Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 23 din 20 ianuarie 2005 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 93 alin. (2) teza a treia din Legea invatamantului nr. 84/1995 si ale art. 72 alin. (3) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul cadrelor didactice
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 151 din 21 februarie 2005
Ion Predescu - preşedinte
Nicolae Cochinescu - judecãtor
Aspazia Cojocaru - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Acsinte Gaspar - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Petre Ninosu - judecãtor
Şerban Viorel Stãnoiu - judecãtor
Aurelia Popa - procuror
Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 93 alin. (2) teza a treia din Legea învãţãmântului nr. 84/1995 şi ale <>art. 72 alin. (3) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul cadrelor didactice, excepţie ridicatã de Iosif Ştefan Drãgulescu în Dosarul nr. 4.106/CA/2004 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia comercialã şi de contencios administrativ.
La apelul nominal se prezintã, pentru autorul excepţiei, doamna avocat Verginia Vidinaş, iar pentru partea Ministerul Educaţiei şi Cercetãrii rãspund consilierii juridici Cãtãlina Sofia Damian şi Georgiana Arsene, cu delegaţie la dosar. Procedura de citare a fost legal îndeplinitã.
Apãrãtorul autorului excepţiei aratã cã textele legale criticate încalcã dispoziţiile constituţionale invocate, deoarece nu existã nici un fel de diferenţã sub aspectul naturii intrinseci, implicit al naturii juridice, între funcţiile de şef de catedrã, şef de departament, prodecan, pe de o parte, şi funcţia de decan ori rector, pe de altã parte, şi, pe cale de consecinţã, limitarea numãrului de mandate succesive la douã pentru cea de-a doua categorie este de naturã a ştirbi principiul egalitãţii în drepturi al cetãţenilor, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie. De asemenea, legiuitorul constituant a garantat autonomia universitarã şi, de aici, a garantat implicit şi consecinţele juridice ce decurg din acest principiu. Or, de vreme ce de esenţa oricãrei autonomii este dreptul autoritãţii academice de a se conduce, nu ar trebui sã fie posibilã limitarea numãrului de mandate pentru o anumitã categorie de persoane care ocupã funcţii de conducere în cadrul sferei universitare.
În acest context apãrãtorul autorului excepţiei solicitã Curţii Constituţionale sã se constate cã prevederile legale criticate încalcã dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi ale art. 32 alin. (6) din Legea fundamentalã, sens în care depune şi concluzii scrise.
Reprezentanţii Ministerului Educaţiei şi Cercetãrii solicitã respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiatã.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei ca nefondatã, deoarece legiuitorul a definit conceptul de autonomie universitarã şi nu se poate susţine cã aceasta încalcã dispoziţiile constituţionale invocate.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele:
Prin Încheierea din 8 septembrie 2004, pronunţatã în Dosarul nr. 4.106/CA/2004, Curtea de Apel Timişoara - Secţia comercialã şi de contencios administrativ a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor <>art. 93 alin. (2) teza a treia din Legea învãţãmântului nr. 84/1995 şi ale <>art. 72 alin. (3) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul cadrelor didactice.
Excepţia a fost ridicatã de Iosif Ştefan Drãgulescu în dosarul cu numãrul de mai sus, având drept obiect soluţionarea unei acţiuni în contencios administrativ.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine cã textele legale criticate instituie o limitare a numãrului de mandate la cel mult douã pentru funcţia de rector sau de decan, limitare care, în esenţã, este neconstituţionalã, pentru cã introduce o soluţie discriminatorie între persoanele care ocupã funcţii de conducere în învãţãmântul superior, fiind contrare art. 16 alin. (1) din Constituţie.
Între funcţia de şef de catedrã, de şef de departament, de prodecan şi altele asemenea, pe de o parte, şi funcţia de decan, respectiv de rector, pe de altã parte, nu existã nici o deosebire sub aspectul naturii intrinseci, implicit al naturii juridice. A limita posibilitatea alegerii la douã mandate pentru funcţia de decan sau de rector înseamnã a crea un regim discriminatoriu între persoanele care ocupã aceste funcţii şi persoanele care ocupã celelalte funcţii de conducere în învãţãmântul superior.
De asemenea, textele legale atacate sunt, în opinia autorului, contrare art. 32 alin. (6) din Constituţie, care garanteazã autonomia universitarã. Din interpretarea logicosistematicã a art. 32 mai sus invocat se desprinde teza potrivit cãreia condiţiile legii la care se face trimitere pentru desfãşurarea învãţãmântului de toate gradele trebuie sã fie subsumate principiului autonomiei universitare. Legea fundamentalã nu reglementeazã în mod expres aspecte legate de conducerea în învãţãmântul superior, dar textul urmãreşte sã stabileascã categoriile de şcoli - de stat, particulare sau confesionale -, trimiţând la legea care va veni cu detalii în ceea ce priveşte desfãşurarea procesului de învãţãmânt. Prin urmare, se pune întrebarea fireascã pânã unde poate sã meargã legea care detaliazã regulile de desfãşurare a procesului de învãţãmânt în unitãţile de învãţãmânt de stat, atâta vreme cât alin. (6) al art. 32 din Constituţie consacrã un principiu exclusiv pentru învãţãmântul superior prin garantarea autonomiei universitare.
De esenţa oricãrei autonomii ţine dreptul celor cãrora le este recunoscutã aceastã stare de comunitate autonomã de a-şi desemna conducerea. Autonomia universitarã, aşa cum este general acceptatã în uzanţele universitare din lumea civilizatã, presupune, înainte de toate, dreptul autoritãţii academice de a-şi desemna conducerea. În virtutea acestui principiu, statul nu poate sã vinã prin lege şi sã limiteze numãrul de mandate pentru diferite funcţii de conducere din sfera universitarã.
Pe de altã parte, este de reţinut cã ideea limitãrii numãrului de mandate, ca principiu constituţional, apare numai în cazul Preşedintelui României - art. 81 alin. (4), al preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii - art. 133 alin. (3), şi al judecãtorilor Curţii Constituţionale - art. 142 alin. (2). Nici una dintre raţiunile care stau la baza acestor texte constituţionale nu se regãseşte în cazul textelor ce fac obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate.
Curtea de Apel Timişoara - Secţia comercialã şi de contencios administrativ opineazã cã excepţia de neconstituţionalitate a textelor legale criticate, în raport cu prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, este neîntemeiatã deoarece legiuitorul poate stabili condiţii specifice pentru exercitarea unor funcţii de conducere în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, fãrã ca aceste condiţii sã constituie discriminãri. Art. 16 din Legea fundamentalã se referã la modul de aplicare a unor dispoziţii legale de cãtre autoritãţile statului faţã de cetãţeni şi nu la dreptul legiuitorului de a reglementa diferit modul de exercitare a unor funcţii într-un anumit domeniu de activitate.
Referitor la neconstituţionalitatea aceloraşi dispoziţii în raport cu art. 32 alin. (6) din Constituţie, instanţa de judecatã opineazã cã aceasta este întemeiatã, întrucât principiul autonomiei universitare presupune dreptul comunitãţii academice de a se conduce şi de a-şi exercita libertãţile academice fãrã nici un fel de ingerinţã externã.
Potrivit <>art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul României apreciazã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã, deoarece dispoziţiile legale criticate nu contravin prevederilor constituţionale invocate.
Astfel, art. 16 alin. (1) din Legea fundamentalã vizeazã egalitatea în drepturi între cetãţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertãţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicãrii unor mãsuri în considerarea unor situaţii speciale. În felul acesta se justificã nu numai aplicabilitatea unui regim juridic diferit faţã de anumite categorii de persoane, dar şi necesitatea lui. Or, este neîndoielnic cã persoanele care exercitã funcţii de conducere diferite în învãţãmântul superior - spre exemplu, rector, şef de catedrã, şef de departament etc. - se aflã în situaţii diferite, iar aceastã împrejurare justificã tratamentul juridic diferenţiat.
Atât timp cât reglementarea dedusã controlului de constituţionalitate se aplicã tuturor celor aflaţi în situaţia prevãzutã de ipoteza normei legale, fãrã nici o discriminare pe considerente arbitrare, critica cu privire la încãlcarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie nu este întemeiatã.
În ceea ce priveşte susţinerea referitoare la încãlcarea autonomiei universitare, Guvernul aratã cã, potrivit <>art. 89 alin. (1) din Legea învãţãmântului nr. 84/1995 , "Autonomia universitarã constã în dreptul comunitãţii universitare de a se conduce, de a-şi exercita libertãţile academice fãrã nici un fel de ingerinţe ideologice, politice sau religioase, de a-şi asuma un ansamblu de competenţe şi obligaţii în concordanţã cu opţiunile şi orientãrile strategice naţionale ale dezvoltãrii învãţãmântului superior, stabilite de lege". De asemenea, conform alin. (2) al art. 92 din aceeaşi lege, "Autonomia universitarã vizeazã domeniile conducerii, structurãrii şi funcţionãrii instituţiei, ale activitãţii didactice şi de cercetare ştiinţificã, ale administrãrii şi ale finanţãrii", modalitãţile principale de realizare a autonomiei universitare fiind prevãzute de alin. (3) al aceluiaşi articol.
Autonomia unversitarã nu înseamnã independenţa instituţiilor de învãţãmânt superior şi nici nu implicã existenţa unei autonomii de reglementare şi de decizie a acestora în afara cadrului legal, care este general obligatoriu. Or, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentalã, "În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie" şi, pe cale de consecinţã, autonomia universitarã nu se poate exercita decât cu respectarea legilor cu caracter general şi cu valabilitate pe întregul teritoriu al ţãrii.
A da o altã interpretare principiului constituţional al autonomiei universitare ar însemna aşezarea instituţiilor de învãţãmânt superior mai presus de lege, ceea ce ar conduce la nesocotirea celorlalte dispoziţii şi principii din cuprinsul Legii fundamentale. Prin urmare, este neîndoielnic cã dispoziţiile constituţionale trebuie interpretate sistematic şi prin luarea în considerare a finalitãţii lor, fãrã a se absolutiza una dintre aceste prevederi pânã la înlãturarea celorlalte la fel de importante.
Avocatul Poporului apreciazã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã, deoarece instituirea prin lege a interdicţiei ca o persoanã sã ocupe funcţia de decan sau de rector mai mult de douã mandate succesive nu determinã o discriminare între aceasta şi cea care îndeplineşte alte funcţii de conducere în cadrul universitãţii. Faptul cã cele douã categorii de persoane nu se aflã în aceeaşi situaţie justificã în mod obiectiv şi raţional aplicarea unui tratament juridic diferenţiat.
În ceea ce priveşte critica faţã de art. 32 alin. (6) din Constituţie, Avocatul Poporului aratã cã, potrivit alin. (5) al aceluiaşi text constituţional, învãţãmântul de toate gradele se desfãşoarã în unitãţi de stat, particulare şi confesionale, în condiţiile legii. Tocmai de aceea normele care reglementeazã viaţa comunitãţii universitare sunt cuprinse în Carta universitarã a instituţiei de învãţãmânt superior, adoptatã de senatul universitãţii, în condiţiile legii.
Prin urmare, prin lege, potrivit autonomiei universitare, se pot stabili condiţii privind organizarea şi funcţionarea unitãţilor de învãţãmânt superior fãrã a se aduce în acest mod o atingere dispoziţiilor art. 32 alin. (6) din Constituţie.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 , reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã constatã cã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale <>art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992 , sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicatã.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile <>art. 93 alin. (2) teza a treia din Legea învãţãmântului nr. 84/1995 , republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 10 decembrie 1999, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, şi ale <>art. 72 alin. (3) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul cadrelor didactice, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 16 iulie 1997, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, care au urmãtorul conţinut:
- <>Art. 93 alin. (2) teza a treia din Legea nr. 84/1995 : "O persoanã nu poate ocupa funcţia de decan sau de rector mai mult de douã mandate succesive. [...].";
- <>Art. 72 alin. (3) din Legea nr. 128/1997 : "O persoanã nu poate ocupa funcţia de rector mai mult de douã mandate succesive. Aceeaşi prevedere se aplicã şi pentru funcţia de decan."
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine cã prin dispoziţiile legale criticate sunt încãlcate prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea cetãţenilor în faţa legii şi ale art. 32 alin. (6) privind garantarea autonomiei universitare.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constatã cã Legea fundamentalã a consacrat prin art. 32 alin. (6) principiul autonomiei universitare, fãrã sã defineascã însã aceastã noţiune, de unde, vãzând şi prevederile alin. (5) ale aceluiaşi articol, în conformitate cu care învãţãmântul de toate gradele se desfãşoarã în condiţiile legii, rezultã cã legiuitorul constituant a lãsat legiuitorului ordinar libertatea de a stabili elementele autonomiei universitare şi condiţiile în care aceasta se exercitã.
Autonomia universitarã a fost definitã prin <>art. 89 din Legea învãţãmântului nr. 84/1995 ca fiind "dreptul comunitãţii universitare de a se conduce, de a-şi exercita libertãţile academice fãrã nici un fel de ingerinţe ideologice, politice sau religioase, de a-şi asuma un ansamblu de competenţe şi obligaţii în concordanţã cu opţiunile şi orientãrile strategice naţionale ale dezvoltãrii învãţãmântului superior, stabilite prin lege".
Normele privind realizarea autonomiei universitare - între care şi regulile de alegere a organelor de conducere ale instituţiilor de învãţãmânt superior - au fost stabilite prin <>art. 92-96 din Legea învãţãmântului nr. 84/1995 .
Aşadar, întrucât autonomia universitarã a fost definitã chiar de legiuitor, în virtutea competenţei sale atribuite prin Constituţie, nu se poate primi susţinerea autorului excepţiei în sensul cã dispoziţiile legale atacate contravin principiului constituţional al autonomiei universitare.
De asemenea, nu poate fi primitã susţinerea privind încãlcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitoare la principiul egalitãţii în drepturi a cetãţenilor, deoarece, în raport cu importanţa, cu atribuţiile şi natura juridicã a fiecãrei funcţii de conducere din cadrul sferei universitare, situaţiile invocate - cea a şefilor de catedrã, de departament, a prodecanilor şi cea a rectorilor şi decanilor - sunt diferite şi, pe cale de consecinţã, neexistând identitate de raţiune între toate aceste funcţii, nu se justificã aplicarea aceluiaşi tratament juridic.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al <>art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 93 alin. (2) teza a treia din Legea învãţãmântului nr. 84/1995 şi ale <>art. 72 alin. (3) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul cadrelor didactice, excepţie ridicatã de Iosif Ştefan Drãgulescu în Dosarul nr. 4.106/CA/2004 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia comercialã şi de contencios administrativ.
Definitivã şi general obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 20 ianuarie 2004.
PREŞEDINTE,
ION PREDESCU
Magistrat-asistent,
Afrodita Laura Tutunaru
---------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
