Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 261 din 5 decembrie 2000 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 392 alin. 4 din Codul de procedura penala
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 174 din 5 aprilie 2001
Lucian Mihai - preşedinte
Costica Bulai - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Ioan Muraru - judecãtor
Lucian Stangu - judecãtor
Nicolae Popa - judecãtor
Romul Petru Vonica - judecãtor
Florin Bucur Vasilescu - judecãtor
Gabriela Ghita - procuror
Doina Suliman - magistrat-asistent
Pe rol se afla soluţionarea exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 392 alin. 4 din Codul de procedura penalã, ridicatã de Anton Sommert în Dosarul nr. 740/2000 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penalã.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publica din data de 16 noiembrie 2000 în prezenta autorului exceptiei, care a rãspuns în nume personal, precum şi pentru Societatea Comercialã "Eurocontact" din Bucureşti, a aparatorului partii Sorin Rosca Stanescu şi a reprezentantului Ministerului Public, dezbateri care au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea la 23 noiembrie 2000 şi apoi la 5 decembrie 2000.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, retine urmãtoarele:
Prin Încheierea din 2 mai 2000, pronunţatã în Dosarul nr. 740/2000, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penalã a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 392 alin. 4 din Codul de procedura penalã, excepţie ridicatã de Anton Sommert în cadrul unui proces de insulta şi calomnie, având ca obiect recursul declarat de acesta impotriva unei decizii penale prin care i s-a respins contestaţia în anulare.
În motivarea exceptiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine ca prevederile art. 392 alin. 4 din Codul de procedura penalã, care nu prevãd calea de atac a recursului impotriva unei decizii prin care se respinge contestaţia în anulare, incalca dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea în fata legii a cetãţenilor, ale art. 20 alin. (1), fiind în neconcordanta cu pactele şi tratatele referitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, ale art. 21 alin. (1) şi (2) referitoare la accesul liber la justiţie, precum şi ale art. 48 alin. (3) referitoare la obligaţia statului de a rãspunde patrimonial pentru prejudiciul cauzat prin erori judiciare. De asemenea, autorul exceptiei de neconstituţionalitate susţine ca în cursul procesului penal, în diferite faze, nu i-au fost respectate drepturile procesuale şi în plus nu poate folosi, datoritã dispoziţiilor legale criticate, nici cãile de atac în cadrul contestaţiei în anulare.
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penalã, exprimandu-şi opinia, apreciazã ca dispoziţiile art. 392 alin. 4 din Codul de procedura penalã sunt constituţionale, întrucât, în ipoteza admiterii contestaţiei în anulare pentru vreunul dintre cazurile prevãzute la art. 386 din Codul de procedura penalã şi a trimiterii cauzei pentru rejudecare la instanta de fond sau la instanta de apel, sentinta pronunţatã în fond şi, respectiv, decizia pronunţatã în apel sunt supuse cãilor de atac prevãzute pentru apel şi, respectiv, pentru recurs, potrivit prevederilor art. 361 şi, respectiv, art. 385^1 din Codul de procedura penalã. În situaţia respingerii contestaţiei în anulare, prin decizia pronunţatã de aceeaşi instanta de recurs nu s-a prevãzut calea de atac a recursului, întrucât vizeazã infracţiuni prevãzute la art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedura penalã, care sunt de competenta judecãtoriilor. Impotriva sentinţelor pronunţate de judecãtorii s-a prevãzut calea de atac a recursului, conform art. 385^1 alin. 1 lit. a) din Codul de procedura penalã, astfel ca, prin posibilitatea exercitãrii din nou a unui recurs impotriva deciziei instanţei de recurs care a soluţionat, prin respingere, contestaţia în anulare, s-ar prelungi nejustificat procesul penal. Prin aceasta nu se ingradeste accesul liber la justiţie, deoarece partea a avut la indemana calea de atac prevãzutã la art. 385^1 alin. 1 lit. a) din Codul de procedura penalã, iar impotriva hotãrârilor definitive aceasta parte se mai poate adresa cu cerere procurorului general al Parchetului de pe lângã Curtea Suprema de Justiţie, solicitând promovarea unui recurs în anulare, în condiţiile prevãzute la art. 410 din Codul de procedura penalã.
În conformitate cu dispoziţiile <>art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra exceptiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul, în punctul sau de vedere, considera ca excepţia ridicatã este neîntemeiatã, deoarece contestaţia în anulare este o cale extraordinarã de atac, iar ratiunea sa este aceea de a asigura remedierea erorilor ce s-ar putea produce în activitatea instanţelor judecãtoreşti. Întrucât contestaţia în anulare, ca toate cãile extraordinare de atac, reprezintã o prelungire a procesului penal, aceasta trebuie sa fie folositã sub un strict control judecãtoresc. De aceea, atunci când contestaţia în anulare este intemeiata pe cazurile prevãzute la lit. a)-c) ale art. 386 din Codul de procedura penalã, activitatea de judecata se desfãşoarã în doua etape, şi anume admiterea în principiu şi examinarea temeiniciei cererii. Examinarea în principiu implica analiza îndeplinirii condiţiilor prevãzute de lege pentru introducerea acestei cai extraordinare de atac. În ipoteza în care instanta constata ca vreuna dintre cerinţele legale nu este îndeplinitã, aceasta respinge, prin încheiere, contestaţia în anulare ca fiind, în principiu, inadmisibila, iar în ipoteza în care constata ca cerinţele sunt îndeplinite, admite, prin încheiere, contestaţia în anulare, ca fiind admisibilã în principiu, urmând sa fie analizata temeinicia cererii. În cea de-a doua etapa, judecand contestaţia dupã admiterea ei în principiu, instanta fie va desfiinta prin decizie hotãrârea a carei anulare se cere, procedând la rejudecarea recursului sau la rejudecarea cauzei dupã casare, fie va respinge, prin decizie motivatã, contestaţia în anulare, ca fiind neîntemeiatã. Se apreciazã ca nici încheierea de respingere în principiu, ca fiind inadmisibila, nici decizia de admitere sau respingere, ca intemeiata sau neîntemeiatã, a contestaţiei în anulare nu sunt susceptibile sa fie atacate cu apel sau cu recurs, deoarece sunt pronunţate de o instanta de recurs. Întrucât nici un subiect procesual nu poate exercita o cale de atac impotriva acestor hotãrâri, nefiind o imposibilitate numai pentru partea vãtãmatã, este exclusa ipoteza discriminarii sau a aplicãrii unui tratament inegal.
Poate fi atacatã cu apel sau cu recurs, dupã caz, numai sentinta sau decizia pronunţatã în cazul în care contestaţia este intemeiata pe art. 386 lit. d) (când impotriva unei persoane s-au pronunţat doua hotãrâri definitive pentru aceeaşi fapta), iar hotãrârea a carei anulare se cere a rãmas definitiva la prima instanta sau la instanta de apel. Asadar posibilitatea atacarii cu apel sau cu recurs a fost acordatã în cazuri temeinic justificate (numai dacã impotriva unei persoane au fost pronunţate doua hotãrâri definitive şi numai dacã hotãrârea a carei anulare se cere a rãmas definitiva la prima instanta sau la instanta de apel, dacã este cazul, pentru a nu priva partea de vreun grad de jurisdicţie), fãrã a crea vreo discriminare. În aceste condiţii prevederile art. 392 alin. 4 din Codul de procedura penalã nu contravin dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, care prevãd ca cetãţenii sunt egali în fata legii şi a autoritãţilor publice. Principiul egalitãţii nu trebuie sa atragã aplicarea aceluiaşi regim juridic unor situaţii diferite.
În ceea ce priveşte contrarietatea dispoziţiilor art. 392 alin. 4 din Codul de procedura penalã cu prevederile art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, se arata ca lipsa posibilitatii de a exercita o cale de atac impotriva încheierii de respingere în principiu a contestaţiei în anulare nu este de natura sa prejudicieze accesul liber la justiţie sau sa ingradeasca exerciţiul acestui drept, în condiţiile în care calea de atac a contestaţiei în anulare poate fi promovata numai dupã ce subiectul procesual a exercitat toate cãile ordinare de atac prevãzute de lege [în cazurile prevãzute la art. 386 lit. a)-c) din Codul de procedura penalã], partea beneficiind de toate gradele de jurisdicţie prevãzute de lege. Referitor la susţinerea ca aceleaşi prevederi legale contravin dispoziţiilor art. 48 alin. (3) din Constituţie se arata ca imposibilitatea legalã de a exercita o cale de atac impotriva încheierii de respingere în principiu a contestaţiei în anulare nu este de natura sa aducã atingere dreptului oricãrei persoane de a obţine despãgubiri din partea statului în cazul în care a suferit un prejudiciu de pe urma sãvârşirii unei erori judiciare în procesul penal. În ceea ce priveşte neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale criticate, în raport cu art. 20 alin. (1) din Constituţie şi cu art. 6, 13 şi 17 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, se arata ca prin art. 6 alin. 1 din convenţie "nu se conferã nici un drept victimei unei infracţiuni de a declansa proceduri penale impotriva autorului acesteia şi nici de a cere continuarea procedurilor pana la pronunţarea unei hotãrâri de cãtre o instanta judecãtoreascã. Mai mult, dispoziţiile art. 6 din convenţie nu sunt aplicabile în cazul cãilor extraordinare de atac". Cu privire la pretinsa contrarietate dintre prevederile legale criticate şi dispoziţiile art. 17 din convenţie, referitoare la interzicerea abuzului de drept, acestea nu au aplicabilitate în speta. Având în vedere ca dispoziţiile legale criticate nu contravin prevederilor art. 6, 13 şi 17 din convenţie, este neîntemeiatã susţinerea ca ele ar contraveni dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Constituţie.
Preşedinţii celor doua Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, susţinerile autorului exceptiei, ale partii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 , retine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã constata ca a fost legal sesizatã şi este competenta, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale <>art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, sa soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicatã.
Obiectul exceptiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 392 alin. 4 din Codul de procedura penalã, care au urmãtorul cuprins: "Sentinta data în contestaţie este supusã apelului, iar decizia data în apel este supusã recursului." Aceste dispoziţii legale privesc cãile de atac ce pot fi folosite impotriva hotãrârilor judecãtoreşti date în soluţionarea contestaţiei în anulare.
Autorul exceptiei de neconstituţionalitate susţine ca acest text contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1), ale art. 20 alin. (1), cu referire la art. 6, 13 şi 17 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, ale art. 21 alin. (1) şi (2) şi ale art. 48 alin. (3) din Legea fundamentalã, texte care au urmãtorul cuprins:
- Art. 16 alin. (1): "Cetãţenii sunt egali în fata legii şi a autoritãţilor publice, fãrã privilegii şi fãrã discriminãri.";
- Art. 20 alin. (1): "Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertãţile cetãţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanta cu Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.";
- Art. 21: "(1) Orice persoana se poate adresa justiţiei pentru apãrarea drepturilor, a libertãţilor şi a intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrãdi exercitarea acestui drept.";
- Art. 48 alin. (3): "Statul rãspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare sãvârşite în procesele penale."
Dispoziţiile din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, invocate în susţinerea exceptiei de neconstituţionalitate, prevãd:
- Art. 6: "1. Orice persoana are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de cãtre o instanta independenta şi impartiala, instituitã de lege, care va hotãrî fie asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricãrei acuzatii în materie penalã îndreptate impotriva sa. [...]";
- Art. 13: "Orice persoana, ale carei drepturi şi libertãţi recunoscute de prezenta convenţie au fost incalcate, are dreptul sa se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încãlcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.";
- Art. 17: "Nici o dispoziţie din prezenta convenţie nu poate fi interpretatã ca implicând, pentru un stat, un grup sau un individ, un drept oarecare de a desfasura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmãreşte distrugerea drepturilor sau a libertãţilor recunoscute de prezenta convenţie sau de a aduce limitãri mai ample acestor drepturi şi libertãţi decât acelea prevãzute de aceasta convenţie."
Autorul exceptiei considera ca dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale, deoarece nu prevãd nici o cale de atac impotriva deciziei date de instanta de recurs în soluţionarea contestaţiei în anulare.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicatã, Curtea Constituţionalã constata ca aceasta este neîntemeiatã şi, în consecinta, urmeazã sa o respingã.
Cu privire la critica de neconstituţionalitate potrivit cãreia dispoziţiile art. 392 alin. 4 din Codul de procedura penalã incalca principiul liberului acces la justiţie, prevãzut la art. 21 alin. (1) din Constituţie, se retine ca în activitatea sa jurisdicţionalã anterioarã Curtea Constituţionalã a examinat semnificatia acestui principiu. Astfel, prin Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Curtea a statuat ca liberul acces la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfãptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfãşurare a procesului în fata instanţelor judecãtoreşti, deci şi reglementarea cãilor ordinare şi extraordinare de atac, este de competenta exclusiva a legiuitorului. Aceasta soluţie decurge din dispoziţiile art. 125 alin. (3) din Constituţie, potrivit cãrora "Competenta şi procedura de judecata sunt stabilite de lege", precum şi din cele ale art. 128 din Constituţie, conform cãrora "Impotriva hotãrârilor judecãtoreşti, pãrţile interesate şi Ministerul Public pot exercita cãile de atac, în condiţiile legii".
În considerentele aceleiaşi decizii se retine ca semnificatia art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit cãruia accesul liber la justiţie nu poate fi îngrãdit, este aceea ca nici o categorie sau grup social nu poate fi exclus de la exerciţiul drepturilor procesuale prevãzute de lege. Însã legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedura, astfel încât accesul liber la justiţie nu înseamnã accesul la toate structurile judecãtoreşti şi la toate cãile de atac.
În acelaşi sens Curtea Constituţionalã s-a mai pronunţat, şi anume prin deciziile nr. 92 din 11 septembrie 1996 şi nr. 38 din 26 februarie 1998, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 297 din 20 noiembrie 1996 şi, respectiv, nr. 177 din 13 mai 1998.
Curtea constata, de asemenea, ca prevederile legale criticate sunt în concordanta şi cu dispoziţiile art. 6 şi 13 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
În ceea ce priveşte critica referitoare la încãlcarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie Curtea a statuat în mod constant (de exemplu, prin Decizia nr. 16 din 9 februarie 1999, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 1 aprilie 1999) ca instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ceea ce priveşte cãile de atac, nu este contrarã principiului egalitãţii cetãţenilor în fata legilor şi a autoritãţilor publice atâta timp cat aceste reguli asigura egalitatea cetãţenilor în utilizarea lor. Principiul egalitãţii nu înseamnã uniformitate, asa încât, dacã la situaţii egale trebuie sa corespundã un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul nu poate fi decât diferit.
Referitor la susţinerea ca prevederile art. 392 alin. 4 din Codul de procedura penalã contravin dispoziţiilor art. 48 alin. (3) din Constituţie Curtea constata ca nu exista nici o legatura între prevederea legalã ce face obiectul exceptiei şi obligaţia statului de a repara prejudiciile cauzate prin erori judiciare în procesele penale.
În sfârşit, Curtea constata ca este nefondata şi susţinerea potrivit cãreia textul de lege criticat contravine dispoziţiilor art. 17 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, deoarece conţinutul dispoziţiilor legale nu are nici o legatura cu obiectul de reglementare al acestei norme juridice internaţionale.
Fata de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi al art. 12, al art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi al <>art. 23 alin. (1), (4) şi (6) din Legea nr. 47/1992 , republicatã,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 392 alin. 4 din Codul de procedura penalã, ridicatã de Anton Sommert în Dosarul nr. 740/2000 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penalã.
Definitiva şi obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publica din data de 5 decembrie 2000.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
LUCIAN MIHAI
Magistrat-asistent,
Doina Suliman
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
