalã, Curtea constatã cã asupra constituţionalitãţii acestora s-a mai pronunţat prin <>Decizia nr. 162 din 21 septembrie 2000 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 544 din 2 noiembrie 2000. Cu acel prilej Curtea Constituţionalã a reţinut: "Condiţionarea punerii în mişcare a acţiunii penale de existenţa plângerii prealabile a persoanei vãtãmate reprezintã o excepţie de la regula generalã a oficialitãţii procesului penal, înscrisã la art. 2 alin. 2 din Codul de procedurã penalã". Aceste reglementãri sunt de naturã proceduralã, iar, potrivit prevederilor constituţionale, competenţa şi procedura de judecatã sunt stabilite de lege. Calitatea procesualã de inculpat este definitã la art. 23 din Codul de procedurã penalã, potrivit cãruia "Persoana împotriva cãreia s-a pus în mişcare acţiunea penalã este parte în procesul penal şi se numeşte inculpat". Aceastã calitate de inculpat nu reprezintã o prejudecare a cauzei şi nu rãstoarnã prezumţia de nevinovãţie prevãzutã la art. 23 alin. (8) [în prezent art. 23 alin. (11), dupã republicarea Constituţiei, cu actualizarea denumirilor şi renumerotarea articolelor], iar textul de lege criticat "nu contravine nici prevederilor art. 22 alin. (1) din Constituţie, republicatã, referitoare la garantarea dreptului la viaţã, precum şi a dreptului la integritate fizicã şi psihicã al persoanei, deoarece în mod evident nu conţine dispoziţii de naturã sã aducã atingere acestor drepturi fundamentale ale omului, obiectul reglementãrii sale constituindu-l doar procedura de punere în mişcare a acţiunii penale numai la plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede cã este necesarã o astfel de plângere".
De asemenea, prin Decizia nr. 163 din 21 septembrie 2000, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 544 din 2 noiembrie 2000, şi prin deciziile nr. 195 şi nr. 197 din 12 octombrie 2000, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 543 din 1 noiembrie 2000, Curtea a soluţionat şi alte excepţii de neconstituţionalitate privind art. 279 alin. 1 din Codul de procedurã penalã, statuând, în mod constant, cã aceste dispoziţii sunt constituţionale.
Soluţiile şi considerentele deciziilor menţionate sunt valabile şi în prezenta cauzã, întrucât nu au intervenit elemente noi de naturã sã determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii.
2. Cea de-a doua criticã de neconstituţionalitate are ca obiect dispoziţiile art. 206 din Codul penal, care prevãd cã "Afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoanã, care, dacã ar fi adevãratã, ar expune acea persoanã la o sancţiune penalã, administrativã sau disciplinarã, ori dispreţului public, se pedepseşte cu închisoare de la 2 luni la 2 ani sau amendã.
Acţiunea penalã se pune în mişcare la plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate.
Împãcarea pãrţilor înlãturã rãspunderea penalã".
Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine cã aceste prevederi contravin dispoziţiilor art. 23 alin. (11) din Constituţie, republicatã, potrivit cãrora, "Pânã la rãmânerea definitivã a hotãrârii judecãtoreşti de condamnare, persoana este consideratã nevinovatã", deoarece condiţioneazã proba veritãţii de dovedirea existenţei unui interes legitim, ceea ce înseamnã o prezumţie de vinovãţie. Pe cale de consecinţã, se susţine şi încãlcarea prevederilor art. 20 din Constituţie, republicatã, prin raportare la reglementãrile internaţionale referitoare la prezumţia de nevinovãţie, cuprinse în art. 11 pct. 1 din Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului şi art. 6 pct. 2 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale. Totodatã, se afirmã cã prevederile art. 206 din Codul penal contravin şi dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Constituţie, republicatã, coroborate cu cele ale art. 19 din Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului, care reglementeazã libertatea de exprimare şi de opinie.
Examinând susţinerile autoarei excepţiei, Curtea Constituţionalã constatã cã prin dispoziţiile art. 206 din Codul penal legiuitorul incrimineazã şi sancţioneazã fapta de calomnie ca infracţiune contra demnitãţii persoanei, valoare esenţialã prevãzutã în art. 1 alin. (3) din Constituţie, republicatã. Prin acest text de lege este sancţionatã penal afirmarea ori imputarea în public a unei fapte determinate, care, dacã ar fi adevãratã, ar expune acea persoanã la o sancţiune penalã, administrativã sau disciplinarã ori dispreţului public.
Caracterul inviolabil al libertãţii de exprimare prevãzute la art. 30 alin. (1) din Constituţie, republicatã, nu justificã atingerea adusã demnitãţii persoanei şi dreptului acesteia la propria imagine. De altfel, toate prevederile din Constituţie şi din actele internaţionale, prin care se consacrã libertatea de exprimare, cuprind precizarea cã aceastã libertate nu poate fi absolutã, ea putând suferi restrângeri dacã acestea sunt necesare pentru apãrarea drepturilor şi libertãţilor altora. Una dintre aceste limitãri este incriminarea calomniei, care, dupã cum rezultã din textul art. 206 din Codul penal, priveşte fapte concrete, determinate cu privire la o persoanã ori imputate acesteia. Pe de altã parte, în vederea apãrãrii unui interes legitim, chiar individual, legea permite celui care dovedeşte cã a avut un astfel de interes, în apãrarea cãruia a fãcut afirmaţia sau imputarea calomnioasã, sã facã proba veritãţii acesteia, situaţie în care fapta sa nu constituie infracţiune.
Din perspectiva celor arãtate nu se poate reţine nici încãlcarea dispoziţiilor art. 19 din Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului şi, implicit, nici a prevederilor art. 20 din Legea fundamentalã.
În ceea ce priveşte susţinerea autorului excepţiei de neconstituţionalitate, conform cãreia art. 206 din Codul penal ar contraveni art. 23 alin. (8) din Legea fundamentalã, Curtea constatã de asemenea cã aceasta este neîntemeiatã. Textul criticat nu încalcã în nici un mod prezumţia de nevinovãţie, principiu fundamental al procesului penal, consacrat atât de art. 23 alin. (8) din Constituţie, cât şi de art. 11 paragraful 2 din Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului şi de Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, prin art. 6 pct. 2.
Curtea Constituţionalã s-a pronunţat prin numeroase decizii asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 206 din Codul penal, respingând excepţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii. Menţionãm dintre acestea <>Decizia nr. 308 din 15 noiembrie 2001 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 21 din 16 ianuarie 2002, <>Decizia nr. 337 din 29 noiembrie 2001 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 31 ianuarie 2002, şi <>Decizia nr. 32 din 31 ianuarie 2002 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 21 februarie 2002. Argumentele ce au fundamentat aceastã soluţie îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauzã, deoarece nu au intervenit motive sau elemente noi care sã determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii.
Faţã de cele arãtate, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicatã, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.d) şi alin. (3), al <>art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 279 alin. 1 din Codul de procedurã penalã şi ale art. 206 din Codul penal, excepţie ridicatã de Codrina Oana Potârniche în Dosarul nr. 15.829/2003 al Judecãtoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Definitivã şi obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 22 iunie 2004.
PREŞEDINTE,
ION PREDESCU
Magistrat-asistent,
Florentina Geangu
------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
