Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 187 din 8 mai 2003 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 385^9 alin. 1 pct. 5 si ale art. 460 alin. 2 din Codul de procedura penala
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 409 din 11 iunie 2003
Costica Bulai - preşedinte
Constantin Doldur - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Petre Ninosu - judecãtor
Şerban Viorel Stanoiu - judecãtor
Lucian Stangu - judecãtor
Ioan Vida - judecãtor
Nicoleta Grigorescu - procuror
Florentina Geangu - magistrat-asistent
Pe rol se afla soluţionarea exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 385^9 alin. 1 pct. 5 şi ale art. 460 alin. 2 din Codul de procedura penalã, excepţie ridicatã din oficiu de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penalã în Dosarul nr. 128/2003.
La apelul nominal se prezintã, personal, partea Gabriel Dorel Mincu, procedura de citare fiind legal îndeplinitã.
Curtea dispune apelul şi în dosarele nr. 42C/2003 şi nr. 43C/2003, constatandu-se lipsa pãrţilor, fata de care procedura de citare este legal îndeplinitã.
Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor nr. 42C/2003 şi nr. 43C/2003 la Dosarul nr. 41C/2003, având în vedere ca au acelaşi obiect şi aceeaşi cauza. Partea prezenta şi Ministerul Public sunt de acord cu mãsura conexarii. Fata de aceste sustineri, pentru o mai buna administrare a justiţiei, Curtea, în temeiul art. 164 din Codul de procedura civilã, dispune conexarea dosarelor nr. 42C/2003 şi nr. 43C/2003 la Dosarul nr. 41C/2003.
Cauza fiind în stare de judecata, se da cuvântul partii prezente Gabriel Dorel Mincu, care arata ca lasa la aprecierea Curţii soluţionarea exceptiei de neconstituţionalitate.
Reprezentantul Ministerului Public solicita admiterea exceptiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 460 alin. 2 din Codul de procedura penalã, arãtând ca sunt incalcate prevederile constituţionale ale art. 24. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 385^9 alin. 1 pct. 5 din Codul de procedura penalã, se apreciazã ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã, fiind vorba de o omisiune, ce nu intra în competenta Curţii.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constata urmãtoarele:
Prin încheierile din 22 ianuarie 2003, pronunţate în dosarele nr. 128/2003, nr. 160/2003 şi nr. 161/2003, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penalã a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 385^9 alin. 1 pct. 5 şi ale art. 460 alin. 2 din Codul de procedura penalã, excepţie ridicatã din oficiu.
În motivarea exceptiei de neconstituţionalitate instanta arata ca din examinarea dispoziţiilor legale referitoare la situaţia inculpatului aflat în stare de arest rezulta ca legiuitorul a prevãzut garanţii suplimentare ale dreptului la apãrare în favoarea acestuia, ţinând seama de starea de privare de libertate în care se afla şi care îi restrânge posibilitatea de a-şi exercita dreptul la apãrare. De aceea, legiuitorul a impus regula ca judecata sa se desfãşoare numai în prezenta inculpatului, regula instituitã sub sancţiunea nulitãţii absolute (art. 197 alin. 2 din Codul de procedura penalã). Or, câtã vreme în faza punerii în executare a hotãrârilor penale condamnaţii se afla, de regula, în executarea pedepsei, deci în stare de privatiune de libertate, este firesc ca acestora sa le fie recunoscute aceleaşi garanţii ale dreptului la apãrare ca şi în cazul inculpaţilor judecati în stare de arest. Altfel exprimat, o persoana aflatã în stare de privatiune de libertate trebuie sa se bucure în egala mãsura de exercitarea dreptului la apãrare, nefiind justificatã o discriminare a persoanelor private de libertate în baza unui mandat de executare a pedepsei închisorii, în raport cu persoanele aflate în stare de arest preventiv. O astfel de discriminare aduce atingere egalitãţii cetãţenilor în fata legii, principiu înscris în art. 16 din Constituţie.
Cu privire la dispoziţiile art. 460 alin. 2 din Codul de procedura penalã, instanta apreciazã ca dispoziţia privind aducerea condamnatului la judecata "numai în cazul când i s-a agravat situaţia sau când instanta considera necesarã prezenta acestuia" este contrarã prevederilor art. 24 din Constituţie, chiar dacã, potrivit art. 460 alin. 1 din Codul de procedura penalã, instanta de executare sau instanta corespunzãtoare acesteia este obligatã sa desemneze un apãrãtor din oficiu pentru condamnatul în stare de deţinere. Se mai arata ca, în absenta persoanei arestate de la judecata, exercitarea dreptului la apãrare nu este garantatã, deoarece absenta condamnatului îl pune pe acesta în imposibilitatea de a-şi formula şi susţine cererile şi apãrãrile, de a solicita şi administra probele în apãrarea sa. Rezulta ca, pentru ca dreptul la apãrare sa fie efectiv garantat, este necesar ca şi în cazul condamnatului aflat în stare de deţinere aducerea sa la judecata sa fie obligatorie, iar nu condiţionatã de aprecierea instanţei. În acest sens se invoca Decizia Curţii Constituţionale nr. 348 din 18 decembrie 2001, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 402 alin. 3 din Codul de procedura penalã şi s-a constatat ca dispoziţia "numai dacã instanta considera necesar", cuprinsã în acest text, este neconstitutionala, fiind contrarã art. 24 din Constituţie referitor la dreptul la apãrare. Or, câtã vreme este vorba tot despre situaţia unui condamnat aflat în stare de deţinere, iar formularea legii este, cel puţin în parte, identicã, se apreciazã ca este firesc ca şi concluzia referitoare la constituţionalitatea art. 460 alin. 2 din Codul de procedura penalã sa fie aceeaşi cu cea la care Curtea Constituţionalã a ajuns în privinta art. 402 alin. 2 din Codul de procedura penalã. În concluzie, instanta apreciazã ca dispoziţiile art. 460 alin. 2 din Codul de procedura penalã sunt neconstituţionale, fiind contrare atât art. 16 din Constituţie (întrucât se creeazã discriminarea, în ceea ce priveşte obligativitatea aducerii la judecata, între persoana arestata preventiv şi persoana condamnata definitiv, aflatã în executarea unei pedepse), cat şi art. 24 din Constituţie (întrucât exercitarea dreptului la apãrare de cãtre o persoana privatã de libertate presupune obligativitatea aducerii sale la judecata, indiferent de faza în care se afla procesul penal).
Cu privire la dispoziţiile art. 385^9 alin. 1 pct. 5 din Codul de procedura penalã, instanta arata ca şi acestea sunt neconstituţionale, fiind contrare, de asemenea, prevederilor art. 16 din Constituţie; de vreme ce judecata ce a avut loc în lipsa inculpatului arestat preventiv atrage nulitatea hotãrârii şi deci casarea ei, aceeaşi trebuie sa fie soluţia şi în situaţia condamnatului aflat în stare de deţinere. De aceea, arata instanta, cazul de casare prevãzut trebuie sa fie aplicabil deopotrivã şi în situaţia condamnatului privat de libertate, iar nu numai în situaţia inculpatului arestat preventiv. În caz contrar s-ar crea, în opinia sa, o discriminare între persoane aflate în aceeaşi situaţie, ceea ce ar aduce atingere principiului egalitãţii în drepturi, consacratã prin art. 16 din Constituţie.
Potrivit dispoziţiilor <>art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere asupra exceptiei de neconstituţionalitate ridicate. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile <>art. 18^1 din Legea nr. 35/1997 , cu modificãrile ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului.
Guvernul considera ca excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 385^9 alin. 1 pct. 5 şi ale art. 460 alin. 2 din Codul de procedura penalã, în raport cu prevederile art. 16 şi 24 din Constituţie, este neîntemeiatã. Se arata în acest sens ca susţinerile conform cãrora atât art. 385^9 alin. 1 pct. 5, cat şi art. 460 alin. 2 din Codul de procedura penalã ar incalca prevederile art. 16 şi 24 din Constituţie nu pot fi reţinute, deoarece în ambele situaţii cauza a trecut de "controlul" fondului şi al apelului, fiind respectate, sub toate aspectele, exigenţele impuse de un dublu grad de jurisdicţie. Mai mult, în cazul art. 460 din Codul de procedura penalã, tocmai pentru a oferi garanţii suplimentare în vederea respectãrii dreptului la apãrare, legiuitorul a prevãzut obligativitatea desemnãrii unui apãrãtor din oficiu, în cazurile prevãzute în art. 171 din Codul de procedura penalã, respectiv obligativitatea prezentei condamnatului în cazul când acestuia i s-ar putea agrava situaţia sau atunci când instanta considera necesarã prezenta lui. Se arata ca nu sunt incalcate nici prevederile art. 16 din Constituţie, deoarece legiuitorul a adoptat soluţii diferite pentru situaţii diferite, în speta fiind vorba despre o persoana impotriva cãreia s-a pronunţat o hotãrâre rãmasã definitiva, iar în cealaltã situaţie despre o persoana impotriva cãreia nu s-a pronunţat o hotãrâre rãmasã definitiva. În ceea ce priveşte garantarea dreptului la apãrare în cazul recursului, Guvernul invoca dispoziţiile art. 385^6 din Codul de procedura penalã, care prevãd posibilitatea examinãrii cauzei în recurs sub toate aspectele. Se arata, totodatã, ca omisiunile nu pot face obiectul controlului de constitutionalitate.
Avocatul Poporului apreciazã ca dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale, iar excepţia de neconstituţionalitate este intemeiata. Potrivit dispoziţiilor art. 385^9 alin. 1 pct. 5 din Codul de procedura penalã, exista posibilitatea ca inculpatul sa nu fie prezent la judecata, pentru ca participarea sa nu este obligatorie, potrivit legii. Totodatã, din analiza dispoziţiilor art. 460 alin. 2 din Codul de procedura penalã reiese ca un condamnat arestat poate sa nu fie adus la judecata dacã instanta apreciazã în acest sens. De aici se desprinde concluzia ca se creeazã o discriminare între condamnatul arestat, pentru care instanta de executare considera necesarã aducerea la judecata, şi cel pentru care instanta nu considera necesarã aducerea la judecata.
Cu privire la dispoziţiile art. 460 alin. 2 din Codul de procedura penalã, se arata ca acestea sunt neconstituţionale, deoarece prevãd ca condamnatul arestat este adus la judecata numai în cazul când i s-ar putea agrava situaţia sau când instanta considera necesarã prezenta acestuia, ceea ce contravine prevederilor art. 24 alin. (1) din Constituţie, care prevãd ca dreptul la apãrare este garantat. Se considera, totodatã, ca dispoziţia criticata contravine şi prevederilor art. 49 din Constituţie, deoarece instituie o restrangere nejustificatã a exerciţiului dreptului la apãrare. Se invoca, în acelaşi sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 348/2001 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 402 alin. 3 din Codul de procedura penalã.
Preşedinţii celor doua Camere ale Parlamentului nu au transmis punctele de vedere.
CURTEA,
examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecãtorul-raportor, susţinerile partii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 , retine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competenta, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie şi ale art. 1 alin. (1), ale <>art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, sa soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicatã.
Dispoziţiile legale din Codul de procedura penalã criticate ca fiind neconstituţionale sunt:
- Art. 385^9 (Cazurile în care se poate face recurs) alin. 1 pct. 5: "Hotãrârile sunt supuse casãrii în urmãtoarele cazuri: [...] judecata a avut loc fãrã participarea procurorului sau inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii.";
- Art. 460 alin. 2 (Procedura la instanta de executare): "Condamnatul arestat este adus la judecata numai în cazul când i s-ar putea agrava situaţia sau când instanta considera necesarã prezenta acestuia."
Excepţia a fost ridicatã din oficiu de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penalã.
În motivarea exceptiei privitoare la dispoziţiile art. 460 alin. 2 din Codul de procedura penalã, instanta arata ca acestea sunt contrare prevederilor art. 24 din Constituţie, referitoare la dreptul de apãrare, deoarece prevãd ca la instanta de executare condamnatul arestat este adus la judecata numai în cazul în care s-ar putea agrava situaţia sau când instanta considera necesarã prezenta acestuia. Or, admiţând ca judecata ar putea avea loc şi în lipsa condamnatului arestat, dispoziţia legalã respectiva incalca dreptul la apãrare al condamnatului lipsa, deoarece acesta, chiar dacã este reprezentat de un apãrãtor din oficiu, nu îşi poate exercita pe deplin dreptul la apãrare. Se mai susţine ca dispoziţiile legale criticate sunt contrare şi prevederilor art. 16 din Constituţie, referitoare la egalitatea în fata legii, deoarece îl discrimineaza pe condamnatul care nu este adus la judecata, pentru ca se considera ca nu i se va agrava situaţia sau pentru ca instanta apreciazã ca nu este necesarã prezenta lui, în raport cu acela care este adus la judecata.
Cu privire la dispoziţiile art. 385^9 alin. 1 pct. 5 din Codul de procedura penalã, instanta afirma ca şi acestea ar fi contrare prevederilor art. 16 din Constituţie, deoarece "cazul de casare invocat trebuie sa fie deopotrivã aplicabil şi în situaţia condamnatului privat de libertate".
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constata urmãtoarele:
I. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 460 alin. 2 din Codul de procedura penalã, Curtea constata ca acestea sunt contrare celor ale art. 24 din Constituţie, referitoare la dreptul de apãrare, deoarece prevãd ca la instanta de executare competenta sa rezolve diferite situaţii privind executarea hotãrârilor penale, între care şi soluţionarea unei cereri de liberare condiţionatã, ca în speta, condamnatul arestat nu este adus, în mod obligatoriu, la judecata. Într-adevãr, textul prevede ca cel condamnat, aflat în stare de arest, este adus la judecata numai în cazul în care i s-ar putea agrava situaţia sau când instanta considera necesarã prezenta acestuia. Or, lipsa condamnatului de la judecata, chiar în cazurile în care nu i s-ar putea agrava situaţia sau când instanta apreciazã ca prezenta sa nu este necesarã, îl pune pe acesta în imposibilitatea de a-şi exercita personal dreptul la apãrare, iar nu numai prin apãrãtorul numit din oficiu.
De altfel, în jurisprudenta sa, Curtea Constituţionalã a constatat neconstituţionalitatea unor dispoziţii ale Codului de procedura penalã care lasau la aprecierea organelor judiciare aducerea învinuitului sau inculpatului în fata acestora, deşi exercitarea deplina a dreptului la apãrare reclama prezenta obligatorie a acestuia. Astfel, prin Decizia nr. 348 din 18 decembrie 2001, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 63 din 29 ianuarie 2002, Curtea Constituţionalã a constatat ca dispoziţia "numai dacã instanta considera necesar", cuprinsã în art. 402 alin. 3 din Codul de procedura penalã, este neconstitutionala, fiind contrarã art. 24 din Constituţie. Soluţia şi considerentele din aceasta decizie sunt valabile, în principiu, şi în cauza de fata.
De asemenea, Curtea observa ca prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, referitoare la egalitatea în drepturi a cetãţenilor în fata legii şi a autoritãţilor publice, nu au incidenta în cauza şi, prin urmare, nu se pune problema încãlcãrii acestora prin dispoziţia legalã criticata, deoarece nu exista o similitudine de situaţie între partea aflatã în stare de libertate, care poate sa se prezinte singura la proces, şi partea care se afla în stare de deţinere, care pentru a fi prezenta trebuie adusã la judecata din dispoziţia instanţei.
II. Referitor la critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 385^9 alin. 1 pct. 5 din Codul de procedura penalã, Curtea constata ca aceasta nu poate fi primitã, deoarece aceste dispoziţii nu au un conţinut neconstitutional, iar susţinerea ca dispoziţiile nu se referã şi la condamnat este inadmisibila.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (3) şi (6) şi al <>art. 25 din Legea nr. 47/1992 , republicatã,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicatã din oficiu de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penalã în dosarele nr. 128/2003, nr. 160/2003 şi nr. 161/2003 ale acelei instanţe şi constata ca prevederile art. 460 alin. 2 din Codul de procedura penalã sunt neconstituţionale.
2. Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 385^9 alin. 1 pct. 5 din Codul de procedura penalã, excepţie ridicatã de aceeaşi instanta în aceleaşi dosare.
Decizia se comunica celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
Definitiva şi obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publica din data de 8 mai 2003.
PREŞEDINTE,
prof. univ. dr. COSTICA BULAI
Magistrat-asistent,
Florentina Geangu
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
