Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE Nr. 19 din 14 februarie 1995 cu privire la constitutionalitatea Legii pentru interpretarea art. 21 alin. (1) si alin. (2) din Legea nr. 53/1991 privind indemnizatiile si celelalte drepturi ale senatorilor si deputatilor, precum si salarizarea personalului din aparatul Parlamentului Romaniei, republicata
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 39 din 23 februarie 1995
Curtea Suprema de Justiţie, cu adresa nr. 315/23 decembrie 1994, a sesizat Curtea Constituţionalã pentru constatarea neconstitutionalitatii Legii pentru interpretarea <>art. 21 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 53/1991 privind indemnizaţiile şi celelalte drepturi ale senatorilor şi deputaţilor, precum şi salarizarea personalului din aparatul Parlamentului României, republicatã.
În motivarea sesizãrii se arata ca legea atacatã contravine articolului 53 din Constituţie, potrivit cãruia toţi cetãţenii - deci şi senatorii şi deputaţii - au obligaţia sa contribuie, prin impozite şi prin taxe, just aşezate, la cheltuielile publice şi, respectiv, articolului 16, care consacra egalitatea cetãţenilor în fata legii, fãrã discriminãri şi privilegii. Se mai aduc ca argumente şi prevederile Legii nr. 32/1991 privind impozitul pe salariu, republicatã, care introduc în sfera "drepturilor salariale impozabile" atît "indemnizaţiile de orice fel" (art. 2 alin. 1 lit. c), cît şi "orice alte cistiguri, în bani sau în natura (art. 2 alin. 1 lit. g), nefiind excluse diurnele, "astfel ca nu exista temei pentru emiterea unei legi interpretative".
Potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, s-au solicitat preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, punctele lor de vedere în legatura cu sesizarea primitã.
Guvernul, în punctul sau de vedere, apreciazã ca legea atacatã este neconstitutionala, întrucît creeazã un privilegiu pentru parlamentari, ceea ce contravine articolului 16 alin. (1) din Constituţie, sustinindu-se ca sînt incalcate şi dispoziţiile art. 53 alin. (2) "care stipuleazã ca sistemul legal de impunere trebuie sa asigure aşezarea justa a sarcinilor fiscale, şi, nu în ultimul rind, ale articolului 69 din cadrul secţiunii care reglementeazã statutul deputaţilor şi senatorilor, care consacra, ca unic privilegiu acordat acestora, imunitatea parlamentarã".
Preşedinţii celor doua Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.
În vederea soluţionãrii obiectiei de neconstituţionalitate, Curtea a solicitat şi opinia Ministerului Finanţelor şi a Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale care, prin adresa comuna nr. 7540/9765/1995, au arãtat ca "sumele acordate parlamentarilor care participa la şedinţele în plen sau pe comisii, potrivit <>art. 21 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 53/1991 , republicatã, nu sînt destinate acoperirii cheltuielilor de deplasare, ci reprezintã un adaos la indemnizaţia de senator sau de deputat, cu caracter de salariu, şi, în consecinta, potrivit Legii nr. 32/1991, republicatã, sînt impozabile". Totodatã, se precizeazã ca, în prezent, exista categorii de titulari de funcţii publice, care primesc indemnizaţii de şedinţa, supuse impozitãrii, cum ar fi consilierii consiliilor locale şi judeţene (pct. 2 din nota la anexa nr. 7 la Legea nr. 40/1991, republicatã) sau membrii diferitelor comisii (de exemplu, pentru examenul de capacitate, art. 65 şi art. 122 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecãtoreascã) etc.
Curtea constata, în acelaşi timp, ca, dupã sesizarea sa cu obiecţia de neconstituţionalitate, unele autoritãţi publice şi-au exprimat opinia în legatura cu constituţionalitatea legii atacate, în afarã cadrului stabilit de art. 19 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. În legatura cu acest aspect, este de remarcat ca, potrivit art. 143 din Constituţie, judecãtorii Curţii Constituţionale sînt independenţi în exercitarea mandatului lor şi, deci orice declaraţie a unei autoritãţi publice, în afarã cadrului stabilit de lege, poate fi apreciatã ca o ingerinta în activitatea Curţii, ca o presiune asupra judecãtorilor în soluţionarea unei anumite cauze, ceea ce desigur contravine principiilor statului de drept. Asa fiind, Curtea Constituţionalã considera ca autoritãţile publice sînt datoare sa se abţinã de la declaraţii în legatura cu procesele aflate pe rolul sau, în afarã cadrului legal, pînã la soluţionarea lor definitiva.
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,
avînd în vedere obiecţia de neconstituţionalitate din sesizarea Curţii Supreme de Justiţie, punctul de vedere al Guvernului, opinia Ministerului Finanţelor şi a Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, prevederile Legii pentru interpretarea <>art. 21 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 53/1991 privind indemnizaţiile şi celelalte drepturi ale senatorilor şi deputaţilor, precum şi salarizarea personalului din aparatul Parlamentului României, republicatã, precum şi principiile şi dispoziţiile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, retine urmãtoarele:
În baza art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, Curtea constata ca este competenta sa soluţioneze cauza, în temeiul art. 144 lit. a) din Constituţie, iar sesizarea s-a fãcut cu respectarea cerinţelor legale.
Constituţia României nici nu prevede în mod expres, dar nici nu respinge ideea unei legi de interpretare. Cert este ca legea de interpretare este constituţionalã în funcţie şi de prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie, dupã care "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile". De asemenea, se mai impune a observa ca legiuitorul constituant a exclus numai ideea unei legi de interpretare a Constituţiei, deoarece în art. 72 alin. (2) se arata ca "Legile constituţionale sînt cele de revizuire a Constituţiei", adicã de modificare a Constituţiei. Este unanim admis ca legea de interpretare nu modifica sau nu adauga nimic la legea interpretatã, ea desluseste numai înţelesul acesteia, ascuns printr-o redactare insuficient de clara.
Pe de alta parte, o lege de interpretare, cum se pretinde a fi şi legea atacatã, ca orice lege organicã sau ordinarã, trebuie sa fie conformã Constituţiei. Din acest punct de vedere, nu are relevanta dacã o lege calificatã de Parlament ca fiind lege de interpretare este şi în mod real, prin conţinutul sau, o lege de interpretare sau, sub pretextul interpretãrii, ea modifica legislaţia anterioarã.
Constituţia, în art. 71, prevede ca deputaţii şi senatorii primesc o indemnizaţie lunarã, iar cuantumul acesteia, cît şi al celorlalte drepturi se stabilesc prin lege. Legiuitorul constituant a dorit astfel sa scoatã în evidenta, chiar prin denumirea remuneraţiei parlamentarilor, ca aceştia se afla într-un raport de drept public, un raport de autoritate, şi nu într-un raport juridic de munca, guvernat de principiile Codului muncii. Evitarea, însã, de cãtre legiuitorul constituant a notiunii de salariu, atunci cînd este vorba de remuneraţia parlamentarilor, nu este de natura a inlatura orice asemãnare între indemnizaţia parlamentarilor şi alte drepturi pecuniare, prevãzute de lege pe de o parte, şi salariu, pe de alta parte. De aici rezulta ca, atît timp cît nu exista reglementãri speciale şi în materia impozitãrii veniturilor parlamentarilor, se vor aplica normele dreptului comun şi, în orice caz, prin legea specialã ce are ca obiect indemnizaţia parlamentarã lunarã şi celelalte drepturi ale parlamentarilor nu se pot stabili reguli derogatorii de la principiile Constituţiei.
Actul normativ de baza în materia remuneraţiei parlamentarilor, <>Legea nr. 53 din 31 iulie 1991 , a fost adoptat anterior Constituţiei, motiv pentru care în denumirea legii se fãcea referire la salariu : "Legea privind salarizarea senatorilor, deputaţilor şi personalului din aparatul Parlamentului României". În aceasta forma legea stabilea pentru parlamentarii care participa la lucrãrile Parlamentului, în plen, în comisii sau la lucrãrile Biroului permanent, o indemnizaţie zilnica de 200 de lei, iar pentru parlamentarii din provincie se prevedea, în plus, o diurna de 120 lei pe zi, fiind exceptatã de la impozitare, potrivit Legii nr. 32/1991, numai diurna, nu şi indemnizaţia zilnica.
În anul 1993, prin Legea nr. 41 (publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 29 iulie 1993) se schimba denumirea <>Legii nr. 53/1991 , care devine "Lege privind indemnizaţiile şi celelalte drepturi ale senatorilor şi deputaţilor, precum şi salarizarea personalului din aparatul Parlamentului României", iar indemnizaţia zilnica de şedinţa devine diurna de şedinţa, precizîndu-se, la art. 21 alin. (1) şi (2), ca de aceasta beneficiazã parlamentarii care participa la şedinţele plenului sau ale structurilor interne ale Camerelor, precum şi ca diurna reprezintã 2% din indemnizaţia lunarã a senatorului sau a deputatului. Dupã intrarea în vigoare a acestei legi, s-a considerat ca diurna de şedinţa, nefiind indemnizaţie, nu mai este supusã impozitãrii, intrînd în sfera excepţiilor prevãzute de Legea nr. 32/1991.
Pentru a legitima aceasta soluţie, Parlamentul a adoptat legea de interpretare ce face obiectul prezentei cauze, avînd urmãtorul conţinut : "Sumele bãneşti încasate ca diurna de şedinţa în baza <>art. 21 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 53/1991 privind indemnizaţiile şi celelalte drepturi ale senatorilor şi deputaţilor, precum şi salarizarea personalului din aparatul Parlamentului României, republicatã, nu constituie drepturi salariale şi nu se impoziteazã în temeiul Legii nr. 32/1991 privind impozitul pe salariu".
Raportind aceasta lege de interpretare la dispoziţiile Constituţiei, Curtea Constituţionalã retine ca legea creeazã un privilegiu, pentru o anumitã categorie de persoane, sub aspectul îndeplinirii îndatoririlor fundamentale prevãzute de art. 53 din Constituţie. Indiferent de denumire, suma de bani pe care o primesc parlamentarii pentru ca participa la şedinţele plenului sau ale structurilor interne ale Camerelor, asa cum se arata şi în punctul de vedere al Guvernului, alãturi de indemnizaţia lunarã, are semnificatia "remunerãrii cu caracter permanent şi stimulatoriu" care, la un loc, alcãtuiesc, neîndoielnic, drepturi avînd un regim juridic similar cu drepturile salariale.
Prin urmare, diurna de şedinţa nu are un caracter compensatoriu, cum este, spre exemplu, diurna de deplasare în municipiul Bucureşti a parlamentarilor care domiciliazã în provincie. Diurna de şedinţa se acorda, în mod indubitabil, pentru participarea parlamentarilor la şedinţe, adicã pentru realizarea uneia dintre obligaţiile lor specifice pe care le presupune raportul lor de drept public, şi se acorda deci în consideratiunea "muncii prestate", de ea beneficiind numai "senatorii şi deputaţii care participa la şedinţe". De aici rezulta ca, în mod logic, "diurna de şedinţa" trebuie sa urmeze, sub aspectul impozitãrii, regimul juridic al indemnizaţiei lunare. Altfel se creeazã un privilegiu pentru beneficiarii acesteia, contrar art. 16 alin. (1) din Constituţie care consacra egalitatea cetãţenilor, fãrã privilegii şi fãrã discriminãri.
În alta ordine de idei, Curtea retine ca soluţia din legea de interpretare atacatã este contrarã şi art. 53 alin. (2) din Constituţie, care stipuleazã ca sistemul legal de impunere trebuie sa asigure aşezarea justa a sarcinilor fiscale.
Asa cum s-a reţinut şi în Decizia nr. 6/1993 a Curţii Constituţionale (publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 26 martie 1993), reglementarea unor excepţii la impozitarea veniturilor pe criterii sociale ori pe criteriul funcţiei deţinute este o încãlcare a egalitãţii cetãţenilor în fata legii, reprezentind o aşezare injusta a "sarcinilor fiscale", contrarã art. 53 alin. (2) din Constituţie, deoarece : "Fiscalitatea trebuie sa fie nu numai legalã ci şi proporţionalã, rezonabila, echitabila şi sa nu diferentieze impozitele pe criteriul grupelor sau categoriilor de cetãţeni".
Este în afarã de orice indoiala ca exceptarea, pentru parlamentari, de la impozitare a unei pãrţi din veniturile obţinute, în considerarea îndeplinirii obligaţiei mandatului de autoritate pe care îl deţin, conduce la o discriminare, la o categorie de favorizati sub aspectul fiscalitatii, situaţie ce nu se poate justifica prin statutul de parlamentar.
Curtea mai retine ca legea de interpretare atacatã este contrarã şi principiilor consacrate de art. 1 alin. (3) din Constituţie: "România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertãţile cetãţenilor, libera dezvoltare a personalitãţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintã valori supreme şi sînt garantate". Ca atare, o dimensiune a statului roman o reprezintã protecţia socialã, care nu este de conceput fãrã justiţie socialã, situata deci în sfera dreptatii.
În acest cadru, trebuie observat ca fata de coeficientul de ierarhizare a indemnizaţiei lunare a parlamentarilor şi toate drepturile prevãzute de <>art. 21 din Legea nr. 53/1991 , neimpozitarea diurnei de şedinţa apare ca o injustitie socialã, ţinînd seama şi de faptul ca toate celelalte categorii de diurne de şedinţa pe care le primesc titularii de funcţii publice sînt supuse impozitãrii. Parlamentul este, potrivit art. 58 alin. (1) din Constituţie, "organul reprezentativ suprem al poporului roman şi unica autoritate legiuitoare a tarii", dar acest principiu nu presupune şi stabilirea de cãtre parlamentari, prin lege, a unor drepturi care depãşesc cadrul constituţional, întrucît este incompatibil cu exigenţele statului de drept, fundamentate pe suprematia Constituţiei. În acest sens, potrivit art. 51 din Constituţie, "Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie", iar potrivit art. 16 alin. (2) "Nimeni nu este mai presus de lege", principii care se impun şi parlamentarilor. Parlamentul poate modifica orice lege, dar numai în limitele Constituţiei, ceea ce este valabil şi pentru legile de interpretare, cum este şi cazul legii de fata.
Avînd în vedere considerentele expuse,
vazind şi dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (2), art. 53 alin. (2), art. 71, art. 144 lit. a) şi ale art. 145 alin. (1) din Constituţie, precum şi prevederile art. 2 alin. (2) şi art. 20 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Constata ca diurna de şedinţa a deputaţilor şi senatorilor prevãzutã în <>art. 21 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 53/1991 constituie venit supus impozitãrii, potrivit legii, şi, în consecinta, Legea pentru interpretarea <>art. 21 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 53/1991 privind indemnizaţiile şi celelalte drepturi ale senatorilor şi deputaţilor, precum şi salarizarea personalului din aparatul Parlamentului României, republicatã, este neconstitutionala.
Prezenta decizie se comunica Preşedintelui României, precum şi preşedintelui Camerei Deputaţilor şi preşedintelui Senatului, în scopul deschiderii procedurii prevãzute de art. 145 alin. (1) din Constituţie, şi se publica în Monitorul Oficial al României, Partea I.
La deliberare au participat: Vasile Gionea, preşedinte, Viorel Mihai Ciobanu, Mihai Constantinescu, Miklos Fazakas, Ion Filipescu, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan, Florin Bucur Vasilescu şi Victor Dan Zlatescu, judecãtori.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. dr. VASILE GIONEA
Magistrat-asistent,
Florentina Geangu
----------------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
