Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 186 din 18 noiembrie 1999 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 278 din Codul de procedura penala
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 213 din 16 mai 2000
Lucian Mihai - preşedinte
Costica Bulai - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Ioan Muraru - judecãtor
Nicolae Popa - judecãtor
Lucian Stangu - judecãtor
Florin Bucur Vasilescu - judecãtor
Romul Petru Vonica - judecãtor
Iuliana Nedelcu - procuror
Mihai Paul Cotta - magistrat-asistent
Pe rol se afla soluţionarea exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278 din Codul de procedura penalã, excepţie ridicatã de Societatea Comercialã "Bentoflux" S.A. din Satu Mare în Dosarul nr. 909/1999 al Tribunalului Satu Mare, având ca pãrţi pe autorul exceptiei, Ana Pintea, precum şi pe Petru Pintea şi Mihai Butescu.
La apelul nominal s-a constatat lipsa tuturor pãrţilor, fata de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã.
Cauza fiind în stare de judecata, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a exceptiei ca fiind inadmisibila, deoarece Curtea Constituţionalã s-a mai pronunţat asupra acestor dispoziţii şi a stabilit ca art. 278 din Codul de procedura penalã este constituţional numai în mãsura în care nu opreşte persoana nemultumita de soluţionarea plângerii sale sa se adreseze justiţiei în mod direct, în baza art. 21 din Constituţie.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constata urmãtoarele:
Prin Încheierea din 18 mai 1999, pronunţatã în Dosarul nr. 909/1999, Tribunalul Satu Mare a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278 din Codul de procedura penalã, excepţie ridicatã de Societatea Comercialã "Bentoflux" - S.A. din Satu Mare într-o cauza penalã având ca obiect soluţionarea recursului declarat de autorul exceptiei impotriva Sentinţei penale nr. 301/1999, pronunţatã de Judecãtoria Satu Mare.
Autorul exceptiei de neconstituţionalitate, în motivarea acesteia, a susţinut ca dispoziţiile criticate sunt neconstituţionale, deoarece inchid calea persoanei nemultumite de rezoluţia data de parchet de a se adresa justiţiei. Rezoluţia de neincepere a urmãririi penale este un act prin care se înfãptuieşte justiţia şi este firesc şi legal ca aceasta sa fie verificata, cercetata şi cenzurata de instanta judecãtoreascã, singura autoritate care, potrivit art. 125 alin. (1) din Constituţie, realizeazã justiţia în România. Caracterul legal sau nelegal al cererii sale şi, ca o consecinta, al pretenţiilor formulate ca parte civilã va rezulta numai în urma judecãrii pricinii şi va fi constatat printr-o hotãrâre judecãtoreascã, cu respectarea principiilor publicitãţii, contradictorialitãţii şi dreptului la apãrare. Se susţine totodatã ca atâta timp cat rechizitoriul nu obliga instanta la o anumitã soluţie, cu atât mai mult este legalã intervenţia instanţei în cazul în care prin rezoluţie parchetul dispune neinceperea urmãririi penale.
Instanta judecãtoreascã, exprimandu-şi opinia, apreciazã ca dispoziţiile art. 278 din Codul de procedura penalã sunt neconstituţionale, deoarece nu permit persoanei nemultumite de rezoluţia data de procuror sa se adreseze justiţiei, conform prevederilor art. 21 din Constituţie. Conform aceleiaşi opinii "Rezoluţia data de Parchetul de pe lângã Judecãtoria Satu Mare, prin prim-procurorul parchetului, în mod legal ar trebui sa poatã fi verificata, cercetata şi cenzurata de instanta judecãtoreascã, care, potrivit art. 125 alin. (1) din Constituţie, înfãptuieşte justiţia".
Potrivit <>art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra exceptiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul, în punctul sau de vedere, considera ca excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278 din Codul de procedura penalã, în raport cu art. 21 din Constituţie, este intemeiata numai în mãsura în care se interpreteazã ca impiedica adresarea directa la instanţele judecãtoreşti a persoanei nemultumite de soluţionarea plângerii sale impotriva mãsurilor sau actelor efectuate de procuror. În motivarea acestui punct de vedere se arata ca prevederile art. 278 din Codul de procedura penalã reglementeazã o cale de atac specifica impotriva actelor procurorului. Astfel, plângerea impotriva actelor efectuate de procuror se rezolva de prim-procurorul parchetului respectiv, iar atunci când mãsurile sau actele sunt ale acestuia plângerea este îndreptatã procurorului ierarhic superior, fãrã însã ca legea sa mai prevadã o alta cale de atac. Or, acestea fiind mãsuri luate în cursul procesului penal, este firesc sa fie supuse nu numai controlului ierarhic în cadrul Ministerului Public, dar şi unui control din partea instanţelor judecãtoreşti. Acest din urma control este impus, în mod evident, de dispoziţiile art. 21 din Constituţie. Prin urmare, art. 278 din Codul de procedura penalã, reglementand o cale specialã de atac, nu impiedica accesul liber la justiţie în terminis şi deci dispoziţiile acestui articol nu sunt în sine neconstituţionale, ci incomplete. Cu alte cuvinte, se pot considera ca fiind neconstituţionale dispoziţiile articolului mai sus amintit numai în mãsura în care vor fi interpretate ca inchid persoanei nemultumite de soluţia data plângerii sale de cãtre Ministerul Public calea de a se adresa justiţiei. De altfel, în privinta constituţionalitãţii acestor dispoziţii s-a pronunţat şi Curtea Constituţionalã prin Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 6 martie 1998, stabilind ca dispoziţiile art. 278 din Codul de procedura penalã sunt constituţionale numai în mãsura în care nu opresc persoana nemultumita de soluţionarea plângerii sale sa se adreseze justiţiei în mod direct, în baza art. 21 din Constituţie.
Preşedinţii celor doua Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi <>Legea nr. 47/1992 , retine urmãtoarele:
În temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie şi al <>art. 23 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, Curtea Constituţionalã este competenta sa soluţioneze excepţia ridicatã.
Din examinarea încheierii de sesizare, precum şi a susţinerilor formulate în dosarul cauzei de autorul exceptiei de neconstituţionalitate rezulta ca excepţia ridicatã are ca obiect art. 278 din Codul de procedura penalã, potrivit cãruia: "Plângerea impotriva mãsurilor luate sau actelor efectuate de procuror sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta se rezolva de prim-procurorul parchetului. În cazul când mãsurile şi actele sunt ale prim-procurorului ori luate sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de cãtre acesta, plângerea se rezolva de procurorul ierarhic superior. Dispoziţiile art. 275-277 se aplica în mod corespunzãtor."
Autorul exceptiei critica acest text, deoarece "închide calea persoanei nemultumite de rezoluţia data de parchet de a se adresa justiţiei".
Curtea Constituţionalã s-a pronunţat asupra exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278 din Codul de procedura penalã prin Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 6 martie 1998. Cu acel prilej Curtea, admiţând excepţia de neconstituţionalitate, a constatat ca art. 278 din Codul de procedura penalã este constituţional numai în mãsura în care nu opreşte persoana nemultumita de soluţionarea plângerii impotriva mãsurilor sau actelor efectuate de procuror, ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta şi care nu ajung în fata instanţelor judecãtoreşti, sa se adreseze justiţiei în temeiul art. 21 din Constituţie, ce urmeazã sa se aplice în mod direct. În motivarea acestei soluţii s-a arãtat ca, potrivit dispoziţiilor art. 278 din Codul de procedura penalã, plângerea impotriva mãsurilor luate sau actelor efectuate de procuror se rezolva de primprocurorul parchetului, iar atunci când mãsurile sau actele aparţin acestuia plângerea se rezolva de procurorul ierarhic superior. Impotriva soluţiei date plângerii de cãtre prim-procurorul sau de procurorul ierarhic superior legea nu prevede nici o cale de atac. Or, fiind vorba de acte şi mãsuri luate de procuror în cursul procesului penal, este necesar ca acestea sa fie supuse nu numai controlului ierarhic în cadrul Ministerului Public, dar şi controlului din partea instanţelor judecãtoreşti. De aceea, persoana nemultumita de soluţia data plângerii sale prin desfãşurarea procedurii în cadrul Ministerului Public are dreptul de a se adresa instanţei de judecata, în conformitate cu art. 21 alin. (1) din Constituţie, care instituie principiul accesului liber la justiţie. Asa fiind, dispoziţiile art. 278 din Codul de procedura penalã sunt neconstituţionale în mãsura în care nu permit persoanei nemultumite de soluţia data plângerii sale de cãtre organele Ministerului Public de a se adresa justiţiei. De altfel, dreptul persoanei de a se adresa justiţiei exista nu numai în situaţia analizata, ci şi în cazul actelor prin care procurorul pune capãt conflictului de drept penal, real sau aparent, astfel cum sunt rezoluţia de neincepere a urmãririi penale, prevãzutã la art. 228 alin. 6 din Codul de procedura penalã, scoaterea de sub urmãrire penalã sau încetarea urmãririi penale, reglementate de art. 11 pct. 1 lit. b) şi c) din Codul de procedura penalã. Acestea fiind acte de infaptuire a justiţiei este firesc sa fie verificate şi confirmate ori infirmate de instanţele judecãtoreşti, singurele autoritãţi prin a cãror activitate se realizeazã justiţia.
Considerentele cuprinse în Decizia Curţii Constituţionale nr. 486/1997 sunt pe deplin aplicabile şi în prezenta cauza.
De altfel, însãşi instanta judecãtoreascã în fata cãreia a fost ridicatã excepţia de neconstituţionalitate, exprimandu-şi opinia, considera ca art. 278 din Codul de procedura penalã contravine dispoziţiilor art. 21 din Constituţie. Cu toate acestea, instanta nu s-a conformat <>Deciziei Curţii Constituţionale nr. 486/1997 , ci, marginindu-se la constatarea ca rezoluţia procurorului de neincepere a urmãririi penale "[...] ar trebui sa poatã fi verificata, cercetata şi cenzurata de instanta judecãtoreascã, care, potrivit art. 125 alin. (1) din Constituţie, înfãptuieşte justiţia", a sesizat Curtea Constituţionalã cu soluţionarea exceptiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 278 din Codul de procedura penalã.
Procedând în acest fel, instanta judecãtoreascã:
I. nu a aplicat în mod direct dispoziţiile art. 21 din Constituţie, referitoare la accesul liber în justiţie; de aceea este necesarã examinarea problemei obligaţiei instanţelor judecãtoreşti de aplicare directa a dispoziţiilor Constituţiei atunci când nu exista reglementare legalã sau când a fost constatatã neconstituţionalitatea reglementãrii legale existente;
II. nu a dat curs dispoziţiilor art. 145 alin. (2), fraza întâi, teza întâi, din Constituţie, potrivit cãrora "Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii [...] ", şi nici dispoziţiilor <>art. 23 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicatã, conform cãrora "Nu pot face obiectul exceptiei prevederile legale a cãror constitutionalitate a fost stabilitã potrivit art. 145 alin. (1) din Constituţie sau prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioarã a Curţii Constituţionale"; de aceea este necesarã examinarea caracterului efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pronunţate, conform art. 144 lit. c) din Constituţie, pentru soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în fata instanţelor judecãtoreşti;
III. nu s-a conformat dispoziţiilor alin. (6) al <>art. 23 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, potrivit cãrora "Dacã excepţia este inadmisibila, fiind contrarã prevederilor alin. [...] (3), instanta o respinge printr-o încheiere motivatã, fãrã a mai sesiza Curtea Constituţionalã"; de aceea este necesarã examinarea modului în care trebuie sa procedeze instanţele judecãtoreşti atunci când, referitor la prevederile legale de care depinde soluţionarea cauzei, Curtea Constituţionalã a pronunţat anterior o decizie de constatare a neconstitutionalitatii.
I. În legatura cu problema obligaţiei instanţelor judecãtoreşti de aplicare directa a dispoziţiilor Constituţiei, atunci când nu exista reglementare legalã sau când a fost constatatã neconstituţionalitatea reglementãrii legale existente:
Prin Decizia nr. 486/1997 Curtea Constituţionalã a constatat ca art. 278 din Codul de procedura penalã este neconstitutional în mãsura în care opreşte persoana nemultumita de soluţionarea plângerii impotriva mãsurilor sau actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta şi care nu ajung în fata instanţelor judecãtoreşti sa se adreseze justiţiei în temeiul art. 21 din Constituţie, conform cãruia: "(1) Orice persoana se poate adresa justiţiei pentru apãrarea drepturilor, a libertãţilor şi a intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrãdi exercitarea acestui drept."
Dimpotriva, în speta, prin simpla constatare în sensul ca rezoluţia procurorului de neincepere a urmãririi penale "[...] ar trebui sa poatã fi verificata, cercetata şi cenzurata de instanta judecãtoreascã [...]", instanta în fata cãreia a fost ridicatã excepţia de neconstituţionalitate ce face obiectul prezentei decizii s-a alãturat - implicit - modului în care, în spete asemãnãtoare, au procedat şi alte instanţe judecãtoreşti, care au considerat - explicit - ca aplicarea directa de cãtre organele autoritãţii judecãtoreşti a art. 21 din Constituţie este inadmisibila, în lipsa existenţei, la nivel de lege, a unei reglementãri referitoare la procedura ce trebuie urmatã de cãtre persoana nemultumita spre a se adresa instanţei judecãtoreşti şi, de asemenea, la procedura care trebuie desfasurata de cãtre instanta judecãtoreascã spre a soluţiona cererea persoanei nemultumite. În consecinta, aceste instanţe judecãtoreşti, fãrã a nega în mod direct caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, conform art. 145 alin. (2), fraza întâi, teza întâi, din Constituţie, nu au dat curs <>Deciziei nr. 486/1997 , asteptand intervenţia Parlamentului spre a pune în aplicare aceasta decizie prin reglementarea, în cadrul Codului de procedura penalã, a procedurii concrete care sa permitã controlarea de cãtre instanţele judecãtoreşti a mãsurilor la care se referã art. 278 din acest cod. Spre a se ajunge la concluzia inadmisibilitatii aplicãrii directe a dispoziţiilor constituţionale de cãtre instanţele judecãtoreşti au fost utilizate, în esenta, urmãtoarele doua categorii de sustineri:
1. Sustineri referitoare la specificul activitãţii de justiţie, specific stabilit prin textele constituţionale speciale aplicabile acesteia, astfel:
- potrivit alin. (1) al art. 123 din Constituţie, "(1) Justiţia se înfãptuieşte în numele legii", iar conform alin. (2) al aceluiaşi text constituţional, "(2) Judecãtorii sunt independenţi şi se supun numai legii";
- potrivit art. 125 alin. (3) din Constituţie, "Competenta şi procedura de judecata sunt stabilite de lege".
Pornindu-se de la formularile cuprinse în aceste texte constituţionale, se considera ca, în consecinta, dispoziţiile constituţionale nu se adreseazã în mod direct organelor de justiţie care aplica legile în vigoare, ci numai prin intermediul organelor legislative, care trebuie sa se conformeze Constituţiei şi sa aducã modificãri corespunzãtoare legislaţiei.
2. Sustineri conform cãrora, în mod similar concluziei la care se ajunge prin susţinerile imediat anterioare (de sub pct. 1), deciziile Curţii Constituţionale ar reprezenta, în realitate, o solicitare adresatã legiuitorului, care, procedând la analiza acestei solicitãri, trebuie sa aducã modificãrile corespunzãtoare legislaţiei în vigoare "criticate" prin deciziile Curţii Constituţionale; în consecinta instanţelor judecãtoreşti nu le-ar fi opozabile, în mod direct, deciziile Curţii Constituţionale, ci numai prin încorporarea de cãtre legiuitor a acestor soluţii în legislaţia pozitiva. În legatura cu aceste din urma sustineri, Curtea observa ca, în esenta, este ridicatã de fapt problema sferei efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, îndeosebi în raport cu autoritatea judecãtoreascã. De aceea, examinarea acestor sustineri se va face ulterior, în cadrul considerentelor cuprinse la pct. II al acestei decizii, referitoare la problema caracterului efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pronunţate, conform art. 144 lit. c) din Constituţie, pentru soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în fata instanţelor judecãtoreşti.
Analizând cea dintâi categorie de sustineri, Curtea Constituţionalã constata ca acestea sunt neintemeiate, iar concluzia la care se ajunge, pe baza lor, reprezintã încãlcarea directa a prevederilor art. 51 din Constituţie ("Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie."), precum şi încãlcarea pe cale ocolita a prevederilor art. 145 alin. (2), fraza întâi, teza întâi, din Constituţie ("Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii [...]"), asa cum va rezulta din cele ce urmeazã.
Astfel, mai întâi, Curtea Constituţionalã observa, în legatura cu ansamblul celei dintâi categorii de sustineri, al cãror conţinut este rezumat sub pct. 1 de mai sus, ca refuzul aplicãrii directe a dispoziţiilor art. 21 din Constituţie se întemeiazã, în mod contradictoriu, tocmai pe invocarea şi aplicarea directa a altor texte constituţionale, şi anume pe aplicarea directa a art. 123 alin. (1) şi (2) şi a art. 125 alin. (1) din Legea fundamentalã. Aceasta echivaleaza cu susţinerea ca însãşi Constituţia interzice aplicarea directa a Constituţiei sau cu susţinerea ca aplicarea directa a Constituţiei înseamnã încãlcarea Constituţiei. Se ajunge, în acest fel, la inconsecvente de natura logica.
În al doilea rând, Curtea Constituţionalã observa ca este inexact înţelesul ce este acordat de cãtre aceste instanţe judecãtoreşti termenului "lege" utilizat în cuprinsul art. 123 alin. (1) şi (2) şi al art. 125 alin. (3) din Constituţie, ajungandu-se la excluderea, din acest înţeles, a Legii fundamentale, asadar a Constituţiei. Într-adevãr, sub titlul marginal "Categorii de legi", art. 72 din Constituţie (plasat în cadrul unei secţiuni denumite "Legiferarea") reglementeazã existenta a trei categorii de "legi": legile constituţionale, legile organice şi legile ordinare, iar instanţele judecãtoreşti, în activitatea lor, nu pot selecta dintre aceste legi numai legile organice şi legile ordinare, inlaturand aplicarea legilor constituţionale.
În al treilea rând, este evident ca finalitatea art. 123 alin. (1) şi (2) şi a art. 125 alin. (3) din Constituţie nu este aceea de excludere a Legii fundamentale din activitatea instanţelor judecãtoreşti de aplicare a dreptului, ci este aceea de a interzice aplicarea de cãtre acestea, peste "lege", a actelor normative care au o putere inferioarã "legii". Cu alte cuvinte, scopul real al acestor texte constituţionale este, dupã caz: de a interzice înfãptuirea justiţiei în numele unor acte normative care, având putere inferioarã "legii", contravin acesteia - art. 123 alin. (1); de a interzice "supunerea" judecãtorilor fata de asemenea acte normative - art. 123 alin. (2); de a interzice stabilirea prin asemenea acte normative a "competentei şi procedurii de judecata" - art. 125 alin. (3).
Asa fiind, rezulta cu claritate ca dispoziţiile constituţionale pot şi trebuie sa fie aplicate în mod direct de cãtre instanţele judecãtoreşti atunci când legiuitorul nu a adoptat legi prin care sa se procedeze la detalierea reglementãrii constituţionale. Adoptarea de cãtre legiuitor a unor asemenea legi este, de regula, necesarã, dar absenta lor nu poate impiedica aplicarea imediata a voinţei legiuitorului constituant. În plus, exista situaţii când este evident ca în aplicarea reglementãrilor constituţionale nici nu se impune adoptarea de legi. Acesta este, de exemplu, cazul art. 51 din Constituţie ("Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie."), cel al art. 72 (prin care se reglementeazã "categoriile de legi") etc.
Pentru aceleaşi ratiuni dispoziţiile constituţionale pot şi trebuie sa fie aplicate în mod direct de cãtre instanţele judecãtoreşti şi în cazul în care, prin decizie a Curţii Constituţionale, a fost constatatã neconstituţionalitatea prevederilor legale existente, iar legiuitorul nu a procedat încã la modificarea sau abrogarea, dupã caz, a acelor prevederi legale.
II. În legatura cu problema caracterului efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pronunţate, conform art. 144 lit. c) din Constituţie, pentru soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în fata instanţelor judecãtoreşti:
Este cunoscut ca acest control se realizeazã asupra "[...] unei legi sau ordonanţe ori unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanta în vigoare, de care depinde soluţionarea cauzei" - <>art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã.
Caracterul efectelor acestor decizii ale Curţii Constituţionale a mai fost examinat de aceasta.
Astfel, prin Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 12 aprilie 2000, s-a arãtat ca, sub aspectul examinat, textul fundamental este cel al art. 145 alin. (2), fraza întâi, teza întâi, din Constituţie, conform cãruia "Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii [...]." Totodatã s-a precizat ca acest text constituţional trebuie coroborat şi cu alte dispoziţii şi principii constituţionale, care, împreunã, contureaza conţinutul prevederilor <>art. 23 alin. (3), teza a doua şi alin. (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicatã. Conform alin. (3) al art. 23 "Nu pot face obiectul exceptiei prevederile legale a cãror constitutionalitate a fost stabilitã potrivit art. 145 alin. (1) din Constituţie sau prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioarã a Curţii Constituţionale.", iar alin. (6) al art. 23 dispune: "Dacã excepţia este inadmisibila, fiind contrarã prevederilor alin. [...] (3), instanta o respinge printr-o încheiere motivatã, fãrã a mai sesiza Curtea Constituţionalã." Rezulta de aici ca instanta judecãtoreascã în fata cãreia se ridica o excepţie de neconstituţionalitate referitoare la o lege sau ordonanta (ori la una sau mai multe dispoziţii dintr-o lege sau ordonanta), a carei neconstituţionalitate fusese constatatã de Curtea Constituţionalã printr-o decizie publicatã anterior ridicãrii exceptiei de neconstituţionalitate, are obligaţia de a face aplicarea acelei decizii anterioare a Curţii Constituţionale - inclusiv în cazul când acea decizie fusese pronunţatã în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie. În consecinta, deciziile pronunţate în cadrul soluţionãrii excepţiilor de neconstituţionalitate nu produc doar efecte relative (inter partes), în cadrul procesului în care a fost ridicatã excepţia de neconstituţionalitate, ci produc efecte absolute (erga omnes).
Prin Decizia nr. 169/1999 s-a mai reţinut, de asemenea, ca dispoziţiile <>art. 23 alin. (3) şi (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicatã, îşi au fundamentul constituţional în mai multe dispoziţii constituţionale, dupã cum urmeazã:
a) conform art. 145 alin. (2), fraza întâi, teza întâi, "Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii [...]." Întrucât aceste prevederi nu disting, rezulta ca ele se aplica şi deciziilor pronunţate în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie;
b) potrivit art. 16 alin. (1), "Cetãţenii sunt egali în fata legii şi a autoritãţilor publice, fãrã privilegii şi fãrã discriminãri ", iar conform art. 51 "Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie." În lumina acestor doua texte constituţionale trebuie observat ca, în mãsura în care deciziile Curţii Constituţionale nu ar produce efecte erga omnes, s-ar putea ajunge la situaţia ca una şi aceeaşi dispoziţie legalã - a carei neconstituţionalitate, prin ipoteza, a fost declarata printr-o decizie anterioarã a Curţii Constituţionale sa nu se aplice în procesul în cadrul cãruia excepţia a fost ridicatã, dar, pe de alta parte, sa se aplice nestingherit în orice alt proces sau în orice alta împrejurare în care nu se pune problema unui proces în fata unei instanţe judecãtoreşti. Este însã evident ca asemenea consecinţe ar fi contrare:
- egalitãţii cetãţenilor "în fata legii şi a autoritãţilor publice" [art. 16 alin. (1) din Constituţie], fiindca ar insemna: sub cel dintâi aspect, ca o lege declarata neconstitutionala prin decizia Curţii Constituţionale sa nu se aplice fata de unele subiecte de drept (cele implicate în procesul care a prilejuit pronunţarea acelei decizii a Curţii Constituţionale), dar sa se aplice fata de alte subiecte de drept; iar sub cel de-al doilea aspect, ca autoritãţile publice sa aplice legea diferit fata de unele sau altele dintre subiectele de drept, dupã cum acestea au fost ori nu au fost pãrţi în procesul în cadrul cãruia a fost ridicatã excepţia de neconstituţionalitate.
- asigurãrii "respectãrii Constituţiei " şi a "supremaţiei" acesteia (art. 51 din Legea fundamentalã).
S-a mai reţinut, prin Decizia nr. 169/1999, ca, de altminteri, indiferent de orice argumente care, într-un fel sau altul, ar tinde la concluzia ca deciziile Curţii Constituţionale pronunţate în cadrul soluţionãrii excepţiilor de neconstituţionalitate nu ar produce efecte erga omnes, o asemenea concluzie face abstractie de imposibilitatea ca o prevedere legalã a carei neconstituţionalitate a fost stabilitã - în mod definitiv, pe cãile şi de cãtre autoritatea prevãzute de Constituţie - sa se mai aplice încã.
În ceea ce priveşte conturarea sferei obligativitatii erga omnes a deciziilor pronunţate în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie, prin considerentele <>Deciziei Curţii Constituţionale nr. 169/1999 s-a mai constatat ca, astfel cum rezulta indirect din cuprinsul <>art. 23 alin. (3) şi (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicatã, nu produc efecte erga omnes, ci doar inter partes (efecte relative), acele decizii ale Curţii Constituţionale prin care au fost respinse excepţiile de neconstituţionalitate. Desigur, aceleaşi pãrţi şi pentru aceleaşi motive nu pot reitera excepţia de neconstituţionalitate, întrucât s-ar incalca autoritatea lucrului judecat. Dar, într-un alt proces, excepţia poate fi reiterata, dându-se astfel posibilitatea reanalizarii de cãtre Curtea Constituţionalã a aceleiaşi probleme de neconstituţionalitate, ca urmare a invocarii unor temeiuri noi ori a intervenirii altor elemente noi care sa determine modificarea jurisprudenţei Curţii.
Ca o consecinta a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale, pronunţate în baza art. 144 lit. c) din Constituţie, prin care se constata neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe, prevederea normativa a carei neconstituţionalitate a fost constatatã nu mai poate fi aplicatã de nici un subiect de drept (cu atât mai puţin de autoritãţile şi instituţiile publice), incetandu-şi de drept efectele pentru viitor, şi anume de la data publicãrii deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, potrivit tezei a doua din fraza întâi a art. 145 alin. (2) din Constituţie. Fãrã indoiala ca, în urma pronunţãrii unei decizii prin care Curtea Constituţionalã constata neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe, Parlamentul sau, dupã caz, Guvernul are obligaţia de a interveni în sensul modificãrii sau al abrogãrii actului normativ declarat ca fiind neconstitutional. Dar - astfel cum s-a precizat prin Decizia nr. 169/1999 - aceasta nu înseamnã ca, în situaţia în care o asemenea intervenţie nu s-ar produce ori ar întârzia, decizia Curţii Constituţionale şi-ar inceta efectele. Dimpotriva, aceste efecte se produc în continuare, fiind opozabile erga omnes, în vederea asigurãrii supremaţiei Constituţiei, conform art. 51 al acesteia.
În sfârşit, potrivit <>Deciziei nr. 169/1999 , caracterul obligatoriu erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale, prin care se constata neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe, implica existenta rãspunderii juridice în cazul nerespectãrii acestor decizii. Sub acest aspect exista echivalenta cu situaţia în care nu este respectata o lege adoptatã de Parlament ori o ordonanta emisã de Guvern. Sau, în termeni mai generali, este vorba despre problema identificarii rãspunderii juridice atunci când una dintre autoritãţile statului nu da curs mãsurilor stabilite, în limitele competentelor atribuite prin Constituţie, de cãtre o alta autoritate a statului. Într-o asemenea situaţie identificarea rãspunderii juridice decurge din caracterul imperativ al dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Constituţie, potrivit cãrora "România este stat de drept [...]". Altfel, s-ar ajunge la înlãturarea de cãtre una dintre puterile statului a acestui principiu constituţional fundamental, ceea ce este inadmisibil. De asemenea, în lumina dispoziţiilor art. 11 şi 20 din Constituţie, rãspunderea juridicã pentru nerespectarea unei decizii a Curţii Constituţionale poate consta, în mãsura în care sunt îndeplinite condiţiile prevãzute de Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, în pronunţarea unei hotãrâri a Curţii Europene a Drepturilor Omului impotriva statului.
Toate aceste considerente cuprinse în Decizia Curţii Constituţionale nr. 169/1999 sunt pe deplin aplicabile şi în prezenta cauza.
III. În legatura cu problema privind modul în care trebuie sa procedeze instanţele judecãtoreşti atunci când, referitor la prevederile legale de care depinde soluţionarea cauzei, Curtea Constituţionalã a pronunţat anterior o decizie de constatare a neconstitutionalitatii:
Instanţele judecãtoreşti au competenta ca - în condiţiile legii - sa constate, printr-o încheiere motivatã, ca o excepţie de neconstituţionalitate este "admisibilã" sau "inadmisibila" ori, mai precis, ca este "admisibilã" sau "inadmisibila" cererea unei pãrţi sau a procurorului de ridicare a unei excepţii de neconstituţionalitate, cu consecinta suspendãrii cauzei şi a sesizãrii Curţii Constituţionale în vederea soluţionãrii exceptiei. În ipoteza în care o instanta judecãtoreascã admite în mod eronat o asemenea cerere, în loc sa o respingã - potrivit legii - ca fiind inadmisibila, Curtea Constituţionalã are competenta de a constata ca sesizarea sa a fost facuta nelegal şi, în consecinta, sa respingã ea însãşi, prin decizie, excepţia de neconstituţionalitate ca fiind "inadmisibila". Pe de alta parte, atunci când sesizarea Curţii Constituţionale s-a fãcut în mod corect, întrucât - potrivit legii - excepţia de neconstituţionalitate era "admisibilã" [caz în care instanta are şi obligaţia ca, potrivit <>art. 23 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, sa îşi exprime "opinia asupra exceptiei"], numai Curţii Constituţionale îi revine competenta de a "admite" sau de a "respinge" excepţia de neconstituţionalitate, asadar de a soluţiona excepţia "pe fond", adicã de a constata ca prevederile legale ce fac obiectul exceptiei sunt, dupã caz, neconstituţionale ("admitere a exceptiei") ori constituţionale ("respingere a exceptiei").
Astfel cum rezulta din dispoziţiile <>art. 23 alin. (3) şi (6) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, una dintre situaţiile de "inadmisibilitate" a ridicãrii unei excepţii de neconstituţionalitate este cea în care excepţia are ca obiect "[...] prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioarã a Curţii Constituţionale". Aceasta înseamnã, în primul rând, ca este inadmisibil ca instanta însãşi sa ridice, din oficiu, o asemenea excepţie. În al doilea rând, aceasta mai înseamnã ca, dacã o asemenea excepţie este ridicatã de pãrţi sau de procuror, instanta judecãtoreascã are obligaţia sa respingã, ca fiind inadmisibila, cererea prin care excepţia a fost ridicatã, fãrã a mai sesiza Curtea Constituţionalã şi fãrã a suspenda judecarea cauzei [astfel cum prevede art. 23 alin. (5), pentru ipoteza ridicãrii unei excepţii de neconstituţionalitate printr-o cerere admisibilã]. În sfârşit, în al treilea rând, aceasta mai înseamnã ca, respingând cererea prin care este ridicatã excepţia de neconstituţionalitate, instanta, continuand soluţionarea cauzei, are obligaţia de a respecta decizia Curţii Constituţionale, asadar are obligaţia ca, dupã caz:
- sa nu aplice în acea cauza dispoziţiile legale a cãror neconstituţionalitate a fost constatatã prin decizia Curţii Constituţionale;
- sa aplice dispoziţiile legale de care depinde soluţionarea cauzei şi la care se referã decizia Curţii Constituţionale, dar niciodatã în acel înţeles care, astfel cum s-a constatat prin acea decizie, este contrar Constituţiei.
În oricare dintre cele doua situaţii de mai sus şi în mãsura în care este cazul, este necesar ca instanta judecãtoreascã sa aplice direct dispoziţiile Constituţiei, de care depinde soluţionarea procesului, în absenta unor reglementãri legale care sa fi înlocuit ori completat prevederile cu privire la care a fost pronunţatã decizia Curţii Constituţionale.
Din ansamblul considerentelor anterioare rezulta ca în prezenta speta instanta judecãtoreascã avea obligaţia ca, în condiţiile existenţei <>Deciziei Curţii Constituţionale nr. 486/1997 referitoare la prevederile art. 278 din Codul de procedura penalã, sa se conformeze efectelor obligatorii erga omnes ale acesteia şi, în consecinta, sa respingã cererea de ridicare a exceptiei de neconstituţionalitate, ca fiind inadmisibila, fãrã a mai sesiza Curtea Constituţionalã, urmând ca, în vederea continuãrii soluţionãrii cauzei aflate pe rolul sau, sa aplice direct dispoziţiile art. 21 din Constituţie privind garantarea liberului acces în justiţie. Neprocedandu-se în acest fel, se impune ca, prin prezenta decizie a Curţii Constituţionale, excepţia de neconstituţionalitate sa fie respinsã, ca fiind inadmisibila, în baza <>art. 23 alin. (3) şi (6) din Legea nr. 47/1992 , republicatã.
Fata de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al <>art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca fiind inadmisibila, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278 din Codul de procedura penalã, excepţie ridicatã de Societatea Comercialã "Bentoflux"-S.A. din Satu Mare în Dosarul nr. 909/1999 al Tribunalului Satu Mare.
Definitiva şi obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publica din data de 18 noiembrie 1999.
PREŞEDINTELE
CURŢII CONSTITUŢIONALE,
LUCIAN MIHAI
Magistrat-asistent,
Mihai Paul Cotta
---------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
