Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Vasile Gionea - preşedinte
Viorel Mihai Ciobanu - judecãtor
Miklos Fazakas - judecãtor
Ion Filipescu - judecãtor
Florin Bucur Vasilescu - judecãtor
Ioan Griga - procuror
Constantin Burada - magistrat-asistent
Pe rol pronunţarea asupra recursului declarat de Ministerul Public impotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 90 din 12 octombrie 1994.
Dezbaterile au avut loc la 18 ianuarie 1995, susţinerile pãrţilor fiind consemnate în încheierea din aceeaşi data, iar pronunţarea s-a aminat la 24 ianuarie, 16 februarie şi apoi la 20 februarie 1995.
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,
examinînd decizia atacatã cu recurs, motivele invocate, prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, constata urmãtoarele:
Prin Decizia nr. 90 din 12 octombrie 1994, Curtea Constituţionalã a admis excepţia de neconstituţionalitate invocatã de Societatea Comercialã "Seament Holdings Panama" - S.A., în Dosarul nr. 2/1994 al Colegiului jurisdicţional al Curţii de Conturi şi a constatat ca prevederile art. 19 lit. d) din Legea nr. 94/1992 sînt neconstituţionale. În motivarea deciziei s-a reţinut ca îndeplinirea obligaţiilor financiare la care se referã art. 19 lit. d) din Legea nr. 94/1992 nu poate intra în sfera administrãrii sau întrebuinţãrii resurselor financiare, cãci ambele ipoteze privesc resurse constituite; formarea resurselor financiare implica stabilirea şi emiterea titlurilor executorii în vederea constituirii acestor resurse, precum şi urmãrirea executãrii titlurilor, deoarece atît emiterea titlurilor cît şi executarea acestora se includ în sfera drepturilor ce revin statului şi unitãţilor sectorului public, în calitate de creditori; în noţiunea de formare a resurselor financiare nu intra şi îndeplinirea de cãtre debitori a obligaţiilor rezultind din titlurile executorii emise, deoarece îndeplinirea acestor obligaţii face parte din sfera dreptului de proprietate al debitorilor, în temeiul cãruia ei se pot opune creanţei; în cazul în care controlul Curţii de Conturi s-ar extinde şi asupra executãrii de cãtre debitori a obligaţiilor de plata, ar insemna ca verificarea sa fie îndreptatã asupra activitãţii debitorilor, în loc sa priveasca activitatea organelor statului legatã de emiterea şi executarea titlurilor executorii; pentru sectorul public, controlul Curţii de Conturi, potrivit art. 139 din Constituţie, priveşte modul de administrare şi utilizare a resurselor, ceea ce implica, în sensul art. 17 din Legea nr. 94/1992, îndeplinirea obligaţiilor financiare la care se referã art. 19 lit. d) din aceeaşi lege; în ipoteza prevãzutã de art. 19 lit. d) din Legea nr. 94/1992, Curtea de Conturi nu se poate substitui organelor din sistemul Ministerului Finanţelor, fãrã ca prin aceasta sa nu se aducã o atingere fundamentelor constituţionale ale specializãrii autoritãţilor publice, cu consecinţe negative în ce priveşte responsabilitatea acestor autoritãţi şi funcţionarea serviciilor publice statale.
Impotriva acestei decizii, în termen legal, Ministerul Public a declarat recurs, solicitind admiterea lui şi modificarea deciziei criticate în sensul respingerii sesizãrii ca prematura.
Prin primul motiv de recurs, care vizeazã fondul cauzei, se susţine ca soluţia este gresita datoritã interpretãrii eronate date de Curtea Constituţionalã unor dispoziţii din Legea nr. 94/1992 şi din Constituţie. Astfel se arata ca, potrivit art. 139 alin. (1) din Constituţie, activitatea de control a Curţii de Conturi se exercita asupra resurselor financiare ale statului în dinamica lor concretizata în trei etape: formarea acestora, administrarea şi întrebuinţarea lor. Legea nr. 94/1992, prin art. 19 lit. d), instituie competenta de control a Curţii de Conturi asupra oricãrei persoane juridice care are obligaţia sa contribuie la formarea resurselor financiare ale statului. Obiectul dreptului de control al Curţii de Conturi nu-l constituie activitatea în sine a persoanei juridice, ci numai în mãsura în care aceasta este reflectatã corect şi exact în obligaţiile financiare stabilite de organismele asupra cãrora dreptul de control al Curţii de Conturi este necontestat. În fapt, acest control se exercita asupra activitãţii organelor financiare, numai locul în care se efectueazã fiind situat la persoanele juridice cu obligaţii financiare cãtre stat. În acest sens este interpretarea logico-sistematica a secţiunii 1 din capitolul III al Legii nr. 94/1992. Art. 16 din aceasta lege reitereaza coordonatele dreptului de control al Curţii de Conturi, expuse de art. 139 alin. (1) din Constituţie, iar art. 17 din aceeaşi lege detaliazã obiectivele controlului. În art. 18 din Legea nr. 94/1992 se enumera persoanele juridice care sînt supuse dreptului de control, iar art. 19 menţioneazã ca efectuarea de controale se poate face "şi la alte persoane juridice". Deci acest control se desfãşoarã la acea persoana juridicã, desigur numai în limitele stabilite de art. 17 din Legea nr. 94/1992, şi nu asupra activitãţii sale în general.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs se susţine ca, potrivit art. 144 lit. c) din Constituţie, Curtea Constituţionalã are dreptul de a se pronunţa asupra excepţiilor ridicate în fata instanţelor judecãtoreşti, dar Curtea de Conturi, atît în întregul ei cît şi în componentele sale cu atribuţii de jurisdicţie, nu poate fi consideratã ca face parte din autoritatea judecãtoreascã. Curtea de Conturi este reglementatã de art. 139 din Constituţie care face parte din titlul IV intitulat "Economia şi finanţele publice". Prin urmare, Curtea de Conturi nu este o instanta judecãtoreascã, astfel ca invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate în fata sa nu permite Curţii Constituţionale sa se pronunţe asupra ei. În final, hotãrîrea pronunţatã de organismele cu atribuţii jurisdicţionale ale Curţii de Conturi poate fi atacatã în fata instanţei judecãtoreşti de contencios administrativ, astfel ca nu se poate obiecta ca excepţia de neconstituţionalitate invocatã în fata organismelor cu atribuţii jurisdicţionale ale Curţii de Conturi ar insemna lipsirea unor persoane de garanţia constituţionalitãţii unei asemenea excepţii.
Examinînd acest al doilea motiv de recurs, care prevaleazã, deoarece vizeazã legalitatea investirii Curţii, se constata ca prin Deciziile nr. 64, 91 şi 92/1994, definitive prin nerecurare, Curtea Constituţionalã s-a declarat competenta sa soluţioneze excepţiile, retinind şi ca sesizarea sa de cãtre instanţele Curţii de Conturi nu este contrarã art. 144 lit. c) din Constituţie. Completul de judecata care a dezbãtut recursul Ministerului Public în cauza de fata, declarat impotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 90/1994 care priveşte, de asemenea, o excepţie ridicatã în fata Colegiului jurisdicţional al Curţii de Conturi, la data de 24 ianuarie 1995, cînd urma sa se pronunţe, a solicitat convocarea Plenului Curţii Constituţionale, în temeiul art. 26 alin. 2 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, pentru a aprecia dacã nu este cazul sa se îndepãrteze de interpretarea juridicã continuta în deciziile anterioare. Plenul Curţii Constituţionale, prin Decizia nr. II din 15 februarie 1995, cu majoritate de 8 voturi, a statuat ca excepţiile privind neconstituţionalitatea legilor şi ordonanţelor se pot ridica numai în fata instanţelor judecãtoreşti stabilite, în baza art. 125 alin. (1) din Constituţie, de Legea nr. 92/1992 şi Legea nr. 54/1993, iar sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de instanta respectiva printr-o încheiere, în condiţiile stabilite de art. 23 din Legea nr. 47/1992.
Pentru a pronunţa aceasta soluţie, Plenul Curţii Constituţionale a reţinut, în esenta, urmãtoarele:
Constituţia stabileşte în art. 144 lit. c) atributia Curţii Constituţionale de a hotãrî asupra excepţiilor ridicate în fata instanţelor judecãtoreşti privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor.
În aplicarea acestei dispoziţii constituţionale, art. 23 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale se referã, de asemenea, în mod expres, la excepţiile ridicate în fata instanţelor judecãtoreşti privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor, stabilind condiţiile în care Curtea poate fi sesizatã. Astfel, la alin (4) al art. 23 se prevede ca "Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de instanta în fata cãreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate printr-o încheiere". Faptul ca în acest alineat legea se referã numai la instanta nu poate duce la concluzia ca se are în vedere orice organ de jurisdicţie, deoarece art. 23 trebuie interpretat sistematic şi, din moment ce în alin. (1), în concordanta cu art 144 lit. c) din Constituţie, se arata despre care instanţe este vorba, din motive de redactare în alineatele urmãtoare (2, 4, 5, 6) nu mai era necesar sa fie circumstantiate.
Rezulta deci, fãrã echivoc, ca atît Constituţia, prin art. 144 lit. c) cît şi art. 23 din Legea nr. 47/1992 recunosc numai instanţelor judecãtoreşti dreptul de a sesiza Curtea Constituţionalã cu excepţiile de neconstituţionalitate invocate în fata lor.
Constituţia prevede în art. 125 alin. (1) (text ce are ca titlu "Instanţele judecãtoreşti") ca "Justiţia se realizeazã prin Curtea Suprema de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecãtoreşti stabilite de lege". Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecãtoreascã prevede în art. 10 ca "Instanţele judecãtoreşti sînt: a) judecãtoriile; b) tribunalele; c) curţile de apel; d) Curtea Suprema de Justiţie". La acestea se pot adauga instanţele militare organizate, în temeiul art. 11 din Legea nr. 92/1992, prin Legea nr. 54/1993: tribunalele militare; tribunalul militar teritorial; Curtea Militarã de Apel.
Asa fiind, sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate nu poate fi facuta, în mod legal, decît de una dintre instanţele judecãtoreşti enumerate de lege. În acelaşi sens a interpretat Curtea Constituţionalã noţiunea de instanţe judecãtoreşti şi în cazurile în care s-a pronunţat cu privire la respectarea accesului liber la justiţie, or nu este de acceptat ca aceleiaşi notiuni sa i se dea interpretãri diferite. Desigur, alta ar fi fost situaţia dacã art. 144 lit. c) din Constituţie s-ar fi referit la instanta, deoarece aceasta notiune este folositã, atît de legiuitor cît şi de doctrina, în sens larg, incluzind şi alte organe de jurisdicţie. Textul constituţional se referã însã la instanţe judecãtoreşti, care sînt expres şi limitativ stabilite de lege, şi deci nu este posibil ca sfera lor sa fie extinsã prin analogie. Faptul ca instanţele Curţii de Conturi nu sînt instanţe judecãtoreşti rezulta şi din împrejurarea ca art. 139 din Constituţie, care se referã la Curtea de Conturi, nu este înscris în capitolul VI al titlului III "Autoritatea judecãtoreascã". Pe de alta parte, aceste instanţe nu infaptuiesc justiţia, deoarece art. 139 alin. (1) prevede doar ca "În condiţiile legii, Curtea de Conturi exercita şi atribuţii jurisdicţionale".
Împrejurarea ca art. 144 lit. c) din Constituţie impune ca invocarea exceptiei de neconstituţionalitate sa se facã în fata instanţelor judecãtoreşti nu afecteazã dreptul cetãţenilor de a contesta legitimitatea constituţionalã a legii aplicabile procesului lor în cazul în care cererea este de competenta altui organ de jurisdicţie, deoarece principiul accesului liber la justiţie, înscris în art. 21 din Constituţie, asigura în orice litigiu accesul la instanţele judecãtoreşti, în fata cãrora se poate ridica excepţia. Astfel este asigurata în orice litigiu respectarea supremaţiei Constituţiei. Cu referire la instanţele Curţii de Conturi, este de necontestat ca impotriva hotãrîrilor lor se poate exercita, dupã epuizarea cãilor administrativ-jurisdicţionale, recursul la Secţia de contencios administrativ a Curţii Supreme de Justiţie, în temeiul art. 4 din Legea nr. 29/1990, unde se poate invoca excepţia de neconstituţionalitate. Împrejurarea ca excepţia poate fi invocatã numai în fata instanţei judecãtoreşti şi deci judecãtorul financiar ar fi obligat sa soluţioneze pe fond litigiul, fãrã rezolvarea în prealabil a constituţionalitãţii legii pe care urmeazã sa o aplice, nu este specifica numai cazurilor în care litigiile sînt de competenta altor organe de jurisdicţie, deoarece şi instanţele judecãtoreşti, cu excepţia Curţii Supreme de Justiţie, pot proceda la soluţionarea fondului, în condiţiile în care legea lasa la latitudinea lor suspendarea judecaţii [art. 23 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 şi art. 32 din Legea nr. 56/1993]. De aceea, art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992 îngãduie rejudecarea proceselor dacã s-a stabilit, prin decizia definitiva a Curţii Constituţionale, neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe.
În sfîrşit, faptul ca unica autoritate de jurisdicţie constituţionalã este Curtea Constituţionalã şi ca aceasta este singura în drept sa hotãrascã asupra competentei sale nu este relevant, deoarece problema care se pune nu este aceea a competentei, ci aceea a sesizãrii Curţii. Un organ jurisdicţional poate fi competent, chiar singurul competent în acea materie, dar, dacã nu a fost investit în condiţiile legii, nu poate trece la soluţionarea unei cauze.
Potrivit art. 26 alin. 2 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, interpretarea data de plen cu votul majoritãţii judecãtorilor este obligatorie pentru completul de judecata, astfel ca recursul de fata urmeazã a fi soluţionat în lumina Deciziei Plenului Curţii Constituţionale nr. II din 15 februarie 1995. Constatindu-se ca excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 19 lit. d) din Legea nr. 94/1992 a fost invocatã în fata Colegiului jurisdicţional al Curţii de Conturi, care nu este o instanta judecãtoreascã în sensul Legii nr. 92/1992 sau al Legii nr. 54/1993, rezulta ca sesizarea Curţii Constituţionale, prin Încheierea din 25 aprilie 1994 a colegiului respectiv, nu s-a fãcut cu respectarea dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie şi ale art. 23 din Legea nr. 47/1992 şi, în consecinta, recursul Ministerului Public urmeazã a fi admis şi decizia instanţei de fond modificatã în sensul respingerii exceptiei. Fata de aceasta împrejurare, nu mai este necesarã examinarea motivului de recurs care vizeazã fondul cauzei.
Fata de considerentele expuse, vazind şi dispoziţiile art. 144 lit. c) şi ale art. 145 alin. (2) din Constituţie, ale art. 1, 3, 13 alin. (1) lit. A.c), art. 23, 25 şi 26 din Legea nr. 47/1992, precum şi ale art. 26 alin. 2 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Admite recursul declarat de Ministerul Public şi modifica Decizia nr. 90 din 12 octombrie 1994 în sensul respingerii exceptiei de neconstituţionalitate, Curtea Constituţionalã nefiind legal sesizatã.
Definitiva.
Pronunţatã în şedinţa publica din 20 februarie 1995.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. dr. VASILE GIONEA
Magistrat-asistent,
Constantin Burada
-------------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
