Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
*) A se vedea şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 140 din 19 noiembrie 1996.
Lucian Stangu - preşedinte
Costica Bulai - judecãtor
Florin Bucur Vasilescu - judecãtor
Ioan Griga - procuror
Constantin Burada - magistrat-asistent
Pe rol, pronunţarea asupra exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 238 din Codul penal, invocatã de Rosca Stanescu Ştefan Sorin şi Ardeleanu Cristina.
Dezbaterile au avut loc la data de 22 februarie 1996, concluziile pãrţilor fiind consemnate în încheierea din aceeaşi data. Curtea, avînd nevoie de timp pentru a delibera, a aminat pronunţarea pentru data de 28 februarie 1996 şi apoi pentru data de 6 martie 1996, cînd a adoptat prezenta decizie.
CURTEA,
avînd în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constata urmãtoarele:
Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti, prin Încheierea din 23 octombrie 1995, a sesizat Curtea Constituţionalã cu soluţionarea exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 238 din Codul penal, invocatã de Rosca Stanescu Ştefan Sorin şi Ardeleanu Cristina.
În susţinerea exceptiei se arata, în esenta, ca dispoziţiile art. 238 din Codul penal contravin Constituţiei şi deci sînt abrogate implicit potrivit art. 150 alin. (1) din legea fundamentalã. Se considera ca prevederile sale sînt contrare art. 16 din Constituţie, deoarece instituie o discriminare între cetãţeni. Astfel, infracţiunile de insulta, calomnie sau ameninţare, atunci cînd sînt sãvîrşite impotriva unei persoane particulare, se urmãresc numai la plîngerea prealabilã a partii vãtãmate, iar pedepsele prevãzute de lege sînt mai mici, în timp ce, sãvîrşite impotriva unei persoane care îndeplineşte o funcţie importanta în stat, constituie infracţiunea de ofensa adusã autoritãţii, urmãritã din oficiu şi mai aspru pedepsita de lege. Se mai susţine ca dispoziţiile criticate sub aspectul constituţionalitãţii incalca şi prevederile art. 7 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului care consacra dreptul la o protecţie egala din partea legii impotriva oricãrei discriminãri, deoarece instituie privilegii pentru o anumitã categorie de persoane. De asemenea, cu referire la infracţiunea de ofensa adusã autoritãţii, se apreciazã ca aceasta "extrapoleaza insulta, ameninţarea sau violenta la adresa unei persoane care deţine o funcţie în stat, la nivelul autoritãţii", deoarece se considera ca o asemenea insulta sau ameninţare este o ofensa adusã autoritãţii, iar nu persoanei care a fost victima insultei sau a ameninţãrii. Autorii exceptiei mai susţin ca nu exista nici o justificare legalã sau logica pentru o asemenea echivalare (insulta adusã persoanei cu funcţie în stat = ofensa adusã autoritãţii), întrucît într-o societate democratica nu se poate confunda omul cu autoritatea pe care o reprezintã, deoarece el este desemnat sau ales sa exercite o anumitã funcţie pe o perioada limitatã, iar protecţia sa trebuie sa se manifeste, pe aceasta perioada, numai în stricta legatura cu asigurarea condiţiilor pentru a-şi exercita funcţia.
Autorii exceptiei îşi exprima pãrerea ca în societãţile democratice o persoana care se implica în viata politica renunţa, într-o anumitã mãsura, la dreptul de protecţie absolutã a vieţii sale intime şi ca trebuie sa accepte o "radiografiere mai atenta a vieţii sale private din partea societãţii civile". Se mai arata ca art. 238 din Codul penal a fost în vigoare în regimul totalitar, "care pleca de la prezumţia inabusirii oricãror tendinte de critica venite din partea cetãţenilor la adresa autoritãţilor sau a activistilor de partid".
Se dezvolta apoi argumentul desprins din art. 30 din Constituţie privitor la libertatea de exprimare şi, în special, din dispoziţiile alin. (6) şi (7) din acest articol, privitoare la restringerile aduse acestei libertãţi. Astfel, cu privire la dispoziţia din alin. (6), care prevede ca libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viata particularã a persoanei şi nici dreptul la propria imagine, autorii exceptiei susţin ca aceste restringeri se referã la persoana privatã în calitatea ei de cetãţean simplu, nu de cetãţean care deţine anumite funcţii în stat. Pornind de la aceasta interpretare, se critica dispoziţiile art. 238 din Codul penal, pentru ca aduc atingere dispoziţiei constituţionale menţionate, prin faptul ca reglementeazã şi alte limite exterioare, neprevãzute de Constituţie, ale libertãţii de exprimare, ceea ce nu poate fi ingaduit.
Tot astfel, cu privire la dispoziţiile alin. (7) din acelaşi art. 30 al Constituţiei, care prevãd, de asemenea, îngrãdiri aduse libertãţii de exprimare, se arata ca printre valorile fundamentale a cãror vãtãmare sau periclitare nu poate fi ingaduita, în numele libertãţii de exprimare, nu este menţionatã autoritatea de stat, astfel ca dispoziţiile art. 238 din Codul penal pot fi considerate ca incalcind şi aceasta dispoziţie constituţionalã. Constituţia interzice defãimarea tarii şi a naţiunii, nu şi a autoritãţilor, iar legea penalã nu poate institui o limita în plus şi nu poate restringe "cimpul de manifestare a libertãţii de exprimare mai mult decît Constituţia".
Autorii exceptiei se referã, în continuare, la dispoziţiile din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului şi din Convenţia europeanã a drepturilor omului, privitoare la libertatea de exprimare, aratind ca nici acestea nu prevãd, ca limita a libertãţii de exprimare, defãimarea autoritãţii publice.
La dosarul Curţii Constituţionale a fost depusa, tot în susţinerea exceptiei de neconstituţionalitate, ca material comparativ, o documentaţie privind modul cum este tratata, în diferite legislaţii, fapta de ofensa adusã autoritãţii. În temeiul acesteia se conchide ca ţãrile democratice cele mai civilizate nu mai accepta ideea unor protecţii speciale, de ordin penal, a unor persoane care deţin funcţii în stat, considerind ca acestea trebuie, atunci cînd sînt defaimate, sa foloseascã aceleaşi mijloace de apãrare ca şi cetãţenii de rind; mai ales cînd presa este implicata în astfel de procese, se considera ca persoanele publice nu au dreptul la o protecţie privilegiatã.
Autorii exceptiei de neconstituţionalitate mai arata ca, şi în ţãrile în care astfel de incriminari mai exista, acestea nu se aplica în fapt şi ca toate ţãrile democratice au înlãturat rãspunderea penalã a ziaristilor în raport cu persoanele publice.
În vederea soluţionãrii exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 238 din Codul penal, încheierea prin care a fost sesizatã Curtea Constituţionalã a fost comunicatã, în temeiul dispoziţiilor art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, fiecãrei Camere a Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra acestei excepţii.
În punctul de vedere al Camerei Deputaţilor se arata ca prezentarea "trunchiata" a textelor din dispoziţiile constituţionale, a cãror încãlcare este invocatã în motivarea exceptiei de neconstituţionalitate [art. 16 alin. (1) şi (2) şi art. 30 alin. (1), (6) şi (7) din Constituţie], ca şi a unor texte din documente internaţionale, ignora existenta altor dispoziţii din legea fundamentalã care sînt de natura sa contureze "întinderea" drepturilor. În opinia Camerei Deputaţilor, trebuie sa se ţinã seama de distincţia între drepturile şi libertãţile fundamentale ale cetãţenilor (dreptul la viata, la libertatea individualã, la libera circulaţie, libertatea de exprimare etc.), asa cum sînt reglementate de Constituţie (art. 22-48), şi principiile generale care guverneazã exercitarea acestor drepturi şi libertãţi. În acest sens, se arata ca prin dispoziţia cuprinsã în art. 15 din Constituţie se consacra dreptul tuturor cetãţenilor de a beneficia de drepturile şi libertãţile recunoscute şi garantate prin Constituţie şi prin alte legi, iar prin dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi (2) se consacra egalitatea cetãţenilor în fata legii, precizîndu-se ca nimeni nu este mai presus de lege şi deci nimeni nu poate pretinde ca are mai multe drepturi sau ca are alte drepturi decît cele prevãzute în Constituţie şi în alte legi. Drepturile şi libertãţile fundamentale ale cetãţenilor - se arata, în continuare, în punctul de vedere al Camerei Deputaţilor -, asa cum sînt proclamate în documentele internaţionale, sînt recunoscute prin Constituţia României (art. 22-48) tuturor cetãţenilor, în mod egal, fãrã îngrãdiri determinate de consideratii de sex sau de naţionalitate. Se subliniaza ca nu exista neconcordante între documentele internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului şi legile interne, astfel încît sa se punã problema prioritatii reglementãrilor internaţionale [art. 20 alin. (2) din Constituţie]. Aceasta nu înseamnã însã ca prin alte legi nu pot fi acordate alte drepturi şi libertãţi decît cele fundamentale şi la care au vocaţie universala şi egala toţi cetãţenii, dar pot "beneficia" de ele numai anumiti cetãţeni, pentru anumite perioade de timp şi condiţionat de anumite circumstanţe. Este cazul cetãţenilor care îndeplinesc o activitate importanta de stat, care, în perioada respectiva, sînt protejati suplimentar prin sancţionarea "infracţiunilor contra autoritãţii" din Codul penal, printre care se afla şi ofensa adusã autoritãţii, reglementatã în art. 238, a cãrui neconstituţionalitate se cere a fi constatatã. Se menţioneazã ca şi alte tari, recunoscute ca "democratice" şi care sînt şi ele pãrţi în tratatele internaţionale referitoare la drepturile fundamentale ale omului, prevãd în legislatiile lor ca ofensele aduse persoanelor care reprezintã statul urmeazã a fi sancţionate mai sever decît infracţiunile contra demnitãţii oricãrei persoane fizice, întrucît prin aceste ofense se aduc atingeri nu numai cetãţeanului (persoana privatã), ci şi autoritãţii pe care o reprezintã. Se exemplifica dispoziţii din codurile penale italian şi german, iar în concluzie se subliniaza ca însãşi Constituţia României, prin dispoziţiile art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 30 alin. (6), art. 54 şi art. 80 alin. (1), oferã argumente de text pentru respingerea exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 238 din Codul penal, prin care nu se aduce nici o încãlcare drepturilor şi libertãţilor fundamentale ale cetãţenilor.
În punctul de vedere al Guvernului se arata ca prin însãşi situarea sa în Titlul V al Partii speciale a Codului penal, intitulat "Infracţiuni contra autoritãţii", incriminarea din art. 238 din Codul penal, cu denumirea marginala de "Ofensa adusã autoritãţii", priveşte o fapta care aduce atingere valorii sociale a "autoritãţii", deoarece prestigiul şi eficienta autoritãţii sînt ştirbite sau compromise prin felul în care sînt tratate persoanele care îndeplinesc activitãţi importante "de stat" - termen folosit în art. 160 din Codul penal la care face trimitere art. 238 din Codul penal - adicã activitãţi în cadrul autoritãţilor publice prevãzute de Constituţie sau alte activitãţi publice importante. Prin incriminarea ca infracţiune distinctã a atingerii aduse onoarei, a ameninţãrii în public, a lovirii sau a oricãror acte de violenta sãvîrşitã impotriva unei persoane care îndeplineşte o activitate importanta de stat se urmãreşte apãrarea valorii sociale a autoritãţii, al carei titular este statul, autoritatea constituind unul dintre atributele acestuia. De aceea, subiectul pasiv principal al acestei infracţiuni este statul. Se invoca, în sprijinul acestei afirmaţii, dispoziţiile constituţionale care, prin sublinierea rolului şi funcţiilor îndeplinite de instituţiile Republicii, le conferã acestora autoritate: art. 58 privind Parlamentul, art. 66 cu privire la deputaţi şi senatori, art. 80 referitor la Preşedintele României, art. 101 privitor la Guvern, art. 122 care se referã la prefect, art. 124 privind statutul judecãtorilor, art. 130 cu privire la Ministerul Public, art. 144 privind Curtea Constituţionalã etc. Prin incriminarea în art. 238 din Codul penal a ofensei aduse autoritãţii - se susţine în continuare - nu se urmãreşte ocrotirea persoanei care îndeplineşte o activitate importanta, deşi aceasta este şi ea apãratã în mod ilicit, datoritã caracterului complex al infracţiunii de ofensa adusã autoritãţii, care absoarbe infracţiunile contra persoanei. În cazul acestei infracţiuni, persoana impotriva cãreia s-au îndreptat, material, activitãţile incriminate reprezintã subiectul pasiv secundar al infracţiunii, fiind vorba de o infracţiune contra autoritãţii, şi nu contra persoanei. Situaţia este aceeaşi şi în cazul altor infracţiuni contra autoritãţii, care conţin, în elementul lor material complex, o acţiune secundarã sau adiacenta îndreptatã contra persoanei, cum este cazul, de exemplu, al infracţiunii de ultraj, recunoscuta în toate legislatiile penale ca avînd drept obiect principal al ocrotirii juridice autoritatea pe care o reprezintã funcţia, şi nu persoana funcţionarului. Asa se explica gradul de pericol social sporit al acestor infracţiuni complexe contra autoritãţii şi, respectiv, gravitatea mai mare a pedepselor prevãzute de lege pentru sãvîrşirea lor, în comparatie cu infracţiunile contra persoanei. Sistemul gradarii pedepselor în funcţie de autoritatea pe care o reprezintã persoana impotriva cãreia se îndreaptã activitatea infractionala este adoptatã de multe coduri penale europene, unele dintre acestea enumerind în textele de lege autoritãţile care se bucura de o protecţie penalã deosebita (de exemplu: rege, preşedinte de Republica, membru al Parlamentului, al Curţii Supreme de Justiţie, al Curţii Constituţionale, al Guvernului, al Tribunalului Administrativ etc.).
Infracţiunea de ofensa adusã autoritãţii nefiind o infracţiune contra persoanei, nu se poate pune problema încãlcãrii principiului egalitãţii în fata legii, prevãzut în art. 16 din Constituţie, a instituirii unei "discriminãri între cetãţeni", a unor "privilegii în materie de protecţie a demnitãţii", a unei "modalitãţi privilegiate şi suplimentare de protejare" a demnitãţii, onoarei şi dreptului la imagine al unor anumite categorii de persoane. A considera ca prin dispoziţiile art. 238 din Codul penal se incalca principiul egalitãţii în fata legii ar insemna sa se nege toate incriminarile care privesc anumite categorii de persoane, adicã incriminarile cu subiect activ sau pasiv calificat. Astfel de incriminari au fost şi sînt cunoscute de toate legislatiile, indiferent de sistemele de drept şi de epocile cãrora le aparţin.
În fine, se arata ca infracţiunea de ofensa adusã autoritãţii este în concordanta şi cu dispoziţiile art. 30 din Constituţie, privitoare la libertatea de exprimare. Potrivit dispoziţiilor art. 49 al Constituţiei, exerciţiul unor drepturi sau libertãţi, între care şi libertatea de exprimare, poate fi restrîns numai prin lege şi numai dacã se impune pentru apãrarea valorilor prevãzute în acel articol.
În concluzie, se apreciazã ca excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 238 Cod penal nu poate fi admisã, deoarece dispoziţiile în cauza respecta exigenţele impuse de legea fundamentalã.
Senatul nu a comunicat punctul sau de vedere.
CURTEA,
examinînd încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, susţinerile pãrţilor şi concluziile procurorului, prevederile art. 238 din Codul penal raportate la dispoziţiile Constituţiei şi ale documentelor internaţionale în materie, precum şi prevederile Legii nr. 47/1992, retine urmãtoarele:
Deşi excepţia se referã la un text de lege adoptat anterior Constituţiei, Curtea este competenta sa o soluţioneze, deoarece instanta a reţinut ca dispoziţiile criticate nu contravin legii fundamentale şi deci sînt în vigoare, sesizind Curtea pentru a se pronunţa cu privire la constituţionalitatea lor.
1. Din examinarea dispoziţiilor art. 238 din Codul penal se constata ca acestea incrimineaza, sub denumirea de "Ofensa adusã autoritãţii", atingerea adusã onoarei, ameninţarea, lovirea sau orice acte de violenta sãvîrşite în public impotriva uneia dintre persoanele prevãzute în art. 160, în legatura cu activitatea acesteia şi de natura sa aducã atingere autoritãţii. Totodatã, din examinarea dispoziţiilor art. 160 din Codul penal, la care se face trimitere, rezulta ca acestea incrimineaza, sub denumirea de "atentat care pune în pericol securitatea statului", atentatul savirsit contra vieţii, integritãţii corporale ori sãnãtãţii unei persoane care îndeplineşte o activitate importanta de stat sau obsteasca, în împrejurãri care fac ca fapta sa punã în pericol securitatea statului.
Deşi prin cele doua incriminari se urmãreşte apãrarea unor valori sociale distincte - pe de o parte, securitatea statului, iar pe de alta parte, autoritatea, fapt care a şi determinat situarea lor în titluri diferite ale Partii speciale a Codului penal -, existenta ambelor infracţiuni este condiţionatã de o anumitã calitate a subiectilor pasivi secundari ai acestora. În conceptia autorilor Codului penal din anul 1968, aceasta calitate este legatã de îndeplinirea unei activitãţi importante: fie o activitate de stat, fie o activitate obsteasca, intelegind prin aceasta din urma o activitate ori o funcţie importanta în cadrul partidului comunist sau în organizaţiile politice subordonate, în condiţiile specifice regimului totalitar. În aceasta viziune, însuşi conceptul de autoritate era denaturat, deoarece se conferea atributul autoritãţii nu numai activitãţilor sau funcţiilor de stat, dar şi activitãţilor sau funcţiilor obşteşti. Autoritatea era inteleasa deci atît ca autoritate de stat, cît şi ca autoritate obsteasca şi era apãratã ca atare. Stabilirea incriminarilor din art. 238 şi din art. 160 din Codul penal s-a fãcut deci cu referire la structurile de putere şi la sistemul de valori existente la data elaborãrii Codului penal.
Întrucît acest sistem de valori nu mai exista în prezent, fiind înlocuit cu acela consacrat prin Constituţia din anul 1991, pentru a stabili dacã dispoziţiile art. 238 din Codul penal mai sînt în vigoare sau au fost abrogate în temeiul dispoziţiei din art. 150 alin. (1) din Constituţie, este necesar sa se verifice, în primul rind, dacã valoarea socialã apãratã prin dispoziţiile incriminatoare în discuţie este sau nu recunoscuta ca atare de noua Constituţie şi, în caz afirmativ, dacã apãrarea ei prin mijloace de drept penal este necesarã.
Din analiza dispoziţiilor constituţionale privitoare la autoritãţile publice se constata ca legea noastrã fundamentalã recunoaşte ca valoare socialã numai autoritatea de stat, nu şi asa-numita autoritate obsteasca. Numeroasele dispoziţii privitoare la autoritãţile publice şi la rolul statului în înfãptuirea programelor de guvernare atesta necesitatea asigurãrii unui climat de ordine şi de securitate deplina pentru persoanele cãrora le revin sarcini importante în realizarea funcţiilor specifice diferitelor puteri.
Autoritatea statului fiind o condiţie a exercitãrii normale a puterilor acestuia, ea apare ca o valoare socialã importanta, a carei apãrare, prin mijloace de drept penal, este o necesitate.
În lumina acestor prevederi ale Constituţiei, dispoziţiile art. 238 din Codul penal trebuie sa fie considerate ca abrogate parţial, în baza dispoziţiei art. 150 alin. (1) din Constituţie, deoarece ele sînt contrare Constituţiei în mãsura în care se referã la o persoana care îndeplineşte o activitate obsteasca. Subiectul activ nemijlocit al acestei infracţiuni nu poate fi decît o persoana care îndeplineşte o funcţie importanta în stat.
2. În opinia autorilor exceptiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile art. 238 din Codul penal, în mãsura în care incrimineaza ofensa adusã autoritãţii prin atingerea adusã onoarei, sînt contrare Constituţiei şi trebuie sa fie considerate abrogate în temeiul art. 150 alin. (1) din legea fundamentalã, deoarece creeazã o discriminare între cetãţeni, instituind un regim de favoare pentru persoanele care îndeplinesc o funcţie importanta de stat. Aceasta favoare ar consta în faptul ca, în timp ce pentru insulta adusã unei persoane particulare tragerea la rãspunderea penalã are loc numai la plîngerea prealabilã a persoanei vãtãmate, în cadrul ofensei aduse autoritãţii, prin aceeaşi fapta, tragerea la rãspundere penalã are loc din oficiu.
Critica adusã dispoziţiilor art. 238 din Codul penal, sub acest aspect, este neîntemeiatã. Prin dispoziţiile din acest articol au fost incriminate fapte prin care se aduce atingere demnitãţii, libertãţii, integritãţii corporale sau sãnãtãţii unei persoane care reprezintã autoritatea de stat, dacã aceste fapte sînt sãvîrşite în legatura cu activitatea persoanei respective şi sînt de natura sa aducã atingere autoritãţii. Comiterea vreuneia dintre aceste fapte reprezintã mijlocul prin care se aduce atingere autoritãţii de stat şi de aceea apãrarea penalã a acestei valori nu se poate asigura decît prin incriminarea tuturor acestor fapte, care constituie modalitãţi alternative de savirsire a infracţiunii de ofensa adusã autoritãţii. Împrejurarea ca printre aceste modalitãţi a fost inclusã atingerea adusã onoarei, adicã o fapta contra demnitãţii persoanei, nu conferã normei incriminatoare în discuţie un caracter neconstitutional, iar afirmatia autorilor exceptiei de neconstituţionalitate, în sensul ca punerea în mişcare şi exercitarea din oficiu a acţiunii penale ar constitui un regim de favoare pentru subiectul pasiv al infracţiunii de ofensa adusã autoritãţii, este nefondata. Ofensa adusã autoritãţii este, asa cum arata chiar denumirea ei, o infracţiune contra autoritãţii, şi nu contra persoanei. Valoarea socialã în principal ocrotitã prin instituirea acestei infracţiuni complexe este autoritatea de stat, celelalte valori sociale, adicã demnitatea, libertatea psihicã, integritatea corporalã sau sãnãtatea persoanei, constituie obiectul juridic secundar sau adiacent al infracţiunii. Titularul valorii sociale în principal ocrotite şi deci subiectul pasiv principal al infracţiunii fiind statul, este evident ca punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale nu puteau fi lãsate la dispoziţia subiectului pasiv secundar, asa cum se prevede în cazul în care atingerea adusã onoarei, ameninţarea, lovirea sau alte violenţe s-ar savirsi impotriva unei persoane particulare sau chiar impotriva unei persoane care îndeplineşte o activitate importanta de stat, dacã se constata ca faptele nu au fost de natura sa aducã atingere autoritãţii. În cadrul acţiunii penale unice, declansate din oficiu, fãptuitorul este ţinut sa rãspundã pentru infracţiunea unica complexa de ofensa adusã autoritãţii, sãvîrşitã în singurul mod posibil, adicã prin comiterea vreuneia dintre faptele contra persoanei prevãzute de lege ca element material al acestei infracţiuni. Punerea în mişcare şi exercitarea din oficiu a acţiunii penale, în acest caz, au fost determinate de necesitatea apãrãrii autoritãţii de stat, şi nu de nevoia de a institui un privilegiu pentru subiectul pasiv secundar al infracţiunii, asa cum susţin autorii exceptiei de neconstituţionalitate. De aceea, afirmatia ca norma incriminatoare în discuţie ar contraveni dispoziţiei art. 16 din Constituţie, privitoare la egalitatea cetãţenilor în fata legii, nu are temei.
3. La fel de neîntemeiatã se dovedeşte afirmatia potrivit cãreia prin incriminarea ofensei aduse autoritãţii se identifica insulta, ameninţarea sau actele de violenta asupra unei persoane cu ofensa adusã autoritãţii, deşi "într-o societate democratica nu se poate confunda omul cu autoritatea pe care o reprezintã". Autoritatea publica nu este însã o abstractiune, ci un fenomen concret, astfel încît contactul nemijlocit cu aceasta se realizeazã prin contactul cu persoanele fizice investite cu exercitarea funcţiilor publice. De altfel, atît în limbajul curent, cît şi în dreptul public, conceptul de "autoritate" presupune ideea de putere sau de împuternicire de a da dispoziţii şi de a impune cuiva ascultare, aceea de organ de stat competent sa ia mãsuri şi sa emita dispoziţii cu caracter obligatoriu şi, în fine, aceea de reprezentant al unui organ de natura celui menţionat. Asa fiind, este evident ca, prin sãvîrşirea faptelor contra persoanei reprezentantului respectiv, se aduce atingere autoritãţii. În ceea ce priveşte problema incriminãrii acestor fapte, aceasta este o chestiune de politica penalã care tine de competenta autoritãţii legiuitoare şi nu poate face obiectul unui control de neconstituţionalitate.
4. Pornindu-se de la aceeaşi teza, potrivit cãreia nu se poate confunda persoana cu autoritatea pe care o reprezintã, autorii exceptiei susţin ca persoana respectiva este desemnatã sau aleasã sa exercite o anumitã funcţie pe o perioada limitatã şi de aceea protecţia ei "trebuie sa se manifeste, pe aceasta perioada, numai în stricta legatura cu asigurarea condiţiilor pentru a-şi exercita funcţia". Or, este exact ceea ce a urmãrit legiuitorul prin incriminarea faptelor contra demnitãţii, libertãţii, integritãţii corporale şi sãnãtãţii persoanei care îndeplineşte o funcţie importanta de stat, în legatura cu activitatea acesteia. Ceva mai mult, legea conditioneaza existenta infracţiunii de ofensa adusã autoritãţii de îndeplinirea cerintei esenţiale ca faptele sãvîrşite contra persoanei respective sa fie de natura sa aducã atingere autoritãţii. Dacã aceasta cerinta nu este îndeplinitã, faptele nu constituie ofensa adusã autoritãţii, ci infracţiuni contra persoanei, chiar dacã au fost sãvîrşite impotriva unei persoane care îndeplineşte o funcţie importanta de stat. Nu este suficient asadar ca faptele de insulta, ameninţare, lovire sau alte violenţe sa fie îndreptate impotriva unei persoane care îndeplineşte o importanta activitate de stat şi în legatura cu aceasta activitate, pentru ca aceste fapte sa fie calificate automat ca ofensa adusã autoritãţii, ci trebuie sa se facã dovada ca ele au fost de natura, prin conţinutul şi consecinţele lor, sa aducã atingere autoritãţii.
5. Argumentul ca incriminarea ofensei aduse autoritãţii, prin atingerea adusã onoarei, este contrarã dispoziţiei art. 30 din Constituţie, privitoare la libertatea de exprimare, nu poate fi primit. Afirmatia autorilor exceptiei, în sensul ca dispoziţia alin. (6) al aceluiaşi articol din Constituţie, care prevede ca libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea sau viata particularã a persoanei, nu s-ar aplica şi cu privire la persoana care îndeplineşte o funcţie importanta de stat, nu este intemeiata. Asa cum s-a arãtat, ofensa adusã autoritãţii se poate realiza numai prin sãvîrşirea unor fapte contra persoanei, cum sînt cele prevãzute în textul incriminator. Împrejurarea ca art. 30 alin. (6) din Constituţie se referã la ocrotirea oricãrei persoane nu este în contradictie cu cele afirmate mai sus, deoarece exercitarea autoritãţii de cãtre o persoana care îndeplineşte o funcţie importanta de stat nu poate fi disociata de calitatea de persoana fizica a acesteia.
6. În fine, autorii arata, tot în sprijinul exceptiei de neconstituţionalitate, ca exista legislaţii în care defãimarea autoritãţii nu este incriminata, iar în acele legislaţii în care incriminarea exista, dispoziţiile respective nu se aplica în fapt. Aceste diferentieri de reglementare de la o legislaţie la alta indreptatesc concluzia ca apãrarea prin mijloace de drept penal a autoritãţii de stat este o chestiune de politica penalã, care se soluţioneazã diferit, în funcţie de realitatile din fiecare ţara. De altfel, incriminari asemãnãtoare celei din art. 238 din Codul penal se intilnesc şi în legislatiile altor tari, ca: Franta, Germania, Olanda, Spania şi altele.
Fata de cele arãtate, vazind şi prevederile art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 13 alin. (1) lit. A.c), ale art. 23, 24 şi 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Constata ca dispoziţiile art. 238 din Codul penal sînt abrogate parţial, conform art. 150 alin. (1) din Constituţie, raminind în vigoare numai în mãsura în care faptele incriminate se referã la o persoana care îndeplineşte o activitate importanta de stat.
Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.
Pronunţatã în şedinţa publica din 6 martie 1996.
PREŞEDINTE,
dr. Lucian Stangu
Magistrat-asistent,
Constantin Burada
---------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
