Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 259 din 24 septembrie 2002 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 409, 410, art. 411 alin. 4 si ale art. 412 alin. 1 din Codul de procedura penala
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 770 din 23 octombrie 2002
Nicolae Popa - preşedinte
Costica Bulai - judecãtor
Nicolae Cochinescu - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Petre Ninosu - judecãtor
Lucian Stangu - judecãtor
Şerban Viorel Stanoiu - judecãtor
Ioan Vida - judecãtor
Iuliana Nedelcu - procuror
Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent
Pe rol se afla pronunţarea asupra exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 409, 410, art. 411 alin. 4 şi ale art. 412 alin. 1 din Codul de procedura penalã, excepţie ridicatã de Pompiliu Bota în Dosarul nr. 2.301/2001 al Curţii Supreme de Justiţie - Secţia penalã.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publica din 12 septembrie 2002 şi au fost consemnate în încheierea de la aceeaşi data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 24 septembrie 2002.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, retine urmãtoarele:
Prin Încheierea din 26 martie 2002, pronunţatã în Dosarul nr. 2.301/2001, Curtea Suprema de Justiţie - Secţia penalã a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 409, 410, art. 411 alin. 4 şi ale art. 412 alin. 1 din Codul de procedura penalã, excepţie ridicatã de Pompiliu Bota în dosarul menţionat.
În motivarea exceptiei de neconstituţionalitate se susţine ca dispoziţiile art. 409 din Codul de procedura penalã sunt contrare prevederilor art. 21 din Constituţie referitoare la accesul liber la justiţie, deoarece conferã numai procurorului general dreptul de a promova recurs în anulare, precum şi prevederilor art. 131 alin. (1) din Constituţie referitoare la imparţialitatea procurorilor, întrucât Ministerul Public se subordoneazã Guvernului, iar procurorii îşi desfãşoarã activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei, fiind astfel lipsiţi de independenta fata de puterea executivã. Se arata ca aceleaşi dispoziţii sunt contrare şi prevederilor art. 24 din Constituţie referitoare la dreptul la apãrare.
Dispoziţiile art. 410 contravin, în opinia autorului exceptiei, prevederilor art. 4 pct. 1 şi 2 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, referitoare la dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de doua ori pentru aceeaşi fapta.
Dispoziţiile art. 411 alin. 4 din Codul de procedura penalã incalca, în opinia autorului exceptiei, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apãrare, prevãzute în art. 6 pct. 1 şi 3 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
Cu privire la dispoziţiile art. 412 alin. 1 din Codul de procedura penalã, autorul exceptiei invoca Decizia Curţii Constituţionale nr. 73 din 4 iunie 1996, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 22 octombrie 1996, definitiva ca urmare a <>Deciziei Curţii Constituţionale nr. 96 din 24 septembrie 1996 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 17 octombrie 1996, prin care s-a statuat ca posibilitatea procurorului general de a dispune suspendarea executãrii unei hotãrâri judecãtoreşti incalca principiul separaţiei puterilor în stat.
Exprimandu-şi opinia asupra exceptiei de neconstituţionalitate, Curtea Suprema de Justiţie - Secţia penalã arata ca, potrivit art. 128 din Constituţie, impotriva hotãrârilor judecãtoreşti pãrţile interesate şi Ministerul Public pot exercita cãile de atac în condiţiile legii, iar potrivit art. 125 alin. (3) din Constituţie, competenta şi procedura de judecata sunt stabilite de lege. Se apreciazã ca dispoziţiile legale criticate nu sunt contrare prevederilor art. 4 pct. 1 şi 2 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, deoarece aceste dispoziţii instituie o cale de atac impotriva unei hotãrâri judecãtoreşti, iar nu un nou proces în aceeaşi cauza.
În conformitate cu dispoziţiile <>art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost comunicatã preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului pentru a transmite în scris punctele de vedere asupra exceptiei de neconstituţionalitate ridicate în cauza.
Preşedintele Camerei Deputaţilor arata ca dispoziţiile legale criticate nu contravin prevederilor constituţionale, întrucât cãile de atac pot fi exercitate în condiţiile legii, iar legea a încredinţat Ministerului Public dreptul şi îndatorirea de a promova recursul în anulare, atunci când exista vreunul dintre cazurile prevãzute în art. 410 din Codul de procedura penalã. Recursul în anulare are un caracter excepţional şi, prin urmare, nu poate fi lãsat la dispoziţia pãrţilor, deoarece s-ar periclita stabilitatea şi siguranta ordinii de drept stabilite prin justiţie. Dispoziţiile art. 409, 410 şi 412 din Codul de procedura penalã nu incalca prevederile din Constituţie, întrucât acestea statueazã posibilitatea exercitãrii cãilor de atac şi de cãtre Ministerul Public, în condiţiile stabilite de lege. Se mai apreciazã ca nu sunt incalcate prevederile Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, deoarece în cauza se exercita o cale de atac în cadrul aceluiaşi proces penal, pornit impotriva inculpatului, iar nu în cadrul unui nou proces penal. În concluzie, se arata ca dispoziţiile art. 409, 410, art. 411 alin. 4 şi ale art. 412 alin. 1 din Codul de procedura penalã sunt constituţionale şi se propune respingerea exceptiei de neconstituţionalitate.
Guvernul considera excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 409, 410 şi ale art. 411 alin. 4 din Codul de procedura penalã, în raport cu art. 21 şi 11 din Constituţie, ca fiind neîntemeiatã. În motivarea acestei opinii se arata ca dispoziţiile art. 409 nu pot fi considerate ca fiind contrare prevederilor art. 21 din Constituţie, deoarece recursul în anulare reprezintã o procedura cu caracter excepţional, având o sfera restrânsã în ceea ce priveşte titularii, o astfel de limitare existând în multe legislaţii europene. Pe de alta parte, conform art. 125 alin. (3) din Constituţie, legea este cea care stabileşte procedura de judecata.
În ceea ce priveşte critica art. 410 pct. I.7^1, care reprezintã temeiul juridic al promovãrii recursului în anulare în speta dedusã controlului de constitutionalitate, în sensul ca acesta ar contraveni dispoziţiilor art. 4 pct. 1 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, care prevãd ca nici o persoana nu poate fi judecata sau condamnata pentru o infracţiune pentru care a fost achitatã sau condamnata, Guvernul arata ca principiul non bis în idem are în vedere neinceperea unui nou proces penal cu privire la aceeaşi fapta şi la acelaşi fãptuitor. Sub acest aspect se arata ca recursul în anulare nu poate fi asimilat unui nou proces în aceeaşi cauza. Aceasta este o cale extraordinarã de atac al carei scop este remedierea unor eventuale erori în activitatea jurisdicţionalã într-o anumitã cauza şi reprezintã reluarea procesului penal care a epuizat faza judecaţii. Aceasta cale extraordinarã de atac nu reprezintã rezolvarea unei noi cauze, ci o modalitate de readucere a aceleiaşi cauze la stadiul de judecata.
În legatura cu critica adusã art. 411 alin. 4 din Codul de procedura penalã, se precizeazã ca textul de lege prevede obligaţia instanţelor de judecata de a trimite dosarele spre examinare sau de a comunica situaţia juridicã a acestora cãtre Parchet, în vederea formularii recursului în anulare. O data promovat recursul în anulare, Curtea Suprema de Justiţie este investitã cu soluţionarea lui, iar dosarul aflat pe rolul acestei instanţe sta la dispoziţia pãrţilor interesate. Prin urmare, pe întreg parcursul desfãşurãrii activitãţii de judecata pãrţile au aces liber la dosar. Se apreciazã ca în acest mod se respecta art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, care consacra dreptul la un proces echitabil.
În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 412 alin. 1 din Codul de procedura penalã, care prevãd ca procurorul general poate dispune suspendarea executãrii înainte de introducerea recursului în anulare, Guvernul considera aceste dispoziţii ca fiind neconstituţionale. Se arata ca suspendarea executãrii unei hotãrâri judecãtoreşti poate fi dispusã numai de cãtre o instanta judecãtoreascã mai mare în grad sau cel puţin egala în grad cu aceea care a pronunţat hotãrârea, iar nu de cãtre un reprezentant al Ministerului Public. În acest sens se invoca Decizia Curţii Constituţionale nr. 73 din 4 iunie 1996, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 22 octombrie 1996, cu privire la o reglementare similarã din Codul de procedura civilã, statuand ca "sunt neconstituţionale prevederile art. 330^2 alin. 1 din Codul de procedura civilã, potrivit cãrora procurorul general poate dispune pe termen limitat suspendarea executãrii hotãrârilor judecãtoreşti înainte de introducerea recursului în anulare". Prin aceste prevederi este afectat principiul separaţiei puterilor în stat, principiu care, deşi nu este consacrat expres, poate fi dedus din ansamblul reglementãrilor constituţionale şi, îndeosebi, al celor având ca obiect stabilirea funcţiilor autoritãţilor publice şi a raporturilor dintre acestea.
Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul sau de vedere.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 , retine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã este legal sesizatã şi este competenta, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale <>art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, sa soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicatã.
Obiectul exceptiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 409, 410, art. 411 alin. 4 şi ale art. 412 alin. 1 din Codul de procedura penalã, care au urmãtorul conţinut:
- Art. 409: "Procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare la Curtea Suprema de Justiţie orice hotãrâre definitiva.";
- Art. 410: "Hotãrârile definitive de condamnare, achitare şi încetare a procesului penal pot fi atacate cu recurs în anulare în urmãtoarele cazuri:
I. Cazurile în care recursul are efect cu privire la situaţia pãrţilor din proces:
1. instanta nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare;
2. când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni sau când instanta a pronunţat o hotãrâre de condamnare pentru o alta fapta decât cea pentru care condamnatul a fost trimis în judecata, cu excepţia cazurilor prevãzute în art. 334-337;
3. când inculpatul a fost condamnat pentru o fapta care nu este prevãzutã de legea penalã;
4. când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 din Codul penal sau în alte limite decât cele prevãzute de lege;
5. când persoana condamnata a fost mai înainte judecata în mod definitiv pentru aceeaşi fapta sau dacã exista o cauza de inlaturare a rãspunderii penale, pedeapsa a fost gratiata ori a intervenit decesul inculpatului;
6. când, în mod greşit, inculpatul a fost achitat pentru motivul ca fapta sãvârşitã de el nu este prevãzutã de legea penalã sau când, în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal pentru motivul ca exista autoritate de lucru judecat sau o cauza de inlaturare a rãspunderii penale ori ca a intervenit decesul inculpatului;
7. când faptei sãvârşite i s-a dat o gresita încadrare juridicã;
7^1. când hotãrârea este contrarã legii sau când prin hotãrâre s-a fãcut o gresita aplicare a legii de natura sa influenteze soluţia procesului;
8. când s-a comis o eroare grava de fapt;
9. când judecãtorii de fond au comis un exces de putere, în sensul ca au trecut în domeniul altei puteri constituite în stat.
II. Cazurile în care recursul poate fi declarat numai în favoarea condamnatului:
1. nu au fost respectate dispoziţiile privind competenta dupã materie sau dupã calitatea persoanei;
2. instanta nu a fost sesizatã legal;
3. instanta nu a fost compusa potrivit legii ori s-au încãlcat prevederile art. 292 alin. 2 sau a existat un caz de incompatibilitate;
4. şedinţa de judecata nu a fost publica, în afarã de cazurile când legea prevede altfel;
5. judecata a avut loc fãrã participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;
5^1. judecata a avut loc fãrã citarea legalã a pãrţilor sau cu procedura de citare neîndeplinitã;
6. judecata a avut loc în lipsa aparatorului, când prezenta acestuia era obligatorie;
7. judecata s-a fãcut fãrã efectuarea anchetei sociale, în cauzele cu infractori minori;
8. când nu a fost efectuatã expertiza psihiatrica a inculpatului în cazurile şi în condiţiile prevãzute în art. 117 alin. 1 şi 2;
9. instanta a admis o cale de atac neprevãzutã de lege sau introdusã tardiv.
Hotãrârile definitive, altele decât cele prevãzute în alin. 1, pot fi atacate cu recurs în anulare numai dacã sunt contrare legii.
Instanta, solutionand recursul în anulare, verifica hotãrârile atacate sub aspectul tuturor motivelor de casare prevãzute în alineatele precedente, punându-le în prealabil în discuţia pãrţilor.";
- Art. 411 alin. 4: "Instanţele de judecata sunt obligate ca în termen de 10 zile de la primirea cererii parchetului sa trimitã spre examinare dosarele în care hotãrârile sunt definitive sau, dupã caz, sa comunice, în acelaşi termen, situaţia judiciarã a acestora.";
- Art. 412 alin. 1: "Procurorul general poate dispune suspendarea executãrii hotãrârii înainte de introducerea recursului în anulare."
Dispoziţiile constituţionale invocate de autorii exceptiei ca fiind incalcate sunt urmãtoarele:
- Art. 21: "(1) Orice persoana se poate adresa justiţiei pentru apãrarea drepturilor, a libertãţilor şi a intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrãdi exercitarea acestui drept.";
- Art. 23 alin. (1): "Libertatea individualã şi siguranta persoanei sunt inviolabile.";
- Art. 24 alin. (1): "Dreptul la apãrare este garantat.";
- Art. 123: "(1) Justiţia se înfãptuieşte în numele legii.
(2) Judecãtorii sunt independenţi şi se supun numai legii.";
- Art. 131 alin. (1): "Procurorii îşi desfãşoarã activitatea potrivit principiului legalitãţii, al imparţialitãţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei."
Invocand art. 11 din Constituţie, autorul exceptiei susţine ca au fost incalcate şi dispoziţiile art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, ratificatã de România, text care are urmãtorul conţinut: "Orice persoana are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de cãtre o instanta independenta şi impartiala, instituitã de lege, care va hotãrî fie asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricãrei acuzatii în materie penalã îndreptate impotriva sa. Hotãrârea trebuie sa fie pronunţatã în mod public, dar accesul în sala de şedinţa poate fi interzis presei şi publicului pe intreaga durata a procesului sau a unei pãrţi a acestuia în interesul moralitãţii, al ordinii publice ori al securitãţii naţionale într-o societate democratica, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a pãrţilor la proces o impun, sau în mãsura consideratã absolut necesarã de cãtre instanta atunci când, în împrejurãri speciale, publicitatea ar fi de natura sa aducã atingere intereselor justiţiei", precum şi dispoziţiile art. 4 pct. 1 şi 2 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, care prevãd: "1. Nimeni nu poate fi urmãrit sau pedepsit penal de cãtre jurisdictiile aceluiaşi stat pentru sãvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotãrâre definitiva conform legii şi procedurii penale ale acestui stat.
2. Dispoziţiile paragrafului precedent nu impiedica redeschiderea procesului, conform legii şi procedurii penale a statului respectiv, dacã fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natura sa afecteze hotãrârea pronunţatã."
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constata urmãtoarele:
I. Dispoziţiile art. 409, 410 şi 411 din Codul de procedura penalã reglementeazã calea extraordinarã de atac a recursului în anulare. Potrivit art. 125 alin. (3) coroborat cu art. 128 din Constituţie, legiuitorul este unica autoritate abilitata sa reglementeze competenta şi procedura de judecata, precum şi cãile de atac impotriva hotãrârilor judecãtoreşti şi condiţiile în care acestea pot fi exercitate. În virtutea acestor prevederi constituţionale, recursul în anulare reprezintã o cale extraordinarã de atac, având urmãtoarele particularitãţi: legitimarea procesuala aparţine numai procurorului general, care poate acţiona din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, competenta de soluţionare aparţine Curţii Supreme de Justiţie, obiectul recursului în anulare îl constituie numai hotãrâri judecãtoreşti definitive, iar motivele pentru care se poate exercita calea de atac sunt expres şi limitativ prevãzute de art. 410 din Codul de procedura penalã. Curtea retine ca dispoziţiile criticate sunt în concordanta cu prevederile art. 21 şi 24 din Constituţie, precum şi cu prevederile art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil, şi cu prevederile art. 4 pct. 1 din Protocolul nr. 7 adiţional la convenţie, referitoare la dreptul de a nu fi judecat de doua ori pentru aceeaşi fapta. Fiind o cale de atac ce se exercita impotriva hotãrârilor judecãtoreşti definitive, legea a dat dreptul de a exercita recursul în anulare numai procurorului general al României, în considerarea dispoziţiilor art. 130 alin. (1) din Constituţie, potrivit cãrora, în activitatea judiciarã, Ministerul Public reprezintã interesele generale ale societãţii şi apara ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertãţile cetãţenilor. Nu poate fi pusã în discuţie nici încãlcarea dreptului constituţional la apãrare, deoarece, potrivit prevederilor art. 413 din Codul de procedura penalã, la judecarea recursului în anulare declarat în defavoarea celui condamnat, a celui achitat sau fata de care s-a încetat procesul penal, pãrţile se citeaza şi pot sa îşi exercite nestingherit acest drept.
Referitor la susţinerea autorului exceptiei privind încãlcarea art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, care consacra dreptul persoanei la un proces echitabil, Curtea constata ca, în sensul practicii instanţei europene, conceptul de "proces echitabil" nu implica în mod necesar existenta mai multor grade de jurisdicţie, a unor cai de atac impotriva hotãrârilor judecãtoreşti, nici, pe cale de consecinta, posibilitatea exercitãrii acestor cai de atac - inclusiv a celor extraordinare - de cãtre toate pãrţile din proces. Curtea retine, de asemenea, ca recursul în anulare nu poate fi considerat un nou proces în aceeaşi cauza, ci o cale de atac prin care se urmãreşte remedierea erorilor care au stat la baza unor hotãrâri definitive şi, implicit, restabilirea ordinii de drept. Sub acest aspect nu se poate retine încãlcarea principiului non bis în idem la care se referã prevederile art. 4 pct. 1 din Protocolul nr. 7 adiţional la convenţie.
II. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 412 alin. 1 din Codul de procedura penalã, care prevãd posibilitatea procurorului general de a dispune suspendarea executãrii hotãrârii judecãtoreşti definitive înainte de introducerea recursului în anulare, Curtea retine ca textele de lege criticate sunt contrare Constituţiei, incalcand principiul separaţiei puterilor în stat. Cu privire la acest aspect, dar în materia procedurii civile, Curtea Constituţionalã s-a mai pronunţat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 73 din 4 iunie 1996, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 22 octombrie 1996, definitiva ca urmare a <>Deciziei Curţii Constituţionale nr. 96 din 24 septembrie 1996 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 17 octombrie 1996. Cu acel prilej Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 330^2 alin. 1 din Codul de procedura civilã, potrivit cãrora "Procurorul general poate dispune pe termen limitat suspendarea executãrii hotãrârilor judecãtoreşti înainte de introducerea recursului în anulare". Curtea a statuat ca prin aceste prevederi este afectat principiul separaţiei puterilor în stat, principiu care, deşi nu este explicit consacrat, poate fi dedus din ansamblul reglementãrilor constituţionale, în special din cele care se referã la funcţiile autoritãţilor publice şi la raporturile dintre acestea. Ministerul Public, deşi face parte, potrivit Constituţiei, din autoritatea judecãtoreascã, reprezintã o magistratura specialã, care nu îndeplineşte atribuţii de natura jurisdicţionalã. Asa cum se prevede în art. 131 alin. (1) din Constituţie, procurorii îşi desfãşoarã activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei, organ esentialmente executiv, fiind, pe cale de consecinta, ei înşişi agenţi ai autoritãţii executive.
De altfel, dacã procurorul general introduce recursul în anulare, potrivit art. 412 alin. 2, instanta poate sa dispunã suspendarea executãrii hotãrârii atacate. Suspendarea executãrii hotãrârii judecãtoreşti de cãtre procurorul general pe considerente de oportunitate, înainte de a sesiza instanta, nu poate avea, în sensul celor arãtate, un temei constituţional.
Curtea constata ca soluţia şi considerentele care au stat la baza <>Deciziei Curţii Constituţionale nr. 73 din 4 iulie 1996 sunt valabile şi în cauza de fata.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al <>art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, cu majoritate de voturi în ceea ce priveşte prevederile art. 412 alin. 1 din Codul de procedura penalã şi cu unanimitate în ceea ce priveşte celelalte texte de lege,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicatã de Pompiliu Bota în Dosarul nr. 2.301/2001 al Curţii Supreme de Justiţie - Secţia penalã şi constata ca prevederile art. 412 alin. 1 din Codul de procedura penalã sunt neconstituţionale.
2. Respinge excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 409, 410 şi ale art. 411 alin. 4 din Codul de procedura penalã, excepţie ridicatã de acelaşi autor în acelaşi dosar.
Definitiva şi obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publica din data de 24 septembrie 2002.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Magistrat-asistent,
Mihaela Senia Costinescu
*
OPINIE SEPARATĂ
În dezacord cu soluţia adoptatã cu majoritatea voturilor membrilor Curţii, consideram ca excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 412 alin. 1 din Codul de procedura penalã este neîntemeiatã şi ca trebuia sa fie respinsã în acest sens. Motivele sunt urmãtoarele:
1. Deşi recunoaşte ca Ministerul Public "face parte, potrivit Constituţiei, din autoritatea judecãtoreascã", soluţia majoritara statueazã ca procurorii sunt "agenţi ai autoritãţii executive", deoarece "îşi desfãşoarã activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei". De aici, concluzia ca atributia acordatã procurorului general al Parchetului de pe lângã Curtea Suprema de Justiţie de a suspenda executarea hotãrârii înainte de introducerea recursului în anulare constituie o încãlcare a principiului separaţiei puterilor în stat, "dedus din ansamblul reglementãrilor constituţionale".
1.1. Soluţia nu poate fi impartasita mai întâi pentru ca se întemeiazã pe constatarea unei incompatibilitãţi între executarea hotãrârilor judecãtoreşti care, în opinia majoritara, este o activitate de resortul puterii judecãtoreşti şi suspendarea executãrii unei hotãrâri de cãtre un agent al puterii executive.
Or, constatarea ca executarea hotãrârilor judecãtoreşti constituie o atribuţie inerenta şi exclusiva a puterii judecãtoreşti nu este exactã.
Atributia inerenta şi exclusiva a puterii judecãtoreşti o constituie - în limitele principiului separaţiei puterilor în stat - activitatea de judecata, adicã soluţionarea litigiilor dintre subiectele de drept cu privire la existenta, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective. În materie penalã atribuţiile inerente şi inalienabile ale puterii judecãtoreşti se rezuma la judecarea infracţiunilor şi la aplicarea pedepselor. Deosebit de aceste atribuţii, instanţele judecãtoreşti mai au, atât în procesul penal, cat şi în procesul civil, şi atribuţii care prin natura lor sunt de domeniul executiv, cum este luarea de cãtre instanta de judecata a mãsurilor preventive prevãzute de art. 136 din Codul penal sau punerea în executare a hotãrârilor judecãtoreşti. Acestea nu sunt, prin natura lor, atribuţii de judecata, pentru ca în efectuarea lor judecãtorul nu este chemat sa spunã dreptul (juris dico) şi sa transeze, prin hotãrâri cu putere de lege, litigii cu privire la drepturile subiective ori sa aplice pedepse pentru comiterea de infracţiuni. Ele sunt, prin vointa legiuitorului, atribuţii judiciare - pentru ca sunt intim legate de procedurile judiciare şi pentru ca exercitarea lor implica independenta şi impartialitate, calitãţi inerente funcţiei de magistrat.
Activitatea de executare a hotãrârilor judecãtoreşti, neconstituind o activitate de judecata, ci, prin natura ei, o activitate executivã (cum este şi denumita), nu se exercita în exclusivitate de cãtre judecãtori, ci şi de alte organe, dintre care unele - cum sunt organele de poliţie, administraţia şi aparatul penitenciarelor, executorii judecãtoreşti - aparţin în mod necontestat puterii executive.
În rezumat spus, limitele puterii judiciare încep cu investirea instanţei de judecata şi se termina cu pronunţarea hotãrârii judecãtoreşti executorii. Dincolo de aceste limite este domeniul executivului, chiar dacã, asa cum am arãtat, unele atribuţii de natura executivã sunt date, prin lege, în puterea magistratului.
Interferentele semnalate nu constituie încãlcãri ale principiului separaţiei puterilor, ci reflecta modul nerestrictiv în care sistemele de drept moderne, între care şi cel consacrat prin Constituţia României din 1991, înţeleg acest principiu.
Asadar, şi în situaţia în care procurorul ar fi un agent al autoritãţii executive, cum se susţine în opinia majoritara, atribuţiile conferite acestuia prin lege în domeniul executãrii hotãrârilor judecãtoreşti, inclusiv atributia prevãzutã de art. 412 alin. 1 din Codul de procedura penalã, nu incalca principiul separaţiei puterilor. Aceasta cu atât mai mult cu cat procurorul nu acţioneazã din afarã sistemului, ci din interiorul autoritãţii judecãtoreşti, în calitate de magistrat.
1.2. Procurorul nu este însã un agent al puterii executive. Aceasta teza, tradiţionala, se întemeia pe legile de organizare judecãtoreascã anterioare guvernarii comuniste, care, în consonanta cu toate sistemele de drept în care funcţiona instituţia procurorilor, plasau în mod explicit Ministerul Public în puterea executivã, iar ministrul justiţiei era investit expres cu funcţia de "cap al Ministerului Public".
În lumea contemporana, cu deosebire dupã 1990, conceptia privind calitatea procurorului de "agent al puterii executive" este tot mai mult fie abandonatã, fie atenuata, inregistrandu-se o tendinta certa de deplasare a Ministerului Public din puterea executivã în puterea judecãtoreascã.
În acest sens, în art. 222 din legea organicã a Uniunii Europene (Tratatul de la Mstricht) se prevede ca procurorul care participa la activitatea Curţii de Justiţie "are rolul de a prezenta public, în deplina impartialitate şi în deplina independenta, concluzii motivate asupra cauzei supuse Curţii de Justiţie". Or, este evident, imparţialitatea şi independenta sunt atribute ale magistratului, component al puterii judecãtoreşti, iar nu ale agentului puterii executive. Tot astfel, în Italia, pe baza prevederilor constituţionale şi a legilor de organizare judecãtoreascã se recunoaşte ca "În sistemul justiţiei italiene ministerul public face parte din puterea judecãtoreascã, iar procurorul nu se deosebeşte de judecãtor decât prin funcţiile sale" (citat din Gianni Tinebra, The Role of the Publico Ministerio în Italy, în Revue Internaţionale de Droit Penal, trim. III şi IV 1992). În sfârşit, în Franta, deşi ministerul public nu este încadrat în autoritatea judiciarã, membrii instituţiei sunt magistraţi şi fac parte din corpul judiciar. Şi în aceasta ţara (creatoare a instituţiei) deplasarea ministerului public spre puterea judecãtoreascã este evidenta, cãci prin reforma constituţionalã din 1993 s-a modificat, între altele, art. 65 din Constituţie, în sensul instituirii în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a unei secţiuni pentru magistraţii parchetului, iar din componenta Consiliului face parte şi un procuror.
În ţara noastrã reforma judiciarã începutã prin Constituţia României din 1991 a aşezat Ministerul Public în sfera autoritãţii judecãtoreşti. Ministerului Public i s-au consacrat în Constituţie doua articole, art. 130 şi 131, în cap. VI, intitulat Autoritatea judecãtoreascã, fiind definit astfel ca una dintre cele trei instituţii ale puterii judecãtoreşti, alãturi de instanţele judecãtoreşti şi de Consiliul Superior al Magistraturii. Din economia textelor Constituţiei rezulta cu evidenta vointa categorica a legiuitorului-constituant de a desprinde Ministerul Public din Executiv (acolo unde îl plasase traditia istorica) şi de a-i recunoaşte statutul de organ al statului care "reprezintã interesele generale ale societãţii şi apara ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertãţile cetãţenilor" [art. 130 alin. (1) din Constituţie].
Prin urmare, funcţiile Ministerului Public, stabilite expres prin Constituţie, sunt urmãtoarele: a) reprezentarea intereselor generale ale societãţii; b) apãrarea ordinii de drept; c) apãrarea drepturilor şi libertãţilor cetãţenilor.
În calitate de reprezentant al "intereselor generale ale societãţii", procurorul nu numai ca nu este un agent al Executivului, dar se poate afla pe o poziţie contrarã celei exprimate de Guvern în actele individuale, de administraţie sau chiar în actele cu caracter normativ, care incalca legea. Astfel, în conformitate cu art. 144 lit. c) din Constituţie, Curtea Constituţionalã are, între celelalte atribuţii, şi pe aceea de a hotãrî asupra excepţiilor ridicate în fata instanţelor judecãtoreşti privind neconstituţionalitatea ordonanţelor emise de Guvern, iar potrivit <>art. 24 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicatã, la soluţionarea exceptiei de neconstituţionalitate este citat şi Ministerul Public. Participând la judecarea unui asemenea caz, procurorul nu este obligat sa punã concluzii de respingere a exceptiei de neconstituţionalitate şi de constatare a validitãţii ordonanţei - cum ar fi obligat sa facã dacã ar fi agent al Executivului -, ci are libertatea sa prezinte în instanta constituţionalã concluziile pe care le considera întemeiate potrivit legii (art. 28 alin. 4 din Legea nr. 92/1992, republicata). În oricare alt litigiu în fata instanţelor judecãtoreşti, în care este parte statul, Guvernul sau o instituţie a administraţiei publice, procurorul este de asemenea liber sa prezinte concluziile sale, întemeindu-se pe lege şi pe probatoriul administrat în cauza.
Constituţia României nu lasa nici o indoiala asupra faptului ca intreaga competenta a Ministerului Public izvorãşte din lege, iar nu din mandatul pe care l-ar avea de la vreuna dintre autoritãţile statului din sfera executivã sau din puterea legiuitoare. Iar pentru ca acest mandat legal, de reprezentant al întregii societãţi, sa poatã fi îndeplinit, Constituţia asaza la baza functionarii Ministerului Public principiul "imparţialitãţii" specific organelor puterii judecãtoreşti.
1.3. Teza ca procurorii sunt agenţi ai puterii executive, deoarece îşi desfãşoarã activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei, este, de asemenea, contrarã literei şi spiritului Constituţiei României.
Constituţia stabileşte, într-adevãr, ca procurorii îşi desfãşoarã activitatea "sub autoritatea ministrului justiţiei", dispoziţie care, în contextul celorlalte precizãri conţinute de art. 131 şi 132, nu semnifica însã un raport de subordonare, ci o relatie administrativã, organizatoricã, similarã cu aceea existenta între ministrul justiţiei şi instanţele judecãtoreşti.
Dispoziţiile date de ministrul justiţiei procurorilor nu sunt mãsuri decizionale, de rezultat, întrucât, chiar actionand din dispoziţia ministrului, procurorul nu este obligat sa ajungã la rezultatul cerut sau dorit de acesta, ci îşi pãstreazã intreaga independenta de a da soluţia pe care o considera temeinica şi legalã, adicã bazatã pe adevãr şi pe ordinea normativa în vigoare. Pe de alta parte, legea prevede expres ca ministrul justiţiei nu poate da procurorului dispoziţii sa opreascã urmãrirea penalã legal deschisã (art. 34 alin. 5 din Legea nr. 92/1992, republicatã). De asemenea, ministrul justiţiei nefiind organ superior ierarhic, el nu poate suspenda, infirma sau modifica actele şi dispoziţiile procurorilor.
În sistemul nostru judiciar ierarhia din sanul Ministerului Public nu-l implica asadar şi pe ministrul justiţiei. El are atribuţii de administrare a sistemului, iar nu de dirijare a exercitãrii atribuţiilor procurorului care rãmâne, în relaţia sa cu ministrul justiţiei, sub protecţia principiilor legalitãţii şi imparţialitãţii.
2. Suspendarea executãrii hotãrârii, în cazul prevãzut de art. 412 alin. 1 din Codul de procedura penalã, constituie un mijloc de apãrare a libertãţii persoanei, în aplicarea principiului consacrat prin art. 23 din Constituţia României şi art. 5 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
În acest sens trebuie observat ca problema suspendãrii executãrii hotãrârii nu se pune niciodatã în situaţia în care instanta de judecata a stabilit - fie şi greşit - ca nu sunt întrunite condiţiile prevãzute de lege pentru ca o persoana sa rãspundã penal. În asemenea cazuri instanta pronunţa fie achitarea inculpatului, fie încetarea procesului penal, iar hotãrârile pronunţate în acest sens nu pot fi, prin natura lor, suspendate.
Problema suspendãrii executãrii hotãrârii se pune numai atunci când, printr-o grava eroare judiciarã, o persoana a fost condamnata ilegal pentru o fapta care nu este prevãzutã de legea penalã, pentru o fapta pe care nu a sãvârşit-o sau nu a sãvârşit-o cu vinovãţie ori atunci când instanta a aplicat o pedeapsa neprevãzutã de lege sau care depãşeşte limitele prevãzute de lege.
În toate aceste cazuri executarea hotãrârii judecãtoreşti implica lipsirea de libertate a persoanei, prin încãlcarea legii şi a Constituţiei, iar suspendarea executãrii se impune ca un remediu necesar şi imediat.
În sistemul Codului de procedura penalã în vigoare, procurorul general al Parchetului de pe lângã Curtea Suprema de Justiţie este singura autoritate competenta sa suspende executarea unei hotãrâri penale înainte de declararea recursului în anulare. Astfel, dat fiind ca legea nu prevede nici competenta instanţelor judecãtoreşti de a lua aceasta mãsura şi nici procedura care ar trebui urmatã, prin declararea ca neconstituţionale a dispoziţiilor art. 412 alin. 1 din Codul de procedura penalã, se ajunge la rezultatul cu totul inacceptabil al inlaturarii din legislaţie a uneia dintre cele mai importante garanţii ale libertãţii persoanei.
3. Nici Constituţia României, nici Declaraţia Universala a Drepturilor Omului - la care face trimitere art. 20 alin. (1) din Constituţie -, nici Convenţia europeanã a drepturilor omului şi nici un alt pact sau tratat internaţional la care România este parte nu interzic luarea unor mãsuri de apãrare a drepturilor omului, suplimentare fata de cele prevãzute expres de aceste surse primare ale ordinii de drept.
Or, asa cum am arãtat, suspendarea de cãtre procurorul general a executãrii unei hotãrâri penale prin care o persoana a fost condamnata ilegal la pedeapsa privativã de libertate constituia o mãsura legalã de garantare a libertãţii persoanei.
Scoaterea acestei dispoziţii din ordinea normativa, fãrã ca funcţia ei sa poatã fi îndeplinitã de o alta reglementare în vigoare, este, pentru considerentele arãtate, contrarã nu numai securitãţii juridice, dar şi imperativului apãrãrii drepturilor omului.
Judecãtori,
Nicolae Cochinescu
Şerban Viorel Stanoiu
------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
