Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 213 din 14 aprilie 2005 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 60 alin. 2 din Codul de procedura penala
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 496 din 13 iunie 2005
Ioan Vida - preşedinte
Constantin Doldur - judecãtor
Nicolae Cochinescu - judecãtor
Aspazia Cojocaru - judecãtor
Acsinte Gaspar - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Petre Ninosu - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Şerban Viorel Stãnoiu - judecãtor
Marinela Mincã - procuror
Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstitu-ţionalitate a dispoziţiilor art. 60 alin. 2 din Codul de procedurã penalã, excepţie ridicatã de Dumitru Octavian Rãdulescu în Dosarul nr. 5.935/2004 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penalã.
La apelul nominal rãspunde partea Alexandru Buda, personal, lipsã fiind autorul excepţiei, faţã de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã.
Magistratul-asistent referã asupra cererii transmise prin fax de cãtre autorul excepţiei, Dumitru Octavian Rãdulescu, prin care solicitã acordarea unui nou termen de judecatã, întrucât termenul acordat anterior a fost foarte scurt şi nu a avut posibilitatea angajãrii unui avocat.
Alexandru Buda solicitã respingerea cererii de amânare, apreciind cã are ca scop tergiversarea cauzei.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a cererii de amânare solicitate de autorul excepţiei, întrucât i s-a mai acordat un termen de judecatã pentru lipsã de apãrare.
Având în vedere cererea autorului excepţiei referitoare la amânarea cauzei pentru imposibilitatea angajãrii unui avocat, concluziile pãrţii prezente şi ale reprezentantului Ministerului Public, dispoziţiile art. 24 din Constituţie privind garantarea dreptului la apãrare şi prevederile art. 156 alin. 1 din Codul de procedurã civilã referitoare la acordarea unui singur termen de judecatã pentru lipsã de apãrare, precum şi faptul cã autorului excepţiei i s-a mai acordat un termen de judecatã pentru lipsa apãrãrii, Curtea Constituţionalã respinge cererea de amânare formulatã în scris de autorul excepţiei.
Cauza fiind în stare de judecatã, se dã cuvântul pãrţilor pe fond.
Alexandru Buda solicitã respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât are ca scop tergiversarea cauzei, dovadã fiind faptul cã acelaşi autor a mai ridicat câteva excepţii de neconstituţionalitate cu obiect similar.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, apreciind cã instituţia strãmutãrii are ca scop asigurarea unei bune administrãri a justiţiei şi cã în cadrul procedurii de judecatã a cererii de strãmutare nu se soluţioneazã fondul cauzei.
Totodatã apreciazã cã nu sunt încãlcate prevederile constituţionale ale art. 129 referitoare la exercitarea cãilor de atac, întrucât posibilitatea instanţei de judecatã de a menţine actele de procedurã efectuate pânã în momentul strãmutãrii poate fi cenzuratã prin intermediul cãilor de atac împotriva hotãrârii judecãtoreşti pronunţate în cauzã.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele:
Prin Încheierea din 19 ianuarie 2005, pronunţatã în Dosarul nr. 5.935/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penalã a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 60 alin. 2 din Codul de procedurã penalã, excepţie ridicatã de Dumitru Octavian Rãdulescu, petent într-o cerere de strãmutare a judecãrii cauzei.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine cã textul de lege criticat contravine prevederilor constituţionale referitoare la egalitatea în faţa legii, la dreptul la informaţie şi la exercitarea cãilor de atac, precum şi dispoziţiilor privind dreptul la un proces echitabil şi dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale. În acest sens, considerã cã prin soluţionarea unei cereri de strãmutare nu se rezolvã numai o problemã de competenţã teritorialã, ci şi fondul cauzei, având în vedere cã acesta poate fi puternic afectat de menţinerea sau nemenţinerea mãsurilor luate de instanţã. Astfel, este firesc ca instanţa care soluţioneazã cererea de strãmutare sã motiveze raţiunile pentru care a menţinut sau nu mãsurile luate de instanţa de la care se solicitã strãmutarea, iar împotriva soluţiei date sã se poatã formula recurs. În caz contrar se ajunge la situaţia ca unele mãsuri sã fie menţinute, iar altele nu, fãrã posibilitatea verificãrii temeiniciei soluţiei pronunţate.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penalã apreciazã cã dispoziţiile legale criticate nu contravin Constituţiei, ci, dimpotrivã, prin instituirea lor "s-a avut în vedere necesitatea eliminãrii unor posibilitãţi de exercitare abuzivã a drepturilor procesuale care ar impieta asupra desfãşurãrii în condiţii normale a procesului penal". Aratã cã, aşa cum a statuat Curtea Constituţionalã în jurisprudenţa sa, legiuitorul poate institui reguli speciale în considerarea unor situaţii deosebite.
Potrivit dispoziţiilor <>art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciazã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã, strãmutarea constituind o garanţie a respectãrii legii şi a drepturilor unei pãrţi interesate într-un proces, în concordanţã cu principiul aflãrii adevãrului şi cu cel al rolului activ al instanţei de judecatã. Orice parte are dreptul de a cere strãmutarea cauzei, iar exercitarea acestui drept de cãtre una dintre pãrţi nu contravine principiului egalitãţii în faţa legii, întrucât promovarea unei cereri de strãmutare nu creeazã o poziţie privilegiatã faţã de alte pãrţi din proces, ci solicitã numai o prorogare judiciarã a competenţei teritoriale.
Cu privire la dreptul la informaţie, aratã cã preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se aflã cauza ia mãsuri pentru încunoştinţarea pãrţilor despre introducerea cererii de strãmutare şi despre termenul fixat, cu menţiunea cã pãrţile pot trimite memorii.
Faţã de pretinsa încãlcare a art. 129 din Constituţie considerã cã legiuitorul are atributul exclusiv de a stabili cãile de atac şi regulile de exercitare a acestora. în cazul strãmutãrii nu se realizeazã o judecatã de fond, ci se pronunţã o încheiere definitivã, fãrã motivare, iar dispoziţia referitoare la lipsa motivãrii îşi are justificarea în interesul menţinerii prestigiului instanţei de la care a fost strãmutatã cauza.
Guvernul considerã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã, arãtând cã dispoziţiile art. 60 alin. 2 din Codul de procedurã penalã nu contravin prevederilor constituţionale invocate de autorul excepţiei, ci reglementeazã necesitatea eliminãrii unor posibilitãţi de exercitare abuzivã a drepturilor procesuale, care ar impieta asupra desfãşurãrii în condiţii normale a procesului penal, legiuitorul instituind reguli speciale în considerarea unor situaţii speciale.
Mai aratã cã art. 16 alin. (1) din Constituţie vizeazã egalitatea în drepturi în ceea ce priveşte recunoaşterea unor drepturi şi libertãţi fundamentale, iar nu identitatea de tratament juridic cu privire la aplicarea unor mãsuri, indiferent de natura acestora.
Cu privire la art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, apreciazã cã, în sensul practicii instanţei europene, conceptul de "proces echitabil" nu implicã existenţa mai multor grade de jurisdicţie, a mai multor cãi de atac şi, pe cale de consecinţã, nici posibilitatea exercitãrii acestor cãi de atac de cãtre toate pãrţile din proces.
Referitor la art. 31 şi 129 din Constituţie, apreciazã cã acestea nu sunt pertinente în soluţionarea cauzei de faţã.
Avocatul Poporului apreciazã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã, arãtând cã instituirea unor reguli speciale pentru soluţionarea cererii de strãmutare a judecãrii cauzei nu este de naturã sã încalce principiul egalitãţii în drepturi, atât timp cât este asiguratã egalitatea juridicã a cetãţenilor în utilizarea lor. Strãmutarea nu este o procedurã de soluţionare pe fond a procesului, ci constituie o procedurã specialã, de stabilire a competenţei teritoriale a instanţei de judecatã, menitã tocmai sã asigure condiţiile unui proces echitabil, în care pãrţile sã dispunã de aceleaşi mijloace de apãrare şi sã aibã posibilitatea sã îşi exercite dreptul la apãrare în mod efectiv şi eficient, aşa cum s-a pronunţat şi Curtea Constituţionalã prin deciziile nr. 82/2001 şi nr. 237/2003.
Preşedintele Senatului nu a comunicat Curţii Constituţionale punctul sãu de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor, Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, susţinerile pãrţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 , reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2) şi ale <>art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992 , sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicatã.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 60 alin. 2 din Codul de procedurã penalã, având urmãtorul cuprins: "În cazul în care gãseşte cererea întemeiatã, dispune strãmutarea judecãrii cauzei, hotãrând totodatã în ce mãsurã actele îndeplinite în faţa instanţei de la care s-a strãmutat cauza se menţin."
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia aratã cã dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor art. 16 alin. (1), art. 31 şi art. 129 din Constituţie, al cãror conţinut este urmãtorul:
- Art. 16 alin. (1): "Cetãţenii sunt egali în faţa legii şi a autoritãţilor publice, fãrã privilegii şi fãrã discriminãri.";
- Art. 31: "(1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrãdit.
(2) Autoritãţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate sã asigure informarea corectã a cetãţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal.
(3) Dreptul la informaţie nu trebuie sã prejudicieze mãsurile de protecţie a tinerilor sau securitatea naţionalã.
(4) Mijloacele de informare în masã, publice şi private, sunt obligate sã asigure informarea corectã a opiniei publice.
(5) Serviciile publice de radio şi de televiziune sunt autonome. Ele trebuie sã garanteze grupurilor sociale şi politice importante exercitarea dreptului la antenã. Organizarea acestor servicii şi controlul parlamentar asupra activitãţii lor se reglementeazã prin lege organicã.";
- Art. 129: "Împotriva hotãrârilor judecãtoreşti, pãrţile interesate şi Ministerul Public pot exercita cãile de atac, în condiţiile legii."
De asemenea, autorul excepţiei susţine cã dispoziţiile legale criticate contravin şi prevederilor art. 6 paragraful 1 şi ale art. 13 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, care au urmãtorul cuprins:
- Art. 6 paragraful 1: "Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de cãtre o instanţã independentã şi imparţialã, instituitã de lege, care va hotãrî fie asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricãrei acuzaţii în materie penalã îndreptate împotriva sa. [...] ";
- Art. 13: "Orice persoanã, ale cãrei drepturi şi libertãţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încãlcate, are dreptul sã se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încãlcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale."
Analizând excepţia de neconstituţionalitate ridicatã, Curtea reţine cã strãmutarea nu este o procedurã de soluţionare în fond a procesului, aşa cum în mod eronat susţine autorul excepţiei, ci o procedurã specialã, de stabilire a competenţei teritoriale a instanţei de judecatã, menitã tocmai sã asigure condiţiile unui proces echitabil, în care pãrţile sã dispunã de aceleaşi mijloace de apãrare.
Curtea observã cã dispoziţia legalã criticatã este o normã de procedurã, iar, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, competenţa instanţelor judecãtoreşti şi procedura de judecatã sunt prevãzute de lege. în consecinţã, este dreptul exclusiv al organului legislativ de a stabili regula potrivit cãreia, în caz de admitere a cererii de strãmutare, instanţa va hotãrî totodatã în ce mãsurã actele îndeplinite în faţa instanţei de la care s-a strãmutat cauza se menţin, fãrã a se încãlca astfel dispoziţiile constituţionale.
De asemenea, dispoziţiile potrivit cãrora hotãrârea de strãmutare a pricinii se dã fãrã motivare şi nu este supusã nici unei cãi de atac au fost adoptate de legiuitor în considerarea faptului cã, prin soluţionarea cererii de strãmutare, instanţa nu se pronunţã asupra fondului, ci urmãreşte desfãşurarea în condiţii normale a procesului.
Pe de altã parte, instituirea unei cãi de atac în procesul penal este obligatorie numai atunci când se soluţioneazã fondul cauzei, pe când, în cazul strãmutãrii, instanţa soluţioneazã o chestiune care ţine de buna administrare a justiţiei.
Ca atare, Curtea constatã cã dispoziţiile legale criticate nu contravin nici prevederilor art. 16 şi 129 din Constituţie şi nici celor ale art. 6 paragraful 1 şi ale art. 13 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate raportatã la dispoziţiile art. 31 din Legea fundamentalã, referitoare la dreptul la informaţie, Curtea constatã cã aceste dispoziţii constituţionale nu au legãturã cu cauza de faţã, întrucât se referã la informaţii de interes public.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al <>art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 60 alin. 2 din Codul de procedurã penalã, excepţie ridicatã de Dumitru Octavian Rãdulescu în Dosarul nr. 5.935/2004 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penalã.
Definitivã şi general obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 14 aprilie 2005.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Ioana Marilena Chiorean
___________
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
