Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 17 din 9 februarie 1999 privind exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 171 alin. 1 din Codul de procedura penala
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 112 din 18 martie 1999
Lucian Mihai - preşedinte
Costica Bulai - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Ioan Muraru - judecãtor
Nicolae Popa - judecãtor
Lucian Stangu - judecãtor
Florin Bucur Vasilescu - judecãtor
Romul Petru Vonica - judecãtor
Ion Bonini - procuror
Mihai Paul Cotta - magistrat-asistent
Pe rol, soluţionarea exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 171 alin. 1 din Codul de procedura penalã, ridicatã de Ciomeica Valentin în Dosarul nr. 3.341/1998 al Judecãtoriei Petrosani.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publica din data de 21 ianuarie 1999, în prezenta reprezentantului Ministerului Public şi în lipsa pãrţilor legal citate, şi au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 26 ianuarie 1999 şi apoi pentru data de 4 februarie 1999 şi 9 februarie 1999.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constata urmãtoarele:
Judecãtoria Petrosani, prin Încheierea din 15 septembrie 1998, a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 171 alin. 1 din Codul de procedura penalã, ridicatã de Ciomeica Valentin.
Prin excepţia de neconstituţionalitate invocatã, se susţine ca, în comparatie cu prevederile alin. 3 al art. 171 din Codul de procedura penalã, care reglementeazã obligativitatea asistenţei juridice în fata instanţei de judecata, în cazul infracţiunilor pentru care legea penalã prevede o pedeapsa cu închisoare mai mare de 5 ani, textul alin. 1 din acelaşi articol este discriminatoriu, întrucât lasa la latitudinea organului de urmãrire penalã posibilitatea asigurãrii asistenţei juridice. Or, pe tot parcursul procesului penal este necesarã apãrarea învinuitului, respectiv a inculpatului, atunci când limita maxima a pedepsei prevãzutã de lege pentru infracţiunea reţinutã în sarcina acestuia depãşeşte 5 ani de închisoare, aceasta cu atât mai mult cu cat în faza de urmãrire penalã cercetarea nu este publica, din care cauza se pot produce abuzuri cu consecinţe grave pentru inculpat.
Exprimandu-şi opinia, instanta de judecata apreciazã ca excepţia invocatã este nefondata din urmãtoarele motive:
Art. 24 alin. (1) din Constituţie prevede ca dreptul la apãrare este garantat, iar alin. (2) statueazã ca în tot cursul procesului pãrţile au dreptul sa fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu. Din analiza textului rezulta ca acesta prevede, printr-o norma-cadru, dreptul constituţional de apãrare al oricãrei persoane în fata organelor de urmãrire penalã şi a instanţelor judecãtoreşti, lãsând în seama Codului de procedura penalã reglementarea concretã a asigurãrii acestui drept.
Instanta considera ca art. 171 alin. 1 din Codul de procedura penalã nu este în nici un fel discriminatoriu comparativ cu conţinutul alin. 3 al aceluiaşi articol, deoarece dispoziţiile din art. 1 reglementeazã generic dreptul la asistenta juridicã al oricãrui invinuit sau inculpat şi obligaţia corelativa a organelor judiciare de a-i aduce la cunostinta acest drept, în timp ce alin. 3 prevede doua situaţii speciale în care asistenta juridicã a inculpatului este obligatorie, şi anume când legea prevede pentru infracţiunea sãvârşitã pedeapsa cu închisoare mai mare de 5 ani şi când instanta apreciazã ca inculpatul nu şi-ar putea face singur apãrarea. De aceea opinia autorului exceptiei, în sensul de a se asigura asistenta juridicã obligatorie pentru orice invinuit care urmeazã a fi cercetat pentru sãvârşirea unei fapte penale pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoare mai mare de 5 ani, nu poate fi privitã ca o excepţie de neconstituţionalitate referitor la conţinutul art. 171 alin. 1 din Codul de procedura penalã, ci mai curând ca o propunere de lege ferenda pentru modificarea textului menţionat în sensul celor de mai sus.
În conformitate cu dispoziţiile <>art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, au fost solicitate punctele de vedere ale preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului asupra exceptiei de neconstituţionalitate invocate.
În punctul de vedere primit din partea preşedintelui Camerei Deputaţilor se arata ca prevederile art. 171 alin. 1 din Codul de procedura penalã nu sunt discriminatorii în raport cu norma constituţionalã privitoare la dreptul de apãrare şi cu dispoziţia alin. 3 al aceluiaşi articol, atâta timp cat din conţinutul lor rezulta în mod clar dreptul de apãrare al învinuitului sau inculpatului în tot cursul urmãririi penale şi al judecaţii, iar încãlcarea acestui drept poate sa fie atacatã prin cãile prevãzute de lege. Se apreciazã ca excepţia de neconstituţionalitate ridicatã în speta este o problema de interpretare care revine instanţei de judecata, pe fond neexistand contradictii între art. 24 din Constituţie şi art. 171 din Codul de procedura penalã care stabileşte atât drepturile invinuitilor sau inculpaţilor, raportate la gravitatea faptei şi la faza procesului, cat şi obligaţiile organelor judiciare.
În punctul de vedere primit din partea Guvernului se considera ca excepţia de neconstituţionalitate invocatã este neîntemeiatã, deoarece dispoziţiile art. 171 alin. 1 din Codul de procedura penalã nu contravin prevederilor art. 24 din Constituţie, care reglementeazã dreptul la apãrare al pãrţilor din proces, ci, dimpotriva, se afla în concordanta cu acestea atât sub aspectul conţinutului, cat şi al modului în care sunt formulate. Textul art. 171 alin. 3, la care face trimitere autorul exceptiei, prevede un aspect distinct, şi anume cauzele care au ca obiect infracţiuni sancţionate de lege cu o pedeapsa mai mare de 5 ani.
Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul sau de vedere.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor şi al Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale atacate, raportate la prevederile Constituţiei şi ale <>Legii nr. 47/1992 , retine urmãtoarele:
În temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie şi al <>art. 23 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, Curtea este competenta sa soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate invocatã.
Potrivit încheierii de sesizare, obiectul exceptiei de neconstituţionalitate invocate îl constituie prevederile art. 171 alin. 1 din Codul de procedura penalã, potrivit cãrora "Invinuitul sau inculpatul are dreptul sa fie asistat de apãrãtor în tot cursul urmãririi penale şi al judecaţii, iar organele judiciare sunt obligate sa-i aducã la cunostinta acest drept".
Deşi autorul exceptiei nu invoca expres un text constituţional, din încheierea de sesizare rezulta ca dispoziţia incalcata este art. 24 din Constituţie referitor la dreptul la apãrare. Acesta prevede în alin. (1) ca "dreptul la apãrare este garantat", iar în alin. (2) stabileşte ca "în tot cursul procesului pãrţile au dreptul sa fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu".
Raportand prevederile criticate la aceste dispoziţii, se constata ca între cele doua reglementãri nu exista nici o contradictie, deoarece art. 171 alin. 1 din Codul de procedura penalã reglementeazã în detaliu însuşi principiul constituţional al dreptului la apãrare. De aceea critica autorului exceptiei, în sensul ca a fost lipsit complet de dreptul la apãrare, nu poate fi motivatã prin neconstituţionalitatea legii, ci, eventual, prin nerespectarea ei, situaţie care însã intra în competenta instanţelor de judecata, iar nu a Curţii Constituţionale.
O alta critica susţinutã de autorul exceptiei o reprezintã caracterul discriminatoriu al conţinutului art. 171 alin. 1 din Codul de procedura penalã, deoarece lasa la aprecierea organului de urmãrire penalã, respectiv a instanţei de judecata, necesitatea asigurãrii asistenţei juridice, în comparatie cu dispoziţiile art. 171 alin. 3 din acelaşi cod, care instituie obligativitatea asistenţei juridice pentru invinuit sau inculpat în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede o pedeapsa cu închisoare mai mare de 5 ani sau când instanta apreciazã ca inculpatul nu şi-ar putea face singur apãrarea.
Reglementarea diferita a dreptului de apãrare, ca urmare a necorelarii unui text din Codul de procedura penalã cu alte prevederi din acelaşi cod, nu intra însã în sfera activitãţii Curţii Constituţionale, fiind o problema de legiferare, care este de competenta exclusiva a organului legislativ. În acest sens Curtea Constituţionalã s-a pronunţat prin Decizia nr. 660 din 16 decembrie 1997, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 26 ianuarie 1998.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi al <>art. 23 din Legea nr. 47/1992 , republicatã,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 171 alin. 1 din Codul de procedura penalã, invocatã de Ciomeica Valentin în Dosarul nr. 3.341/1998 al Judecãtoriei Petrosani.
Definitiva.
Pronunţatã în şedinţa publica din data de 9 februarie 1999.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
LUCIAN MIHAI
Magistrat-asistent,
Mihai Paul Cotta
-------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
