Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 231 din 16 noiembrie 2000 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 279 alin. 1 din Codul de procedura penala si a celor ale art. 207 din Codul penal
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 78 din 15 februarie 2001
Lucian Mihai - preşedinte
Costica Bulai - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Ioan Muraru - judecãtor
Nicolae Popa - judecãtor
Lucian Stangu - judecãtor
Florin Bucur Vasilescu - judecãtor
Romul Petru Vonica - judecãtor
Iuliana Nedelcu - procuror
Mihai Paul Cotta - magistrat-asistent
Pe rol se afla soluţionarea exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 279 alin. 1 din Codul de procedura penalã şi a celor ale art. 207 din Codul penal, excepţie ridicatã de Ralu Traian Filip în Dosarul nr. 1.992/2000 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a penalã, având ca pãrţi pe autorul exceptiei, precum şi Ziarul "Curierul Naţional", Gheorghe Mocuta şi Valentin Paunescu.
La apelul nominal se constata lipsa pãrţilor, fata de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã.
Cauza fiind în stare de judecata, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a exceptiei de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiatã, având în vedere şi jurisprudenta Curţii Constituţionale, deoarece dispoziţiile art. 279 alin. 1 din Codul de procedura penalã şi ale art. 207 din Codul penal nu contravin prevederilor constituţionale.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constata urmãtoarele:
Prin Încheierea din 6 iulie 2000, pronunţatã în Dosarul nr. 1.992/2000, Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a penalã a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 279 alin. 1 din Codul de procedura penalã şi a celor ale art. 207 din Codul penal, excepţie ridicatã de Ralu Traian Filip.
În motivarea exceptiei de neconstituţionalitate se susţine ca dispoziţiile art. 279 alin. 1 din Codul de procedura penalã contravin prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie referitoare la egalitatea în drepturi, deoarece creeazã pentru persoana vãtãmatã, în raport cu inculpatul, o situaţie privilegiatã. Se arata totodatã ca, la simpla cerere a persoanei vãtãmate, acţiunea penalã este pusã în mişcare impotriva persoanei chemate în judecata, creandu-se astfel pentru persoana vãtãmatã posibilitatea exercitãrii abuzive a dreptului sau procesual. În felul acesta drepturile procesuale ale persoanei vãtãmate sunt mult mai largi decât ale presupusului fãptuitor, devenit inculpat în cauza, deşi legea îl prezuma nevinovat. Se infrange totodatã dreptul inculpatului la un proces echitabil, acest drept fiindu-i încãlcat tocmai prin acţiunea persoanei vãtãmate.
Autorul exceptiei mai susţine ca dispoziţiile art. 279 alin. 1 din Codul de procedura penalã incalca prevederile art. 22 alin. (1) din Constituţie, deoarece prin formularea şi depunerea plângerii prealabile o persoana este expusã riscului de a suporta consecinţele unei acţiuni penale sicanatoare fãrã sa existe impotriva sa indicii sau probe de vinovãţie.
Cu privire la dispoziţiile art. 207 din Codul penal, referitoare la proba veritãţii, se considera ca acestea sunt neconstituţionale în raport cu prevederile art. 23 alin. (8) din Constituţie, care consacra prezumţia de nevinovatie. În opinia autorului exceptiei, "în cazul infracţiunilor de insulta şi calomnie, se pleacã de la o prezumţie de vinovãţie a persoanelor care au fãcut afirmaţii sau imputatii şi numai prin rãsturnarea acestei prezumţii se poate face dovada nevinovãţiei, ceea ce este inacceptabil într-o societate democratica".
Se mai arata ca prin condiţionarea generica a dreptului inculpatului de a produce dovezi art. 207 din Codul penal contravine dreptului constituţional la apãrare consfintit prin art. 24 alin. (1) din Constituţie. Conditionand admisibilitatea probei veritãţii de existenta unui interes legitim, textul limiteazã dreptul inculpatului de a dovedi veridicitatea afirmaţiilor sale. Menţinerea în conţinutul art. 207 din Codul penal a notiunii "interes legitim" ingradeste dreptul la apãrare, deoarece, în ipoteza respingerii probei veritãţii, persoana inculpata pentru insulta sau calomnie nu mai are posibilitatea de a-şi dovedi nevinovatia.
Exprimandu-şi opinia, Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a penalã a apreciat ca excepţia de neconstituţionalitate ridicatã este neîntemeiatã. Critica adusã art. 279 alin. 1 din Codul de procedura penalã nu poate fi reţinutã. Plângerea prealabilã "este, din punct de vedere al dreptului penal, o condiţie de pedepsibilitate, iar din punctul de vedere al dreptului procesual penal, o condiţie de procedibilitate". Cu privire la dispoziţiile art. 207 din Codul penal instanta arata ca în opinia sa critica în sensul cãreia aceste dispoziţii ar fi contrare prevederilor art. 23 alin. (8) din Constituţie, referitoare la prezumţia de nevinovatie, este, de asemenea, neîntemeiatã. Dispoziţiile art. 207 din Codul penal, privind proba veritãţii, instituie posibilitatea inculpaţilor de a dovedi veridicitatea afirmaţiilor fãcute, aceasta fiind un caz de inlaturare a caracterului penal al faptei. De asemenea, instanta de judecata apreciazã ca nici condiţionarea admisibilitãţii probei veritãţii de existenta interesului legitim nu contravine art. 23 alin. (8) din Constituţie, deoarece, în caz contrar, ar fi incalcate dispoziţiile art. 30 alin. (6) din Constituţie, potrivit cãrora libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viata particularã a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.
Potrivit <>art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra exceptiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul, în punctul sau de vedere, referindu-se la critica dispoziţiilor art. 279 alin. 1 din Codul de procedura penalã, apreciazã ca procedura plângerii prealabile constituie o excepţie de la principiul oficialitatii, având ca temei dispoziţiile Codului penal. Legiuitorul, din ratiuni de politica penalã, a condiţionat punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale pentru unele infracţiuni de manifestarea de vointa a persoanei vãtãmate. Susţinerea autorului exceptiei în sensul ca prin dispoziţiile art. 279 alin. 1 din Codul de procedura penalã s-ar aduce atingere art. 16 alin. (1) din Constituţie este consideratã, de asemenea, ca neîntemeiatã. Dispoziţiile constituţionale invocate trebuie interpretate în legatura cu art. 4 din Constituţie, în care sunt prevãzute criteriile egalitãţii în drepturi. În raport cu acestea art. 279 alin. 1 din Codul de procedura penalã nu creeazã nici privilegii, nici discriminãri, neincalcand vreunul dintre criteriile egalitãţii în drepturi, enumerate la art. 4 din Constituţie. Critica formulatã de autorul exceptiei, în sensul ca dispoziţiile art. 207 din Codul penal ar contraveni prevederilor art. 23 alin. (8) din Constituţie, referitoare la prezumţia de nevinovatie, este, în opinia Guvernului, neîntemeiatã, deoarece pana la rãmânerea definitiva a unei hotãrâri de condamnare, inclusiv pentru infracţiunile de insulta sau de calomnie, persoana este consideratã nevinovatã, inculpatul nefiind obligat sa probeze nevinovatia sa. Când exista probe de vinovãţie inculpatul are dreptul sa probeze lipsa lor de temeinicie, asa cum prevede art. 66 din Codul de procedura penalã. Proba veritãţii constituie o cauza care inlatura caracterul penal al faptei, un mijloc pus la dispoziţie inculpatului pentru a dovedi ca fapta sãvârşitã de el nu constituie infracţiune, deoarece afirmarea sau imputarea a fost facuta pentru apãrarea unui interes legitim. Astfel, atât în cazul infracţiunii de insulta, cat şi în cazul celei de calomnie, revine acuzarii sarcina de a face proba existenţei faptei şi a vinovatiei, inculpatul putând utiliza proba veritãţii pentru a infirma existenta caracterului penal al faptei. În ceea ce priveşte critica în sensul cãreia dispoziţiile art. 207 din Codul penal ar aduce atingere dreptului la apãrare, consacrat în art. 24 din Constituţie, Guvernul o considera, de asemenea, neîntemeiatã. În sens larg dreptul la apãrare cuprinde totalitatea drepturilor şi regulilor procedurale care oferã persoanei posibilitatea de a se apara impotriva invinuirilor ce i se aduc, de a dovedi nevinovatia sa şi de a fi asistatã de un avocat. Or, în cazul unui proces care are ca obiect o infracţiune de insulta sau de calomnie inculpatul beneficiazã de toate drepturile şi garanţiile menţionate, proba veritãţii constituind numai unul dintre mijloacele prin care se poate dovedi inexistenta caracterului penal al faptei imputate. Guvernul mai arata ca nici dreptul la integritatea psihicã nu este încãlcat atâta timp cat inculpatul beneficiazã de toate garanţiile unui proces echitabil.
Preşedinţii celor doua Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi <>Legea nr. 47/1992 , retine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã constata ca a fost legal sesizatã şi este competenta, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale <>art. 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, sa soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicatã.
Obiectul exceptiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 279 alin. 1 din Codul de procedura penalã, privitoare la punerea în mişcare a acţiunii penale în cazul procedurii plângerii prealabile, şi dispoziţiile art. 207 din Codul penal, referitoare la proba veritãţii în cazul infracţiunilor de insulta şi de calomnie.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicatã, Curtea constata ca aceasta este neîntemeiatã şi urmeazã sa fie respinsã.
1. O prima critica de neconstituţionalitate consta în susţinerea ca prevederile art. 279 alin. 1 din Codul de procedura penalã, potrivit cãrora "Punerea în mişcare a acţiunii penale se poate face numai la plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede ca este necesarã astfel de plângere", contravin dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, potrivit cãrora "Cetãţenii sunt egali în fata legii şi a autoritãţilor publice, fãrã privilegii şi fãrã discriminãri", şi ale art. 22 alin. (1) din Constituţie, potrivit cãrora "Dreptul la viata, precum şi dreptul la integritate fizica şi psihicã ale persoanei sunt garantate". În opinia autorului exceptiei, prin dispoziţiile legale criticate, în baza cãrora, la simpla plângere a persoanei vãtãmate, se porneşte procesul penal şi are loc punerea în mişcare a acţiunii penale impotriva presupusului fãptuitor, acesta este pus în condiţii de inferioritate fata de persoana vãtãmatã.
Se considera totodatã ca inculpatul este obligat sa suporte consecinţele unei acţiuni penale sicanatoare fãrã sa existe impotriva sa probe de vinovãţie, ceea ce aduce atingere dreptului sau la integritate psihicã.
Analizând criticile aduse prevederilor art. 279 alin. 1 din Codul de procedura penalã, Curtea constata ca acestea sunt neintemeiate. Nu se poate susţine ca prevederile legale criticate ar incalca principiul egalitãţii în drepturi, deoarece ele nu creeazã privilegii sau discriminãri şi nu contravin vreunuia dintre criteriile egalitãţii în drepturi, enumerate la art. 4 alin. (2) din Constituţie, potrivit cãruia "România este patria comuna şi indivizibilã a tuturor cetãţenilor sãi, fãrã deosebire de rasa, de naţionalitate, de origine etnicã, de limba, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţa politica, de avere sau de origine socialã". Totodatã nu se pot retine nici afirmatia privind primejduirea integritãţii fizice sau psihice a persoanei chemate în judecata în urma plângerii prealabile a partii vãtãmate şi nici teza ca ar fi mai puţin stresanta trimiterea în judecata a fãptuitorului prin rechizitoriul procurorului. Dreptul la integritate fizica şi psihicã al inculpatului nu este încãlcat atâta vreme cat atât persoanele judecate în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede ca este necesarã plângerea prealabilã, cat şi cele trimise în judecata prin rechizitoriu beneficiazã fãrã diferentieri de toate garanţiile unui proces echitabil.
2. Cea de-a doua critica de neconstituţionalitate are ca obiect dispoziţiile art. 207 din Codul penal, care prevãd ca "Proba veritãţii celor afirmate sau imputate este admisibilã, dacã afirmarea sau imputarea a fost sãvârşitã pentru apãrarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a fãcut proba veritãţii nu constituie infracţiunea de insulta sau calomnie". Autorul exceptiei de neconstituţionalitate susţine ca aceste prevederi contravin dispoziţiilor art. 23 alin. (8) din Constituţie, potrivit cãrora "Pana la rãmânerea definitiva a hotãrârii judecãtoreşti de condamnare, persoana este consideratã nevinovatã", deoarece conditioneaza proba veritãţii de dovedirea existenţei unui interes legitim, ceea ce înseamnã o prezumţie de vinovãţie. Totodatã se afirma ca prevederile criticate contravin şi dispoziţiilor art. 24 din Constituţie, potrivit cãrora "(1) Dreptul la apãrare este garantat. (2) În tot cursul procesului, pãrţile au dreptul sa fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu", avându-se în vedere ca în cazul calomniei dovedirea nevinovãţiei se poate face numai dacã s-a dovedit existenta unui interes legitim.
Analizând aceste sustineri, Curtea retine ca sunt, de asemenea, neintemeiate. Art. 207 din Codul penal nu reglementeazã stabilirea vinovatiei în cazul infracţiunilor de insulta şi calomnie. În realitate acest text de lege instituie posibilitatea inculpatului de a dovedi veridicitatea afirmarilor sau imputarilor atunci când acestea au fost sãvârşite pentru apãrarea unui interes legitim, proba veritãţii constituind un caz special de inlaturare a caracterului penal al faptei. Totodatã inculpatul este considerat nevinovat pana la rãmânerea definitiva a hotãrârii de condamnare şi nu poate fi obligat sa îşi dovedeascã nevinovatia, sarcina de a dovedi vinovãţia revenind acuzarii. Nu se poate retine nici încãlcarea dreptului la apãrare, deoarece inculpatul beneficiazã şi în acest caz de toate drepturile şi garanţiile care dau conţinut dreptului fundamental la apãrare, iar proba veritãţii nu este unica modalitate de apãrare a celor care ar putea fi inculpati pentru afirmarile sau imputarile fãcute.
În sensul celor de mai sus Curtea Constituţionalã s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 141 din 5 octombrie 1999, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 30 noiembrie 1999, precum şi prin Decizia nr. 197 din 12 octombrie 2000, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 543 din 1 noiembrie 2000.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al <>art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 279 alin. 1 din Codul de procedura penalã şi ale art. 207 din Codul penal, excepţie ridicatã de Ralu Traian Filip în Dosarul nr. 1.992/2000 al Tribunalului Bucureşti Secţia a II-a penalã.
Definitiva şi obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publica din data de 16 noiembrie 2000.
PREŞEDINTELE CURŢII
CONSTITUŢIONALE,
LUCIAN MIHAI
Magistrat-asistent,
Mihai Paul Cotta
-----------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
