Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 207*) din 5 iunie 1997 privind exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 346 alin. 2, ale art. 4 si, in bloc, ale art. 200-278 din Codul de procedura penala
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 77 din 18 februarie 1998
----------------
*) A se vedea şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 18 din 3 februarie 1998, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 18 februarie 1998.
Lucian Stangu - preşedinte
Costica Bulai - judecãtor
Victor Dan Zlatescu - judecãtor
Ioan Griga - procuror
Doina Suliman - magistrat-asistent
Pe rol, pronunţarea asupra exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. 2, ale art. 4 şi, în bloc, ale art. 200-278 din Codul de procedura penalã, invocatã de Gavris Ioan, inculpat-recurent în Dosarul nr. 1.809/1996 al Curţii de Apel Oradea.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publica din data de 29 mai 1997 şi au fost consemnate în încheierea din aceeaşi data, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 5 iunie 1997.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constata urmãtoarele:
Prin Încheierea din 14 ianuarie 1997, pronunţatã în Dosarul nr. 1.809/1996, Curtea de Apel Oradea a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 346 alin. 2, art. 4 şi, în bloc, a art. 200-278 din Codul de procedura penalã, invocatã de Gavris Ioan.
În motivarea exceptiei se susţine ca dispoziţiile art. 346 alin. 2 din Codul de procedura penalã incalca prevederile constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi ale art. 23 privind libertatea individualã, deoarece, cu toate ca a fost achitat pentru lipsa de vinovãţie, inculpatul a fost obligat sa plãteascã despãgubiri civile în favoarea partii vãtãmate, în solidar cu partea responsabilã civilmente.
Art. 4 din Codul de procedura penalã, care consacra principiul rolului activ al organelor judiciare, se considera neconstitutional, deoarece "duce, în realitate, la transformarea judecãtorului în parte, implicandu-l în mod nepermis în directionarea procesului spre soluţia dorita, în unele cazuri, de putere sau interese materiale".
Autorul exceptiei apreciazã ca neconstituţionale şi dispoziţiile art. 200-278 din Codul de procedura penalã, în bloc, pentru ca "reglementeazã urmãrirea penalã în lipsa judecãtorului de instrucţie" fãrã de care nu poate exista urmãrire penalã corecta.
De asemenea, este criticata aşezarea procurorului în sala de şedinţa "la masa prezidiului instanţei", într-o poziţie care nu marcheaza suficient de clar deosebirea lui fata de instanta, ceea ce face ca publicul sa confunde procurorul cu instanta, în defavoarea apãrãrii. Prin aceasta se considera ca se incalca prevederile art. 23 din Constituţie şi ale art. 17 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecãtoreascã, precum şi "principiul egalitãţii dintre acuzare şi apãrare".
Exprimandu-şi opinia potrivit prevederilor art. 23 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, instanta de judecata apreciazã excepţia de neconstituţionalitate invocatã ca neîntemeiatã, dispoziţiile legale atacate fiind constituţionale.
În temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, au fost solicitate puncte de vedere celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
Senatul şi Guvernul, în punctele lor de vedere, considera ca excepţia de neconstituţionalitate invocatã este neîntemeiatã, deoarece textele criticate nu contravin prevederilor Constituţiei.
Camera Deputaţilor nu a comunicat punctul sau de vedere.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Senatului şi Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile pãrţilor şi ale procurorului, dispoziţiile atacate, raportate la prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, retine urmãtoarele:
Potrivit art. 144 lit. c) din Constituţie, art. 3 şi art. 23 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţionalã este competenta sa soluţioneze excepţia invocatã, fiind legal sesizatã.
Principala critica de neconstituţionalitate priveşte dispoziţiile art. 346 alin. 2 din Codul de procedura penalã, care se referã, ca şi celelalte dispoziţii din acelaşi articol, la rezolvarea acţiunii civile în procesul penal.
Articolul sus-menţionat are urmãtorul cuprins: "Când achitarea s-a pronunţat pentru cazul prevãzut în art. 10 lit. b^1 ori pentru ca instanta a constatat existenta unei alte cauze care inlatura caracterul penal al faptei sau pentru ca lipseşte vreunul din elementele constitutive ale infracţiunii, instanta poate obliga la repararea pagubei potrivit legii civile".
Autorul exceptiei de neconstituţionalitate considera ca rãspunderea civilã delictuala, în toate aceste situaţii şi mai ales când lipseşte vinovãţia ca element al infracţiunii, ar fi o rãspundere obiectivã, ceea ce constituie o încãlcare a principiilor de drept în materie.
Argumentele autorului exceptiei nu pot fi primite, deoarece, în toate cazurile de achitare la care se referã textul în discuţie, fapta prevãzutã de legea penalã, sãvârşitã de inculpatul achitat, poate constitui temei pentru o rãspundere juridicã nepenala: civilã, administrativã sau disciplinarã. În cazul prevãzut la art. 10 lit. b^1 din Codul de procedura penalã, respectiv la art. 18^1 din Codul penal, deşi fapta nu constituie infracţiune, însãşi legea prevede ca aceasta constituie temei pentru rãspunderea care atrage aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ, prevãzutã de legea penalã, şi chiar obliga procurorul sau instanta sa aplice fãptuitorului una dintre sancţiunile prevãzute la art. 91 din Codul penal. Evident ca o astfel de fapta poate constitui temei pentru rãspunderea civilã delictuala, intrunind toate elementele acesteia. Cat priveşte cauzele care inlatura caracterul penal al faptei, se constata ca, în aceste situaţii, fapta sãvârşitã poate şi trebuie sa serveascã drept temei pentru rãspunderea civilã delictuala ori de câte ori, în sarcina fãptuitorului, se retine o culpa ce ar putea servi ca temei subiectiv pentru o astfel de rãspundere.
Soluţionarea acţiunii civile în procesul penal, prin obligarea la repararea pagubei, se face potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. 3 şi ale art. 346 alin. 2 din Codul de procedura penalã. Vor fi incidente, deci, dispoziţiile art. 998 şi urmãtoarele din Codul civil, care presupun existenta tuturor elementelor rãspunderii civile. Dispoziţiile art. 346 alin. 2 din Codul de procedura penalã nu instituie noi condiţii ale rãspunderii civile delictuale, ci trimite la legea civilã. Instanta care l-a achitat pe inculpat îl poate obliga la despãgubiri civile numai în mãsura în care s-a reţinut în sarcina lui o culpa în producerea prejudiciului, situaţie care poate exista, asa cum s-a arãtat, în toate cazurile prevãzute în dispoziţiile în discuţie. Tocmai de aceea legea prevede ca instanta îl poate obliga pe inculpatul achitat la despãgubiri civile, având în vedere acele situaţii în care exista o culpa a fãptuitorului în producerea prejudiciului.
Constatarea inexistentei culpei ca element al infracţiunii nu înseamnã întotdeauna şi inexistenta culpei ca element al rãspunderii civile delictuale. Culpa penalã exista, asa cum prevede art. 19 alin. 1 pct. 2 lit. b) din Codul penal, atunci când fãptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea sa-l prevadã. Nu este suficient sa existe obligaţia de a prevedea rezultatul, determinata pe baza unui criteriu obiectiv, ci trebuie sa se constate şi posibilitatea subiectiva a acestei prevederi. Culpa civilã poate exista însã dacã s-a constat existenta obligaţiei de prevedere, fãptuitorul fiind vinovat pentru ca nu s-a folosit de posibilitatea pe care o avea de a prevedea rezultatul. Tocmai de aceea este posibil sa nu existe culpa penalã, atunci când fãptuitorul nu a putut folosi posibilitãţile de a prevedea rezultatul, dar sa existe culpa civilã bazatã pe aceste posibilitãţi pe care, obiectiv, le avea, dar nu le-a putut folosi în situaţia concretã, nedovedind straduinta şi diligenta omului obişnuit.
Autorul exceptiei de neconstituţionalitate afirma ca dispoziţiile art. 346 alin. 2 din Codul de procedura penalã contravin prevederilor constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi ale art. 23 referitoare la libertatea individualã. Or, se constata ca nu exista legatura între aceste prevederi ale Constituţiei şi cele ale art. 346 alin. 2 din Codul de procedura penalã.
În ceea ce priveşte critica adusã dispoziţiilor art. 4 din Codul de procedura penalã, privitoare la rolul activ al organelor judiciare, la aşezarea procurorului în sala de şedinţe şi la insuficienta separare a acestuia de instanta de judecata, menţionãm ca asupra acestor critici de neconstituţionalitate Curtea Constituţionalã s-a pronunţat prin Decizia nr. 143 din 21 noiembrie 1996, definitiva prin nerecurare şi publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 21 martie 1997. Prin aceasta decizie Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Codul de procedura penalã, arãtând ca aceste dispoziţii sunt în concordanta cu prevederile constituţionale şi cu regulile de baza ale procesului penal. Poziţia procurorului în sala de judecata nu poate constitui o problema de contencios constituţional.
În fine, cu referire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 200-278 din Codul de procedura penalã, sub motiv ca reglementeazã urmãrirea penalã în lipsa instituţiei judecãtorului de instrucţie, aceasta nu este intemeiata. Pe lângã faptul ca dispoziţiile criticate nu sunt dintre cele de care depinde judecarea cauzei, acestea nu pot fi considerate în nici un caz contrare Constituţiei.
Cat priveşte critica adusã pentru neprevederea în sistemul roman a instituţiei judecãtorului de instrucţie, aceasta nu este intemeiata, având în vedere ca obiectul controlului efectuat prin soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate priveşte numai texte de lege în vigoare, nu şi norme şi instituţii care nu exista încã şi cu privire la care nici Constituţia şi nici Codul de procedura penalã nu cuprind nici o referire. Controlul de neconstituţionalitate nu poate privi omisiuni, deoarece, altminteri, dintr-un legislator negativ, care este de natura rolului şi funcţiei Curţii Constituţionale în asigurarea supremaţiei Constituţiei, aceasta s-ar transforma într-un legislator pozitiv, care este de natura rolului şi funcţiei exclusive a Parlamentului, ca unica autoritate legiuitoare a tarii.
Pentru considerentele expuse şi având în vedere prevederile ar. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 13 alin. (1) lit. A.c), ale art. 23 alin. (2), ale art. 24 şi ale art. 25 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. 2, ale art. 4 şi, în bloc, ale art. 200-278 din Codul de procedura penalã, invocatã de Gavris Ioan în Dosarul nr. 1.809/1996 al Curţii de Apel Oradea.
Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.
Pronunţatã în şedinţa publica din 5 iunie 1997.
PREŞEDINTE,
dr. Lucian Stangu
Magistrat-asistent,
Doina Suliman
---------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
