Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
DECIZIE nr. 255 din 11 mai 2005 privind sesizarea de neconstitutionalitate a Legii pentru aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 100/2004 privind trecerea unor terenuri forestiere din proprietatea publica a statului si din administrarea Regiei Nationale a Padurilor - Romsilva in proprietatea Arhiepiscopiei Sucevei si Radautilor
Curtea Constituţionalã a fost sesizatã, în temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţia României şi ale <>art. 15 din Legea nr. 47/1992 pentru organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu privire la neconstituţionalitatea Legii pentru aprobarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 100/2004 privind trecerea unor terenuri forestiere din proprietatea publicã a statului şi din administrarea Regiei Naţionale a Pãdurilor - Romsilva în proprietatea Arhiepiscopiei Sucevei şi Rãdãuţilor, de cãtre un grup de 26 de senatori, şi anume: Antonie Iorgovan, Mihai Ungheanu, Şerban Nicolae, Ovidiu Teodor Creţu, Viorel Ştefan, Neculai Apostol, Doina Silistru, Aurel Gabriel Simionescu, Radu Cristian Georgescu, Sever Şter, Vasile Ioan Dãnuţ Ungureanu, Angel Tîlvãr, Toma Ion, Radu-Cãtãlin Mardare, Viorel Arcaş, Dan Mircea Popescu, Doru Ioan Tãrãcilã, Liviu Doru Bindea, Verginia Vedinaş, Iorga Nicolae, Gheorghe Funar, Valentin Dinescu, Eugen Mihãescu, Stan Petru şi Irina Loghin. Sesizarea a fost trimisã Curţii Constituţionale prin Adresa nr. 1.101 din 7 aprilie 2005 a secretariatului general al Senatului şi formeazã obiectul Dosarului nr. 319A/2005. În cuprinsul sesizãrii, autorii acesteia formuleazã o serie de critici de neconstituţionalitate a Legii pentru aprobarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 100/2004 , care, în esenţã, supun atenţiei Curţii cele ce urmeazã: <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 100/2004 a fost adoptatã la 16 noiembrie 2004 şi publicatã în Monitorul Oficial al României nr. 1.073 din 18 noiembrie 2004. La 7 martie 2005, Senatul, în calitate de primã Camerã sesizatã, a respins proiectul legii de aprobare, pentru ca, ulterior, şi anume la 30 martie a.c., Camera Deputaţilor, în calitate de Camerã decizionalã, sã-l adopte, cu modificãri şi completãri esenţiale. Legea astfel adoptatã, considerã autorii sesizãrii, este neconstituţionalã, întrucât încalcã dispoziţii şi principii ale Legii fundamentale, printre care principiul privind apãrarea securitãţii naţionale, care, deşi nu este prevãzut in terminis în Constituţie, rezultã din substanţa reglementãrii. Pe aceastã linie de gândire, se reţine cã procedura de adoptare a Legii de aprobare a <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 100/2004 este esenţial viciatã, întrucât contravine prevederilor constituţionale privitoare la competenţa de Camerã decizionalã a Senatului în materia securitãţii naţionale, sub aspectele ce intrã sub incidenţa art. 118 alin. (2) din Constituţie. În susţinerea acestei teze se invocã consecinţele juridice negative pe care reglementarea astfel adoptatã, deşi formal cu un alt obiect, este de naturã sã le producã la nivelul infrastructurii indispensabile asigurãrii capacitãţii de apãrare a ţãrii. Cu aceeaşi finalitate este combãtutã afirmarea competenţei decizionale a Camerei Deputaţilor, în condiţiile în care, considerã autorii sesizãrii, nu ne aflãm în prezenţa unui act normativ care vizeazã regimul general al proprietãţii, ci reglementeazã un transfer al dreptului de proprietate asupra unor bunuri individualizate, imobile şi mobile, scoase astfel din proprietatea publicã a statului şi trecute în proprietatea privatã a unei structuri bisericeşti. Procedura constituţionalã de adoptare a legii în cauzã este viciatã şi datoritã faptului cã, în calitate de Camerã decizionalã, Camera Deputaţilor a adoptat legea, respinsã de Senat, într-o formã diferitã de cea supusã aprobãrii acestuia, prin completarea art. 1 cu alin. (8), (9) şi (10) şi introducerea unei noi anexe (anexa nr. 4). Noile prevederi intrã sub incidenţa art. 118 alin. (2) din Constituţie şi, drept urmare, atrag competenţa decizionalã a Senatului, ceea ce impunea întoarcerea legii la Senat, care urma sã decidã cu privire la acestea în mod definitiv, în procedurã de urgenţã. În sfârşit, competenţa decizionalã a Senatului este dedusã şi din prevederile art. 117, coroborat cu art. 73 alin. (3) lit. e) din Constituţie, a cãror incidenţã rezultã din existenţa, în ordonanţã, a unor dispoziţii privitoare la reorganizarea administraţiei centrale de specialitate. Distinct de aspectele înfãţişate privind încãlcarea competenţei decizionale a Senatului în domeniul supus reglementãrii, prin sesizare se considerã cã legea criticatã este neconstituţionalã şi prin raportare la prevederile Legii fundamentale în materia proprietãţii. În acest sens sunt invocate prevederile art. 136 alin. (3) din Constituţie, care includ în sfera bunurilor proprietate publicã "apele cu potenţial energetic valorificabil de interes naţional", prevederi încãlcate, în condiţiile în care prin ordonanţa în cauzã bunuri susceptibile de o asemenea calificare sunt scoase din domeniul public şi trecute în proprietatea privatã a unui alt titular decât statul. În egalã mãsurã se încalcã, potrivit opiniei autorilor sesizãrii, şi prevederile art. 44 alin. (4) din Constituţie, text care interzice naţionalizarea sau orice alte mãsuri de trecere silitã în proprietate publicã a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altã naturã discriminatorie a titularului. Or, se apreciazã, ceea ce este prohibit într-un sens este prohibit şi în celãlalt sens sau, altfel spus, de vreme ce naţionalizarea, ca şi orice altã modalitate de trecere silitã în proprietate publicã a unor bunuri proprietate privatã, inclusiv pe criterii religioase, este interzisã, o atare interdicţie opereazã şi în ceea ce priveşte trecerea unor bunuri proprietate publicã în proprietate privatã, în considerarea apartenenţei beneficiarului la structurile bisericeşti. Prin utilizarea unui raţionament similar, se susţine şi încãlcarea art. 44 alin. (3) din Constituţie, exigenţele constituţionale în materie de expropriere pentru cauzã de utilitate publicã fiind incidente şi în ipoteza în care cel lipsit de proprietate este statul, cãruia i s-ar cuveni, în concordanţã cu textul constituţional invocat, aceeaşi dreaptã şi prealabilã despãgubire, ceea ce ordonanţa nu prevede. Curtea este sesizatã, de asemenea, şi cu privire la încãlcarea normelor şi principiilor Constituţiei referitoare la economie, aşa cum rezultã din prevederile art. 135 alin. (1) şi (2) lit. a), întrucât, prin efectul împroprietãririi unei structuri bisericeşti, cu bunurile menţionate în ordonanţã, pe care urmeazã sã le exploateze în folos propriu, acesteia i se conferã statutul de agent economic şi, întrucât nu este ţinutã la nici o contraprestaţie echivalentã, i se recunoaşte un regim privilegiat, incompatibil cu principiul liberei iniţiative şi al concurenţei. Totodatã, reglementarea legalã criticatã contravine şi prevederilor art. 135 alin. (2) lit. b) şi d) din Constituţie, care consacrã cu titlu de obligaţie în sarcina statului protejarea intereselor naţionale în activitatea economicã, financiarã şi valutarã, ca şi exploatarea resurselor naturale în concordanţã cu interesul naţional. Prin sesizare se susţine cã reglementarea menţionatã încalcã, de asemenea, normele şi principiile constituţionale în materie de protecţie a mediului, şi anume art. 35, care instituie în sarcina statului obligaţia de a asigura cadrul legislativ de naturã sã permitã exercitarea de cãtre orice persoanã a dreptului la un mediu înconjurãtor sãnãtos şi echilibrat ecologic, şi art. 135 alin. (2) lit. e), potrivit cãruia acelaşi stat este ţinut sã asigure refacerea şi ocrotirea mediului înconjurãtor şi menţinerea echilibrului ecologic. În susţinerea unui atare fine de neconstituţionalitate se considerã cã modificãrile de naturã instituţionalã şi administrativã, consecutive transferului dreptului de proprietate, înlãturã regimul de exploatare, ca şi pe cel de pazã şi protecţie de drept public, oferind astfel câmp liber arbitrariului în administrarea şi exploatarea pãdurilor, ca bun public de interes naţional, statul abdicând astfel de la obligaţiile sale constituţionale. Împroprietãrirea Arhiepiscopiei Sucevei şi Rãdãuţilor cu o suprafaţã de 90.000 ha de pãdure, la care se adaugã bunurile mobile acolo aflate sau aferente, dispusã prin ordonanţa de urgenţã, a impus adoptarea unor prevederi prin care se stabileşte infrastructura instituţionalã şi organizatoricã necesarã administrãrii şi exploatãrii acestui conglomerat de bunuri şi valori, implementatã, prin voinţa statului, în sistemul de organizare propriu şi autonom al Bisericii, astfel cum este reglementat prin Statutul sãu. Or, indiferent de finalitatea urmãritã, reglementarea în cauzã constituie, sub acest aspect, o ingerinţã a statului în organizarea şi funcţionarea unui cult religios şi, prin aceasta, o încãlcare a prevederilor art. 29 alin. (3) şi (5) şi art. 73 alin. (3) lit. s) din Constituţie, texte care consacrã libertatea organizatoricã şi autonomia cultelor religioase faţã de stat, limitat a stabili, prin lege organicã, numai regimul general al acestora. În sfârşit, potrivit sesizãrii, o asemenea împroprietãrire este de naturã sã creeze un precedent legal, în temeiul cãruia atât celelalte 26 episcopii sau arhiepiscopii apartenente Bisericii Ortodoxe Române, cât şi entitãţile organizatorice ale celorlalte culte religioase care îşi desfãşoarã activitatea pe teritoriul ţãrii, în spiritul toleranţei şi respectului reciproc, vor putea considera cã sunt îndreptãţite, şi vor solicita statului adoptarea de mãsuri similare în ceea ce le priveşte. S-ar putea ajunge astfel - considerã autorii sesizãrii - la transformarea suveranitãţii statului, a suveranitãţii naţionale a poporului român, într-o formã fãrã fond, ceea ce, faţã de principiile consacrate de art. 1 şi 2 din Constituţie, este de neconceput. Ulterior, şi anume la 11 aprilie 2005, pe calea unui "sesizãri-completare" semnate de 26 de senatori, Curtea Constituţionalã a fost învestitã cu un "supliment" la sesizarea iniţialã, prin care sunt aduse şi alte argumente în susţinerea criticilor de neconstituţionalitate deja formulate şi se invocã un fine de neconstituţionalitate nou al Legii de aprobare a <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 100/2004 . Sub primul dintre aspectele menţionate se face referire la prevederile art. 136 alin. (3) din Constituţia revizuitã, potrivit cãrora bunurile obiect exclusiv al proprietãţii publice sunt cele prevãzute in terminis în Legea fundamentalã, precum şi cele stabilite de legea organicã, respectiv de <>Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publicã şi regimul juridic al acesteia, în vigoare atunci, şi care, prin efectul trimiterii, face corp comun cu Constituţia. Or, în mãsura în care la poziţia 4 din anexa la aceastã lege sunt menţionate pãdurile, iar la poziţia 14 din aceeaşi anexã, reţelele de transport al energiei electrice, asemenea bunuri nu pot fi scoase din domeniul public, nici chiar prin lege organicã, care, prin ipotezã, ar putea doar reîntregi, nu însã diminua sfera bunurilor proprietate publicã. Dar o reglementare a cãrei modificare, datoritã sorgintei sale constituţionale, este prohibitã, chiar dacã are loc pe cale de lege organicã, a fortiori nu poate fi adoptatã printr-o ordonanţã de urgenţã, fãrã ca aceasta sã nu fie viciatã de neconstituţionalitate. Sub al doilea aspect, sesizarea completatoare invocã neconstituţionalitatea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 100/2004 în raport cu prevederile art. 115 alin. (4) din Constituţie, potrivit cãrora Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţã numai în situaţii extraordinare a cãror reglementare nu poate fi amânatã. Întrucât însã nu s-a demonstrat existenţa unei asemenea situaţii şi, obiectiv, nici nu existã, ordonanţa menţionatã este neconstituţionalã. În conformitate cu dispoziţiile <>art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea de neconstituţionalitate, astfel cum a fost completatã, a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a prezenta punctele lor de vedere. Guvernul, cu Adresa nr. 5/2.161/C.P.T. din 28 aprilie 2005, a transmis Curţii Constituţionale punctul sãu de vedere referitor la sesizarea de neconstituţionalitate, în cuprinsul cãruia aratã urmãtoarele: Obiectul de reglementare al ordonanţei aprobate, constând în trecerea unei suprafeţe de teren forestier din proprietatea publicã a statului în aceea a Arhiepiscopiei Sucevei şi Rãdãuţilor, nu este de naturã sã antreneze competenţa decizionalã a Senatului. O asemenea mãsurã nu poate fi calificatã ca interesând sfera securitãţii naţionale şi, drept urmare, domeniile care, potrivit art. 118 alin. (2) din Constituţie, se reglementeazã prin lege organicã şi potrivit art. 75 alin. (1) din aceeaşi lege, determinã competenţa de camerã decizionalã a Camerei Deputaţilor. Nici susţinerea competenţei decizionale a Senatului, în considerarea unei pretinse reorganizãri a administraţiei centrale de stat dispuse prin ordonanţã, nu poate fi reţinutã, întrucât dispoziţiile criticate se referã la organizarea unei structuri silvice centrale autorizate şi nu a unei instituţii de natura celor prevãzute de art. 117 din Constituţie. Nu poate fi primitã nici critica referitoare la încãlcarea principiilor constituţionale în materie de proprietate, consacrate de art. 136 alin. (3) şi (4) din Constituţie, deoarece bunurile la care se referã autorii sesizãrii nu fac parte din categoria celor care constituie obiect exclusiv al proprietãţii publice. Nici susţinerea potrivit cãreia, prin ordonanţã şi deci şi prin legea de aprobare a acesteia, se încalcã prevederile art. 44 alin. (3) şi (4) din Constituţie nu este întemeiatã, întrucât, prin definiţie, naţionalizarea şi exproprierea constituie acte ale puterii de stat prin care se realizeazã trecerea în proprietatea publicã a unor bunuri proprietate privatã, operaţia inversã fiind lipsitã de acoperire conceptualã. În egalã mãsurã de lipsitã de temei este şi critica referitoare la încãlcarea obligaţiei statului prevãzutã de art. 135 alin. (1) lit. a) din Constituţie, prin exonerarea Arhiepiscopiei Sucevei şi Rãdãuţilor de aportul unor sume la bugetul de stat, cu titlu de contraprestaţie, întrucât, aşa cum rezultã din expunerea de motive, reglementarea criticatã concretizeazã voinţa legiuitorului de a identifica o soluţie raţionalã şi de duratã pentru conservarea, restaurarea şi întreţinerea patrimoniului naţional, cultural şi religios din judeţul Suceava, care urmeazã sã fie asigurate din veniturile obţinute prin valorificarea produselor rezultate din exploatarea fondului forestier dobândit pe cale de împroprietãrire. Aşa fiind, reglementarea criticatã, departe de a contraveni textului constituţional de referinţã menţionat, constituie o concretizare a atribuţiei statului acolo prevãzutã. Nici critica referitoare la încãlcarea prevederilor art. 135 alin. (2) lit. e) şi ale art. 35 din Constituţie nu este întemeiatã, întrucât, din economia reglementãrii legale rezultã cã mãsurile propuse nu pot avea efect negativ asupra mediului înconjurãtor şi a echilibrului ecologic, iar cât priveşte "structura silvicã autorizatã", înfiinţatã pentru "coordonarea, îndrumarea şi controlul activitãţii ocoalelor silvice", rezervele privitoare la eficienţa activitãţii sale, în condiţiile în care terenurile forestiere respective devin proprietate privatã, nu sunt justificate, dacã se are în vedere cã şi în prezent administrarea pãdurilor aflate în proprietate privatã se realizeazã prin structuri silvice de stat sau private, cu respectarea regimului silvic instituit prin <>Ordonanţa Guvernului nr. 96/1998 . Tot astfel este lipsitã de suport real critica cu privire la încãlcarea prevederilor art. 29 alin. (3) şi (5) şi ale art. 73 alin. (3) din Constituţie, care reglementeazã raporturile dintre stat şi culte, deoarece trecerea unor bunuri în proprietatea unei structuri bisericeşti nu poate afecta, prin natura ei, regimul general al cultelor şi libertatea de organizare a acestora. În sfârşit, nu are temei nici critica potrivit cãreia împroprietãrirea Arhiepiscopiei Sucevei şi Rãdãuţilor ar crea un precedent, pentru pretenţii similare din partea celorlalte episcopii sau arhiepiscopii ortodoxe, precum şi din partea altor culte religioase care îşi desfãşoarã activitatea pe teritoriul ţãrii, şi, prin aceasta, ar face ca reglementarea care o consacrã sã încalce prevederile art. 1 şi 2 din Constituţie. Concluzia lipsei de temei a criticii cu un atare obiect este impusã - considerã Guvernul - de lipsa oricãrei legãturi între dispoziţiile legale supuse controlului şi textele constituţionale de referinţã. Aşa fiind, sesizarea de neconstituţionalitate privind dispoziţiile Legii pentru aprobarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 100/2004 este în totalitate neîntemeiatã. Preşedintele Camerei Deputaţilor şi preşedintele Senatului nu au comunicat punctele lor de vedere.
CURTEA, examinând sesizarea de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, dispoziţiile <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 100/2004 şi ale legii de aprobare a acesteia, expunerea de motive, precum şi dispoziţiile din <>Legea nr. 47/1992 , reţine urmãtoarele: Potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi celor ale <>art. 15 din Legea nr. 47/1992 , Curtea a fost legal sesizatã şi este competentã sã soluţioneze sesizarea de neconstituţionalitate formulatã de un numãr de 26 de senatori. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie Legea de aprobare a <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 100/2004 şi, implicit, însãşi ordonanţa aprobatã, în integralitatea acestora. În motivarea sesizãrii de neconstituţionalitate este invocatã încãlcarea urmãtoarelor prevederi ale Legii fundamentale: art. 75 alin. (5), cu trimitere la art. 118 alin. (2) şi la art. 73 alin. (3) lit. c), coroborat cu art. 117 alin. (3); art. 117 coroborat cu art. 73 alin. (3) lit. e); art. 136 alin. (3) şi (4) şi art. 44 alin. (3) şi (4); art. 135 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi d); art. 35 şi art. 135 alin. (2) lit. e); art. 29 alin. (3) şi (5) şi art. 73 alin. (3) lit. s); art. 1 şi art. 2; art. 115 alin. (4). Criticile formulate pot fi incluse în douã categorii: - prima, referitoare la aspectele de neconstituţionalitate extrinsecã, constând în încãlcarea exigenţelor constituţionale în materie de delegare legislativã, prevãzute de art. 115 alin. (4), precum şi a celor referitoare la procedura de legiferare, deduse din coroborarea art. 75 alin. (5) cu art. 118 alin. (2) şi art. 117 alin. (3) şi a art. 117 cu art. 73 alin. (3) lit. e); - a doua, referitoare la aspecte de neconstituţionalitate intrinsecã, constând în încãlcarea prevederilor constituţionale ale art. 136 alin. (3) şi (4) şi art. 44 alin. (3) şi (4) referitoare la proprietate; art. 135 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi d) referitoare la economie; art. 35 şi art. 135 alin. (2) lit. e) referitoare la protecţia mediului; art. 29 alin. (3) şi (5) şi art. 73 alin. (3) lit. s) referitoare la raporturile dintre culte şi stat; art. 1 şi art. 2 referitoare la trãsãturile statului. Curtea va examina, mai întâi, critica de neconstituţionalitate referitoare la încãlcarea exigenţelor prevãzute de art. 115 alin. (4) din Legea fundamentalã, în materie de delegare legislativã, text care consacrã posibilitatea Guvernului de a adopta ordonanţe de urgenţã, în urmãtorii termeni: "Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţã numai în situaţii extraordinare a cãror reglementare nu poate fi amânatã, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora." Aşadar, potrivit dispoziţiilor constituţionale menţionate, Guvernul poate adopta o ordonanţã de urgenţã în urmãtoarele condiţii, întrunite în mod cumulativ: - existenţa unei situaţii extraordinare; - reglementarea acesteia sã nu poatã fi amânatã; - urgenţa sã fie motivatã în cuprinsul ordonanţei. Dincolo de caracterul tranşant al formulei utilizate de legiuitorul constituant, intenţia acestuia şi finalitatea urmãritã, constând în restrângerea domeniului în care Guvernul se poate substitui Parlamentului, adoptând norme primare în considerarea unor raţiuni pe care el însuşi este suveran sã le determine, sunt evidenţiate cu pregnanţã de deosebirile dintre actualul text constituţional şi cel anterior, fostul articol 114 alin. (4) din Constituţie, în forma iniţialã. Potrivit acelui text, posibilitatea Guvernului de a adopta ordonanţe de urgenţã era condiţionatã exclusiv de existenţa unor cazuri excepţionale. Termenul "cazuri excepţionale" acolo utilizat a fost înlocuit, în noua redactare, cu acela de "situaţii extraordinare". Mai mult, deşi diferenţa dintre cei doi termeni, din punctul de vedere al gradului de abatere de la obişnuit sau comun cãruia îi dau expresie, este evidentã, acelaşi legiuitor a simţit nevoia sã o punã la adãpost de orice interpretare de naturã sã minimalizeze o atare diferenţã, prin adãugarea sintagmei "a cãror reglementare nu poate fi amânatã", consacrând, astfel in terminis imperativul urgenţei reglementãrii. În sfârşit, din raţiuni de rigoare legislativã, a instituit exigenţa motivãrii urgenţei în chiar cuprinsul ordonanţei adoptate în afara unei legi de abilitare. Chiar sub imperiul reglementãrii constituţionale anterioare în materie, Curtea, referindu-se la cazul excepţional, de care depindea legitimitatea constituţionalã a adoptãrii unei ordonanţe de urgenţã, a statuat cã acesta este definit în raport cu "necesitatea şi urgenţa reglementãrii unei situaţii care, datoritã circumstanţelor sale excepţionale, impune adoptarea de soluţii imediate, în vederea evitãrii unei grave atingeri aduse interesului public" (Decizia nr. 65 din 20 iunie 1995, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 28 iunie 1995). Cu aceeaşi finalitate, a definirii cât mai precise a cazului excepţional, Curtea a precizat cã de esenţa acestuia este caracterul obiectiv, "în sensul cã existenţa sa nu depinde de voinţa Guvernului care, în asemenea împrejurãri, este constrâns sã reacţioneze prompt pentru apãrarea unui interes public pe calea ordonanţei de urgenţã" (Decizia nr. 83 din 19 mai 1998, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 8 iunie 1998). Cele statuate de Curte în aceastã materie, sub imperiul reglementãrii constituţionale anterioare, ca urmare a unei interpretãri care transgresa litera textului constituţional, evidenţiindu-i înţelesul prin prisma intenţiei legiuitorului constituant şi a finalitãţii urmãrite, precum şi prin utilizarea unor principii şi constante ale dreptului, sunt cu atât mai pertinente, în prezent, dacã se are în vedere cã punctul de vedere înfãţişat îşi are suport deplin în chiar litera reglementãrii constituţionale de referinţã, în actuala sa redactare. De altfel, însuşi Guvernul, în <>art. 2 lit. a) din Ordonanţa de urgenţã nr. 21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţã, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 26 aprilie 2004, defineşte situaţia de urgenţã în termeni similari celor utilizaţi de Curte, şi anume ca "eveniment excepţional, cu caracter nonmilitar care prin amploare şi intensitate ameninţã viaţa şi sãnãtatea populaţiei, mediul înconjurãtor, valorile materiale şi culturale importante, iar pentru restabilirea stãrii de normalitate sunt necesare adoptarea de mãsuri şi acţiuni urgente, alocarea de resurse suplimentare şi managementul unitar al forţelor şi mijloacelor implicate". În raport cu obiectul criticii de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine cã, în preambulul ordonanţei de urgenţã aprobate prin legea criticatã, caracterul de urgenţã este determinat de oportunitatea identificãrii în cel mai scurt timp, în condiţiile reglementãrilor actuale, a unei situaţii raţionale şi de duratã în privinţa asigurãrii mijloacelor necesare pentru conservarea, restaurarea şi întreţinerea patrimoniului naţional, cultural şi religios din judeţul Suceava, problematicã ce vizeazã interesul social şi constituie situaţie extraordinarã. Textul reprodus evidenţiazã raţiunea şi utilitatea reglementãrii, nu însã şi existenţa unei situaţii extraordinare a cãrei reglementare nu poate fi amânatã, pe care mai degrabã o proclamã, fãrã a o motiva, potrivit exigenţei textului constituţional de referinţã. În opinia Curţii, carenţele, în motivarea unei asemenea situaţii, sunt cu atât mai evidente, cu cât urgenţa reglementãrii, element complementar, dar obligatoriu pentru calificarea acesteia ca extraordinarã, este determinatã - potrivit textului din preambulul ordonanţei - de "oportunitatea identificãrii[...]" ş.a.m.d. Or, invocarea elementului de oportunitate, prin definiţie de naturã subiectivã, cãruia i se conferã o eficienţã contributivã determinantã a urgenţei, ceea ce, implicit, îl converteşte în situaţie extraordinarã, impune concluzia cã aceasta nu are, în mod necesar şi univoc, caracter obiectiv, ci poate da expresie şi unor factori subiectivi, de oportunitate, în a cãror considerare, de altfel, reglementarea în cauzã a fost adoptatã pe calea ordonanţei. Întrucât însã asemenea factori nu sunt cuantificabili, afirmarea existenţei situaţiei extraordinare, în temeiul lor sau prin convertirea lor într-o asemenea situaţie, conferã acesteia un caracter arbitrar, de naturã sã creeze dificultãţi insurmontabile în legitimarea delegãrii legislative. S-ar ajunge, astfel, ca un criteriu de constituţionalitate - situaţia extraordinarã -, a cãrui respectare este prin definiţie supusã controlului Curţii, sã fie, practic, sustras unui atare control, ceea ce ar fi inadmisibil. În sensul celor arãtate, Curtea reţine cã starea precarã a patrimoniului naţional, cultural şi religios din judeţul Suceava, chiar dacã este obiectiv realã, poate constitui un argument în susţinerea utilitãţii reglementãrii, dar, în sine, nu acrediteazã şi nu motiveazã urgenţa; este o situaţie cu caracter de duratã, existentã cu suficient de mult timp înaintea adoptãrii reglementãrii în cauzã şi, ceea ce este esenţial, a cãrei rezolvare - deşi înfãţişatã drept raţiunea şi finalitatea principalã a mãsurii legislative adoptate - urmeazã sã aibã loc numai dupã trecerea unei perioade de timp neprecizate, dar suficient de mare, de vreme ce finanţarea lucrãrilor pe care le implicã se prevede a fi asiguratã din veniturile obţinute de Arhiepiscopia Sucevei şi Rãdãuţilor, ca urmare a exploatãrii terenurilor forestiere a cãror proprietarã devenise. Aşa fiind, Curtea considerã cã adoptarea reglementãrii în cauzã, pe calea unei ordonanţe de urgenţã, nu îndeplineşte exigenţele constituţionale impuse de art. 115 alin. (4), de vreme ce urgenţa reglementãrii, consecutivã existenţei unei situaţii extraordinare, invocatã în preambulul ordonanţei aprobate prin legea criticatã, este infirmatã de modul în care aceasta urmeazã a fi pusã în aplicare. Or, nota bene, încetarea situaţiei extraordinare, astfel cum este determinatã în cuprinsul ordonanţei, nu se poate produce decât prin finalizarea acţiunilor aici prevãzute. Cu toate cã obiectul sesizãrii de neconstituţionalitate îl constituie Legea pentru aprobarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 100/2004 , în exercitarea atribuţiei sale de control a priori, prevãzutã de art. 146 lit. a) din Constituţie şi de <>art. 17 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi în temeiul art. 3 alin. (2) din aceeaşi lege, potrivit cãruia "în exercitarea atribuţiilor care îi revin Curtea Constituţionalã este singura în drept sã hotãrascã asupra competenţei sale", aceastã instanţã a statuat în mod constant în sensul cã, într-o atare ipotezã, este competentã de a se pronunţa şi asupra constituţionalitãţii ordonanţei de urgenţã astfel aprobate. Opţiunea Curţii, în sensul arãtat, este impusã, în prezent, de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit cãrora, "În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie". În conformitate cu aceste prevederi, prin efectul aprobãrii de Parlament a unei ordonanţe viciate de neconstituţionalitate, viciul preexistent al ordonanţei în cauzã nu este acoperit, nu dispare, de vreme ce prin lege nu se poate deroga de la Constituţie, ci, dimpotrivã, se transmite şi legii de aprobare, care devine astfel, în aceeaşi mãsurã şi pentru aceleaşi motive, neconstituţionalã. Pentru considerentele expuse, Curtea urmeazã sã constate cã Legea pentru aprobarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 100/2004 şi ordonanţa de urgenţã aprobatã sunt neconstituţionale. Constatarea neconstituţionalitãţii actelor normative menţionate, în raport cu primul dintre motivele invocate în sesizare, în ordinea de examinare stabilitã de Curte, face inutilã verificarea celorlalte motive. Având în vedere aceste considerente, dispoziţiile art. 115 alin. (4), art. 146 lit. a) şi ale art. 147 alin. (2) din Constituţie, precum şi prevederile art. 11 alin. (1) lit. A.a) şi ale <>art. 18 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE:
Constatã cã Legea pentru aprobarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 100/2004 privind trecerea unor terenuri forestiere din proprietatea publicã a statului şi din administrarea Regiei Naţionale a Pãdurilor - Romsilva în proprietatea Arhiepiscopiei Sucevei şi Rãdãuţilor, precum şi ordonanţa de urgenţã sunt neconstituţionale. Definitivã şi general obligatorie. Decizia se comunicã Preşedintelui României, preşedintelui Camerei Deputaţilor, preşedintelui Senatului, primului-ministru şi se publicã în Monitorul Oficial al României, Partea I. Dezbaterea a avut loc la data de 11 mai 2005 şi la aceasta au participat: Ioan Vida, preşedinte, Nicolae Cochinescu, Aspazia Cojocaru, Constantin Doldur, Acsinte Gaspar, Kozsokar Gabor, Petre Ninosu, Ion Predescu şi Şerban Viorel Stãnoiu, judecãtori.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, prof. univ. dr. IOAN VIDA
Prim-magistrat asistent, Claudia Miu
OPINIE SEPARATĂ Nu împãrtãşim opinia majoritãţii judecãtorilor Curţii Constituţionale care, prin Decizia nr. 255 din 11 mai 2005, au constatat cã "Legea pentru aprobarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 100/2004 privind trecerea unor terenuri forestiere din proprietatea publicã a statului şi din administrarea Regiei Naţionale a Pãdurilor - ROMSILVA în proprietatea Arhiepiscopiei Sucevei şi Rãdãuţilor, precum şi ordonanţa de urgenţã sunt neconstituţionale". Pentru a pronunţa aceastã soluţie, majoritatea membrilor Curţii au reţinut, din toate motivele invocate de autorii sesizãrii de neconstituţionalitate formulate în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie, cã "adoptarea reglementãrii în cauzã pe calea unei ordonanţe de urgenţã nu îndeplineşte exigenţele constituţionale impuse de art. 115 alin. (4), de vreme ce urgenţa reglementãrii, consecutivã existenţei unei situaţii extraordinare, invocatã în preambulul ordonanţei aprobate prin legea criticatã, este infirmatã în modul în care aceasta urmeazã a fi pusã în aplicare". I. Din analiza considerentelor care au stat la baza acestei soluţii privind neconstituţionalitatea legii adoptate de Parlament pentru aprobarea, cu modificãri şi completãri, a <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 100/2004 , se constatã cã majoritatea membrilor Curţii a apreciat, bazându-se în special pe exegeza dispoziţiilor constituţionale, fãrã referire la obiectul ordonanţei şi la circumstanţele concrete ale reglementãrii, cã ordonanţa aprobatã nu a fost emisã cu respectarea condiţiilor prevãzute de art. 115 alin. (4) din Constituţie. În acest sens, se susţine cã formularea "situaţii extraordinare", utilizatã în art. 115 alin. (4) al Constituţiei revizuite ca o condiţie a emiterii ordonanţei de urgenţã, marcheazã o diferenţã evidentã "din punctul de vedere al gradului de abatere de la obişnuit sau comun", faţã de formularea "cazuri excepţionale", utilizatã anterior revizuirii Constituţiei de articolul 114 alin. (4). Totodatã, autorii deciziei au apreciat cã prin "adãugarea sintagmei «a cãror reglementare nu poate fi amânatã»" textul constituţional în vigoare consacrã in terminis imperativul urgenţei reglementãrii. Considerãm cã acest argument al autorilor deciziei nu poate fi reţinut, întrucât, chiar dacã textul actual al art. 115 alin. (4) al Constituţiei obligã Guvernul la mai multã rigoare în emiterea ordonanţelor de urgenţã prin necesitatea motivãrii urgenţei în cuprinsul acestora, nu se poate considera cã el marcheazã o diferenţã evidentã în ce priveşte gradul de abatere de la obişnuit sau comun a situaţiilor în care se justificã adoptarea ordonanţelor de urgenţã, faţã de reglementarea anterioarã. Examinarea oricãrui dicţionar scoate în evidenţã faptul cã atât noţiunea "extraordinar", utilizatã în textul actual al Constituţiei, cât şi cea de "excepţional", utilizatã în textul constituţional anterior revizuirii, sunt definite la fel, utilizându-se în explicarea sensului lor, practic, aceleaşi cuvinte şi în final explicându-se una prin cealaltã (a se vedea Dicţionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II-a, Univers enciclopedic, Bucureşti, 1998, dar şi dicţionarele strãine, cum ar fi, de exemplu, Dicţionarul Robert, Dicţionarul Larousse). În ceea ce priveşte referirea pe care autorii deciziei o fac, în încercarea de a desprinde un sens mai restrictiv al formulãrii "situaţii extraordinare", utilizatã de textul art. 115 alin. (4) din Constituţie la definirea "situaţiei de urgenţã" datã prin <>art. 2 lit. a) al Ordonanţei de urgenţã nr. 21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţã, considerãm cã aceasta nu are nici un fel de concludenţã în ceea ce priveşte analiza îndeplinirii condiţiei constituţionale a emiterii ordonanţelor de urgenţã, condiţie care impune existenţa unor "situaţii extraordinare a cãror reglementare nu poate fi amânatã", iar nu a unor "situaţii de urgenţã", astfel cum acestea din urmã sunt definite de aceastã ordonanţã de urgenţã. De altfel, este de observat cã din examinarea conţinutului <>Ordonanţei de urgenţã nr. 21/2004 , aceasta are ca obiect de reglementare, aşa cum se precizeazã în preambulul sãu, sã asigure "instituirea, în cel mai scurt timp, a unui cadru legal modern şi a unor mecanisme manageriale perfecţionate, menite sã asigure, în mod unitar şi profesionist, apãrarea vieţii şi sãnãtãţii populaţiei, a mediului înconjurãtor, a valorilor materiale şi culturale importante, pe timpul producerii unor situaţii de urgenţã, care sã permitã restabilirea rapidã a stãrii de normalitate". În concret, <>Ordonanţa de urgenţã nr. 21/2004 se referã la organizarea unui sistem de gestionare a situaţiilor produse în condiţiile creşterii gravitãţii riscurilor nonmilitare la adresa securitãţii naţionale, ale schimbãrilor climatice radicale, ale dezvoltãrii experimentelor ştiinţifice cu efecte imprevizibile, ale diversificãrii activitãţilor economice legale care utilizeazã, produc şi comercializeazã substanţe periculoase. În opoziţie cu decizia adoptatã cu votul majoritãţii membrilor Curţii Constituţionale, considerãm, pe baza analizãrii elementelor concrete ale reglementãrii în cauzã, cã legea prin care a fost aprobatã, cu modificãri şi completãri, <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 100/2004 este constituţionalã, întrucât adoptarea ordonanţei s-a fãcut cu respectarea condiţiilor prevãzute de art. 115 alin. (4) din Constituţie, text conform cãruia "Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţã numai în situaţii extraordinare a cãror reglementare nu poate fi amânatã, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora". Apreciem cã textul constituţional enunţat nu ar putea fi aplicat fãrã a se lãsa o marjã de apreciere Guvernului emitent al ordonanţei de urgenţã în determinarea concretã a "situaţiilor extraordinare a cãror reglementare nu poate fi amânatã". Guvernul are însã obligaţia fermã de a motiva urgenţa în cuprinsul ordonanţei. Prin art. 1 alin. (1) al ordonanţei în cauzã, adoptatã de Guvern la 16 noiembrie 2004, s-a aprobat trecerea terenurilor în suprafaţã de 90 mii hectare fond forestier din proprietatea publicã a statului şi din administrarea Regiei Naţionale a Pãdurilor - ROMSILVA în domeniul privat al statului, în administrarea Ministerului Culturii şi Cultelor pentru Arhiepiscopia Sucevei şi Rãdãuţilor, iar prin alin. (2) al aceluiaşi articol al ordonanţei de urgenţã, s-a dispus trecerea terenurilor respective în proprietatea Arhiepiscopiei Sucevei şi Rãdãuţilor. Totodatã, potrivit dispoziţiilor art. 3 al ordonanţei de urgenţã, s-a prevãzut cã "veniturile obţinute prin valorificarea în condiţiile legii a produselor lemnoase şi nelemnoase ale fondului forestier vor fi utilizate pentru acoperirea cheltuielilor de administrare şi gospodãrire în regim silvic a pãdurilor, precum şi pentru finanţarea activitãţilor de restaurare, întreţinere şi conservare a patrimoniului naţional cultural şi religios al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rãdãuţilor", iar potrivit art. 4 alin. (1) al ordonanţei, s-a prevãzut cã "terenurile primite de Arhiepiscopia Sucevei şi Rãdãuţilor rãmân în proprietatea acesteia şi nu pot fi înstrãinate". În preambulul ordonanţei, Guvernul a justificat caracterul de urgenţã al reglementãrii, arãtând cã acesta este "determinat de oportunitatea identificãrii în cel mai scurt timp, în condiţiile reglementãrilor actuale, a unei soluţii raţionale şi de duratã în privinţa asigurãrii mijloacelor necesare pentru conservarea, restaurarea şi întreţinerea patrimoniului naţional, cultural şi religios din judeţul Suceava, problematicã ce vizeazã interesul social şi constituie situaţie extraordinarã". Mult mai pe larg, în Nota de fundamentare a <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 100/2004 se aratã cã în trecutul mai îndepãrtat, începând cu anul 1783, "în zona de nord a ţãrii, respectiv în raza judeţului Suceava, a funcţionat «Fondul Bisericesc Ortodox de Bucovina», care a fost creat pentru administrarea unor importante suprafeţe de pãduri, terenuri agricole şi altor bunuri ce au aparţinut mânãstirilor din zonã, domeniilor domneşti şi altor proprietari din Moldova, ale cãror proprietãţi au fost etatizate de fostul imperiu austro-ungar". Totodatã, se aratã în aceeaşi notã de fundamentare, potrivit Legii nr. 295/1946 privind repunerea în vigoare şi modificarea unor articole din Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române, "Fondul Bisericesc Ortodox din Bucovina a avut statutul unei fundaţii, fiind persoanã juridicã de drept public". În aceeaşi notã de fundamentare a ordonanţei de urgenţã, invocându-se şi experienţa anterioarã, Guvernul justificã, ca şi în preambulul ordonanţei, urgenţa reglementãrii respective prin "oportunitatea identificãrii în cel mai scurt timp, în condiţiile reglementãrilor actuale, a unei soluţii raţionale şi de duratã în privinţa asigurãrii mijloacelor necesare pentru conservarea, restaurarea şi întreţinerea patrimoniului naţional, cultural şi religios din judeţul Suceava [prin] trecerea în proprietatea Arhiepiscopiei Sucevei şi Rãdãuţilor a unei suprafeţe de 90 mii hectare fond forestier, din terenurile care au fost administrate în trecut de fostul Fond Bisericesc Ortodox din Bucovina". În acelaşi timp, nota de fundamentare consemneazã cã, prin mãsura respectivã, "bugetul de stat va fi degrevat de cheltuielile aferente întreţinerii şi restaurãrii patrimoniului respectiv, urmând ca acestea sã fie asigurate din veniturile obţinute prin valorificarea raţionalã a produselor lemnoase şi nelemnoase ale pãdurii". Elementele concrete de mai sus, care se constituie, în ansamblul lor, în motivarea situaţiei extraordinare care a stat la baza adoptãrii ordonanţei de urgenţã, se regãsesc şi în expunerea de motive la proiectul legii pentru aprobarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 100/2004 . Din analiza conţinutului actelor existente la dosar rezultã cu prisosinţã, în opinia noastrã, cã adoptarea ordonanţei de urgenţã în cauzã s-a fãcut cu respectarea condiţiei constituţionale a existenţei unei situaţii extraordinare a cãrei reglementare nu putea fi amânatã. Acest lucru este evident dacã se au în vedere faptul binecunoscut cã în materia reparaţiilor pentru proprietãţile imobiliare de care au fost deposedate cultele religioase în perioada regimului totalitar s-a întârziat mult, precum şi împrejurarea cã mãsura luatã prin ordonanţã vizeazã în mod direct şi imediat un interes public major, insistent subliniat în cuprinsul ordonanţei, în nota de fundamentare a acesteia, cât şi în expunerea de motive la proiectul legii de aprobare a ordonanţei de urgenţã, şi anume acela al degrevãrii bugetului public naţional de sarcina privind asigurarea mijloacelor necesare pentru finanţarea activitãţilor de restaurare, întreţinere şi conservare a patrimoniului naţional cultural şi religios al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rãdãuţilor, a cãrui importanţã este atât de cunoscutã atât în ţarã, cât şi în strãinãtate. De altfel, este de observat cã, prin <>Decizia nr. 234 din 20 decembrie 1999 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 149 din 11 aprilie 2000, Curtea Constituţionalã, analizând, într-un alt context, condiţia prevãzutã de art. 114 alin. (4) din Constituţie, pentru emiterea ordonanţelor de urgenţã, înainte de revizuirea acesteia, a statuat, de principiu, cã "existenţa «cazului excepţional», de care textul constituţional condiţioneazã posibilitatea Guvernului de a recurge la aceastã modalitate de delegare legislativã, este justificatã prin nenumãratele demersuri ale unor persoane, fãcute dupã cãderea regimului comunist, în vederea restituirii bunurilor imobile confiscate sau naţionalizate dupã anul 1940 de regimurile totalitare, precum şi prin «obligaţiile asumate de România», între care se numãrã şi restituirea comunitãţilor cetãţenilor aparţinând minoritãţilor naţionale". Acest considerent cu evidentã valoare de principiu este aplicabil, în opinia noastrã, mutatis mutandis, şi în cazul justificãrii cazului extraordinar prevãzut în actuala redactare a textului art. 115 alin. (4) din Constituţie. Considerãm, de asemenea, semnificativ pentru concluzia pe care o susţinem, cu privire la justificarea şi la urgenţa reglementãrii situaţiei extraordinare, faptul cã ordonanţa de urgenţã a fost adoptatã de Guvernul în funcţie înainte de alternanţa la guvernare, care a intervenit în decembrie 2004, în timp ce legea de aprobare a ordonanţei a fost adoptatã de Camera Deputaţilor în calitate de Camerã decizionalã, cu votul majoritãţii constituite dupã aceastã datã. Având în vedere cele de mai sus, opinãm cã, în cauzã, legea pentru aprobarea, cu modificãri şi completãri, a <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 100/2004 este constituţionalã, întrucât condiţiile prevãzute de Legea fundamentalã pentru emiterea ordonanţei de urgenţã - existenţa unei situaţii extraordinare a cãrei reglementare nu poate fi amânatã şi obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul ordonanţei - erau îndeplinite. II. Considerãm cã în mod greşit, prin dispozitivul deciziei pronunţate, cu votul majoritãţii membrilor Curţii Constituţionale, s-a constatat neconstituţionalitatea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 100/2004 . Prin pronunţarea acestei soluţii, Curtea Constituţionalã şi-a încãlcat competenţa prevãzutã de art. 146 din Constituţie. În cauzã, Curtea Constituţionalã a fost sesizatã, conform dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, numai cu privire la neconstituţionalitatea Legii pentru aprobarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 100/2004 , înainte de promulgarea acesteia. Or, în cadrul controlului prealabil de constituţionalitate a legilor, prevãzut de art. 146 lit. a) din Constituţie, Curtea nu se poate pronunţa în sensul declarãrii neconstituţionalitãţii unei ordonanţe emise de Guvern. Apreciem cã numai în mod indirect, în considerentele deciziei, Curtea putea, analizând constituţionalitatea legii de aprobare a ordonanţei, sã se refere la nerespectarea condiţiilor constituţionale de adoptare a acesteia, în situaţia în care a reţinut cã legea este neconstituţionalã pentru acest motiv. Conform sistemului nostru constituţional, ordonanţele emise de Guvern nu pot forma decât obiect al controlului ulterior de constituţionalitate, prevãzut de art. 146 lit. d) din Constituţie, care poate fi declanşat numai pe calea unei excepţii ridicate în faţa instanţelor judecãtoreşti sau, direct, de cãtre Avocatul Poporului.
