Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 157 din 21 septembrie 2000 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 362 alin. 1 lit. c) si ale art. 385^2 din Codul de procedura penala
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 653 din 13 decembrie 2000
Lucian Mihai - preşedinte
Costica Bulai - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Ioan Muraru - judecãtor
Nicolae Popa - judecãtor
Lucian Stangu - judecãtor
Florin Bucur Vasilescu - judecãtor
Romul Petru Vonica - judecãtor
Iuliana Nedelcu - procuror
Laurentiu Cristescu - magistrat-asistent
Pe rol se afla soluţionarea exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 362 alin. 1 lit. c) şi ale art. 385^2 din Codul de procedura penalã, excepţie ridicatã de Georgiana Raluca Tomescu, prin mama sa Mimi Tomescu, în Dosarul nr. 656/2000 al Tribunalului Vaslui.
La apelul nominal rãspunde Dumitru-Daniel Olaru, personal şi asistat de avocat Marian Priceputu, lipsind autorul exceptiei, fata de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã.
Apãrãtorul lui Dumitru-Daniel Olaru arata ca excepţia este neîntemeiatã, deoarece prevederile legale criticate nu aduc atingere dispoziţiilor constituţionale invocate. Partea interesatã poate declara apel în cauzele în care procesul penal a fost declansat în urma formularii unei plângeri prealabile. Procurorul pune în mişcare acţiunea penalã în virtutea dispoziţiilor art. 130 din Constituţie. Se mai arata ca prevederile legale criticate nu sunt în dezacord cu dispoziţiile art. 16, 21, 125 şi 128 din Constituţie, nici cu cele ale art. 6 şi 14 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, asa cum susţine autorul exceptiei, deoarece la situaţii deosebite se impune tratament diferit, dupã cum la situaţii egale se impune tratament egal. Se mai arata ca legislaţia penalã romana asigura un proces echitabil, asa cum cer prevederile art. 6 din convenţia amintita, precum şi nediscriminarea prevãzutã la art. 14 din convenţie. Sub acest aspect Curtea Constituţionalã, prin Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996, a statuat ca "Egalitatea pãrţilor în procesul civil nu poate fi redusã numai la exercitarea cãilor de atac". În fine, se arata ca textele criticate sunt constituţionale şi se solicita respingerea exceptiei.
Reprezentantul Ministerului Public susţine ca tragerea la rãspundere în dreptul penal roman se realizeazã pe baza principiilor legalitãţii şi oficialitatii procesului penal. Legislaţia penalã romana stabileşte rolul persoanei vãtãmate în procesul penal în ceea ce priveşte reparaţiile la care aceasta are dreptul, în timp ce instructia penalã se realizeazã din oficiu. Se mai arata ca dispoziţiile constituţionale invocate de autorul exceptiei nu sunt incalcate prin prevederile criticate, deoarece din conţinutul acestora nu reiese ca ele ar duce la restrangerea unor drepturi. În consecinta, se considera excepţia ca fiind nefondata şi se solicita respingerea acesteia.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, retine urmãtoarele:
Prin Încheierea din 3 mai 2000, pronunţatã în Dosarul nr. 656/2000, Tribunalul Vaslui a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 362 alin. 1 lit. c) şi ale art. 385^2 din Codul de procedura penalã, excepţie ridicatã de Georgiana Raluca Tomescu, prin mama sa Mimi Tomescu, ca reprezentant legal în dosarul acelei instanţe.
În motivarea exceptiei de neconstituţionalitate se susţine ca dispoziţiile art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedura penalã, privitoare la apel, şi, în mod corespunzãtor, cele ale art. 385^2 din Codul de procedura penalã, privitoare la recurs, care prevãd ca partea vãtãmatã poate declara apel, respectiv recurs numai în cauzele în care acţiunea penalã se pune în mişcare la plângerea prealabilã şi numai în ce priveşte latura penalã, contravin dispoziţiilor constituţionale privind egalitatea în drepturi (art. 16), precum şi celor referitoare la restrangerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi (art. 49). De asemenea, dispoziţiile criticate reprezintã o restrangere a dreptului partii vãtãmate de a exercita cãile de atac ale apelului şi recursului, ceea ce conduce implicit la o inegalitate de tratament juridic pentru partea vãtãmatã fata de celelalte pãrţi din procesul penal, respectiv fata de stat şi de inculpat. Se arata ca partea vãtãmatã este consideratã un subiect procesual secundar, alãturat subiectului principal, respectiv statului. Or, în literatura de specialitate se considera ca partea vãtãmatã trebuie sa aibã dreptul de a participa la desfãşurarea procesului penal, aceasta participare rãspunzând unui interes legitim, în sensul art. 21 din Constituţie. Datoritã faptului ca partea vãtãmatã nu are posibilitatea de a exercita cãile de atac ale apelului şi recursului, ea este pusã în situaţie de inferioritate în raport cu celelalte pãrţi. Se mai arata ca dispoziţiile criticate contravin şi prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil. De asemenea, întrucât restrangerea drepturilor partii vãtãmate nu este prevãzutã printre cazurile arãtate la art. 49 din Constituţie, dispoziţiile legale criticate contravin şi acestor prevederi. Autorul exceptiei considera ca singura posibilitate pe care o are partea vãtãmatã în ceea ce priveşte latura penalã este sa se adreseze procurorului pentru ca acesta sa declare apel sau recurs impotriva hotãrârii pe care o considera nedreaptã, iar procurorul procedeazã asa cum considera el ca este legal. Or, partea vãtãmatã trebuie sa aibã dreptul de a folosi cãile de atac şi pe latura penalã, fãrã sa depindã de procuror în legatura cu realizarea unui interes legitim.
Tribunalul Vaslui, exprimandu-şi opinia asupra exceptiei de neconstituţionalitate ridicate, apreciazã ca aceasta este intemeiata şi ca dispoziţiile art. 362 alin. 1 lit. c) şi ale art. 385^2 din Codul de procedura penalã sunt constituţionale numai în mãsura în care nu limiteazã dreptul persoanei vãtãmate de a exercita cãile de atac ale apelului şi recursului doar la ipoteza prevãzutã în text. Aceste dispoziţii legale restrang posibilitatea partii vãtãmate de a exercita cãile de atac, ajungandu-se la inegalitatea de tratament juridic al acestei pãrţi în raport cu celelalte pãrţi din proces. Dispoziţiile art. 21 din Constituţie permit oricãrei persoane accesul la justiţie pentru apãrarea intereselor sale legitime. Este subinteles ca accesul liber la justiţie permite depunerea oricãror cereri a cãror rezolvare este de competenta instanţelor judecãtoreşti. Caracterul legitim sau nelegitim al pretenţiilor formulate în acţiunea în justiţie va rezulta numai în urma judecãrii pricinii respective şi va fi constatat prin hotãrâre judecãtoreascã. Folosind expresia "interese legitime", textul constituţional nu pune condiţia admisibilitãţii acţiunii în justiţie, ci obliga justiţia sa ocroteasca numai interesele legitime. Instanta mai precizeazã ca, dacã în faza judecaţii în prima instanta, partea vãtãmatã are aceleaşi drepturi ca şi inculpatul, constând în propunerea şi administrarea de probe, în schimb, în cãile de atac partii vãtãmate i se restrânge dreptul de a solicita verificarea temeiniciei şi a egalitãţii hotãrârii pronunţate în ceea ce priveşte latura penalã.
Potrivit <>art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra exceptiei ridicate.
Guvernul, în punctul sau de vedere, arata ca excepţia este neîntemeiatã. În cauzele în care acţiunea penalã se pune în mişcare din oficiu, cum este cazul în speta, unde, fiind vorba de infracţiunea de raport sexual cu o minora, pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecata constituie atributul procurorului, persoana vãtãmatã nu are dreptul sa decidã nici declanşarea procesului penal, nici încetarea acestuia şi, în mod firesc, nici continuarea procesului penal prin promovarea cãilor de atac ale apelului şi recursului. În aceste cauze îşi gãseşte aplicarea principiul oficialitatii, care constituie regula în dreptul procesual penal roman. Nu se poate susţine ca imposibilitatea legalã a promovãrii apelului sau recursului de cãtre partea vãtãmatã ar fi de natura sa aducã prejudicii acesteia. Potrivit art. 130 din Constituţie, reflectat în <>art. 2 alin. 3 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecãtoreascã, Ministerul Public reprezintã în activitatea judiciarã interesele generale ale societãţii şi apara ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertãţile cetãţenilor. În virtutea principiului imparţialitãţii, care, alãturi de principiile legalitãţii şi controlului ierarhic, sta la baza organizãrii Ministerului Public, procurorul trebuie sa manifeste în activitatea sa obiectivitate şi echidistanta, sa aibã în toate cauzele aceleaşi criterii de desfãşurare a activitãţii sale. Procurorul trebuie sa se constituie într-un garant al respectãrii şi aplicãrii juste a legii. Atunci când procurorul constata ca legea nu a fost respectata sau a fost greşit aplicatã, el va folosi calea de atac a apelului sau a recursului, dupã caz, pentru restabilirea legalitãţii. În concluzie, se arata ca situaţia în care acţiunea penalã se pune în mişcare din oficiu apare ca profund diferita de aceea în care acţiunea penalã se pune în mişcare la plângerea prealabilã, motiv pentru care se impune un tratament juridic diferenţiat. Principiul egalitãţii, consacrat în art. 16 din Constituţie, nu trebuie sa atragã aplicarea aceluiaşi regim juridic unor situaţii diferite. Se citeaza în acest sens deciziile Curţii Constituţionale nr. 70 din 15 decembrie 1993, nr. 74 din 13 iulie 1994 şi nr. 139 din 19 noiembrie 1996. În ceea ce priveşte neconcordanta cu prevederile art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, se arata ca art. 362 alin. 1 lit. c) şi art. 385^2 din Codul de procedura penalã nu contravin art. 16 din Constituţie şi, pe cale de consecinta, nu contravin nici dispoziţiilor art. 6 din convenţie.
Preşedinţii celor doua Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra exceptiei.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, susţinerile autorului exceptiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 , retine urmãtoarele:
Obiectul exceptiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 362 alin. 1 lit. c) şi cele ale art. 385^2 din Codul de procedura penalã, care au urmãtorul cuprins:
- Art. 362: "Pot face apel: [......] c) partea vãtãmatã, în cauzele în care acţiunea penalã se pune în mişcare la plângerea prealabilã, dar numai în ce priveşte latura penalã;"
- Art. 385^2 : "Pot face recurs persoanele arãtate în art. 362, care se aplica în mod corespunzãtor."
Textele constituţionale invocate de autor sunt urmãtoarele:
- Art. 16 alin. (1) şi (2): "Cetãţenii sunt egali în fata legii şi a autoritãţilor publice, fãrã privilegii şi fãrã discriminãri.
(2) Nimeni nu este mai presus de lege.";
- Art. 21: "(1) Orice persoana se poate adresa justiţiei pentru apãrarea drepturilor, a libertãţilor şi a intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrãdi exercitarea acestui drept.";
- Art. 49: "(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertãţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacã se impune, dupã caz, pentru: apãrarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sãnãtãţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertãţilor cetãţenilor; desfãşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamitati naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrangerea trebuie sa fie proporţionalã cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenta dreptului sau a libertãţii."
Textul art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, referitor la dreptul la un proces echitabil, este urmãtorul:
"1. Orice persoana are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de cãtre o instanta independenta şi impartiala, instituitã de lege, care va hotãrî fie asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricãrei acuzatii în materie penalã îndreptate impotriva sa. Hotãrârea trebuie sa fie pronunţatã în mod public, dar accesul în sala de şedinţa poate fi interzis presei şi publicului pe intreaga durata a procesului sau a unei pãrţi a acestuia în interesul moralitãţii, al ordinii publice, al securitãţii naţionale într-o societate democratica, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a pãrţilor la proces o impun, sau în mãsura consideratã absolut necesarã de cãtre instanta atunci când, în împrejurãri speciale, publicitatea ar fi de natura sa aducã atingere intereselor justiţiei.
2. Orice persoana acuzata de o infracţiune este prezumatã nevinovatã pana ce vinovãţia sa va fi legal stabilitã.
3. Orice acuzat are, în special, dreptul:
a) sa fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limba pe care o înţelege şi în mod amãnunţit, asupra naturii şi cauzei acuzatiei aduse impotriva sa;
b) sa dispunã de timpul şi de înlesnirile necesare pregãtirii apãrãrii sale;
c) sa se apere el însuşi sau sa fie asistat de un apãrãtor ales de el şi, dacã nu dispune de mijloacele necesare pentru a plati un apãrãtor, sa poatã fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;
d) sa intrebe sau sa solicite audierea martorilor acuzarii şi sa obţinã citarea şi audierea martorilor apãrãrii în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzarii;
e) sa fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacã nu înţelege sau nu vorbeşte limba folositã la audiere."
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea Constituţionalã constata ca aceasta este neîntemeiatã şi, în consecinta, urmeazã sa fie respinsã.
Art. 362 din Codul de procedura penalã stabileşte persoanele care pot face apel impotriva sentinţelor penale pronunţate în prima instanta, printre acestea, la alin. 1 lit. c), numarandu-se partea vãtãmatã, dar numai în ceea ce priveşte latura penalã în cauzele în care acţiunea penalã se pune în mişcare la plângerea prealabilã. Prevederile art. 362 se aplica "în mod corespunzãtor" şi în ceea ce priveşte recursul, asa cum se arata în art. 385^2 din Codul de procedura penalã.
În aplicarea prevederilor art. 130 din Constituţie privind rolul Ministerului Public, procurorul este titularul acţiunii publice în procesul penal, ca reprezentant al intereselor generale ale societãţii. În acest context interdicţia partii vãtãmate de a ataca latura civilã a cauzei nu duce la o limitare a accesului acesteia la justiţie. Instanta de control judiciar sesizatã de partea vãtãmatã nu poate fi împiedicatã sa constate, atunci când este cazul, ca inculpatul a fost greşit achitat pentru motivul ca fapta imputatã nu exista sau ca aceasta nu a fost sãvârşitã de el. Aceasta constatare produce efecte numai asupra acţiunii penale, care poate fi admisã, cea civilã rãmânând însã definitiva. Cu toate astea, contrarietatea de hotãrâri poate fi însã înlãturatã prin exercitarea cãilor extraordinare de atac.
Curtea mai retine ca, în ceea ce priveşte drepturile procesuale ale partii vãtãmate în procesul penal roman, Codul de procedura penalã în vigoare face distincţie între situaţiile speciale în care acţiunea penalã se pune în mişcare la plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate, când, cu foarte rare excepţii, nu numai lipsa plângerii prealabile sau retragerea acesteia, dar şi împãcarea pãrţilor inlatura rãspunderea penalã, pe de o parte, şi situaţiile obişnuite, când acţiunea penalã se pune în mişcare şi se exercita din oficiu, pe de alta parte. În aceste condiţii dreptul partii vãtãmate de a declara apel sau recurs în ceea ce priveşte latura penalã a cauzei, drept prevãzut la art. 362 alin. 1 lit. c) în ceea ce priveşte apelul şi la art. 385^2 în ceea ce priveşte recursul, apare ca o completare a dreptului ei de a dispune cu privire la punerea în mişcare şi exercitare a acţiunii penale. Spre deosebire de aceasta situaţie, în cauzele în care acţiunea penalã se pune în mişcare din oficiu, persoana vãtãmatã nu are dreptul sa decidã nici declanşarea, nici încetarea procesului penal şi, în consecinta, nici continuarea acestuia prin promovarea caii de atac a apelului [art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedura penalã] sau a recursului (art. 385^2 din Codul de procedura penalã). În aceste cauze îşi gãseşte aplicare principiul oficialitatii înscris la art. 2 din Codul de procedura penalã, care constituie regula în procesul penal roman. Faptul ca în cazul dat partea vãtãmatã nu poate declara apel sau recurs nu este de natura sa îi aducã prejudicii. Potrivit prevederilor art. 130 din Constituţie, referitoare la rolul Ministerului Public, care îşi gãsesc exprimare în <>art. 2 alin. 3 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecãtoreascã, Ministerul Public reprezintã în activitatea judiciarã interesele generale ale societãţii şi apara ordinea de drept, drepturile şi libertãţile cetãţenilor. În virtutea principiilor imparţialitãţii, legalitãţii şi controlului ierarhic, care stau la baza organizãrii Ministerului Public, procurorul trebuie sa manifeste în activitatea sa obiectivitate şi echidistanta. El se constituie într-un garant al aplicãrii corecte a legii, iar atunci când constata ca legea a fost greşit aplicatã, foloseşte calea de atac a apelului sau a recursului, dupã caz, pentru restabilirea legalitãţii.
Curtea constata ca, deşi în cele doua situaţii drepturile procesuale ale partii vãtãmate sunt diferite, aceasta nu constituie o încãlcare a principiului egalitãţii în drepturi, prevãzut la art. 16 din Constituţie, deoarece acest principiu nu trebuie sa atragã aplicarea aceluiaşi regim juridic unor situaţii diferite. În acest sens s-a pronunţat Curtea Constituţionalã, în mod constant, în jurisprudenta sa. Menţionãm în acest sens Decizia nr. 256 din 17 iunie 1997, în care Curtea a subliniat ca principiul egalitãţii nu se opune ca o lege sa stabileascã reguli diferite în raport cu persoane care se afla în situaţii diferite. Or, situaţia în care punerea în mişcare a acţiunii penale se face din oficiu, asa cum este cazul în speta, apare ca total diferita de aceea în care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate, fapt pentru care se impune un tratament juridic diferenţiat.
Întrucât posibilitatea legalã a promovãrii apelului sau recursului de cãtre partea vãtãmatã nu este de natura sa îi aducã prejudicii, având în vedere ca sarcina apãrãrii intereselor sale revine Ministerului Public, ca titular al acţiunii penale, nu se poate susţine ca dispoziţiile legale criticate ar contraveni prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil.
Curtea mai constata ca, în cauzele în care funcţioneazã principiul oficialitatii în procesul penal (art. 2 din Codul de procedura penalã), Ministerul Public, în baza atribuţiilor stabilite prin art. 130 din Constituţie, este titularul acţiunii publice, fiind singurul în mãsura sa dispunã, în condiţiile legii şi în numele societãţii, în ceea ce priveşte folosirea cãilor de atac impotriva hotãrârilor judecãtoreşti cu privire la latura penalã. Asa cum, în cauzele în care acţiunea penalã se pune în mişcare la plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate, procurorul nu poate dispune punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale impotriva voinţei persoanei vãtãmate, tot asa, în cazurile în care funcţioneazã principiul oficialitatii, persoana vãtãmatã, când participa în proces în calitate de parte vãtãmatã, deşi are anumite drepturi procesuale, nu poate dispune asupra acţiunii penale şi nici asupra continuãrii procesului penal prin folosirea cãilor de atac impotriva hotãrârii judecãtoreşti pronunţate în cauza. Altfel, partea vãtãmatã s-ar substitui Ministerului Public, singurul împuternicit prin Constituţie sa reprezinte interesele societãţii în procesul penal.
Pentru argumentele mai sus arãtate nu poate fi reţinutã nici critica potrivit cãreia dispoziţiile art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedura penalã contravin art. 49 din Constituţie.
De altfel, asupra constituţionalitãţii prevederilor art. 362 din Codul de procedura penalã Curtea Constituţionalã s-a pronunţat, cu opinia separatã a patru judecãtori, şi prin Decizia nr. 45 din 14 martie 2000, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 9 august 2000.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (3) şi al <>art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, cu majoritate de voturi,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 362 alin. 1 lit. c) şi ale art. 385^2 din Codul de procedura penalã, excepţie ridicatã de Georgiana Raluca Tomescu, prin mama sa Mimi Tomescu, în Dosarul nr. 656/2000 al Tribunalului Vaslui.
Definitiva şi obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publica din data de 21 septembrie 2000.
PREŞEDINTELE
CURŢII CONSTITUŢIONALE,
LUCIAN MIHAI
Magistrat-asistent,
Laurentiu Cristescu
Întrucât magistratul-asistent Laurentiu Cristescu se afla în incapacitate temporarã de munca, în locul sau semneazã, în temeiul art. 261 din Codul de procedura civilã,
Magistrat-asistent şef,
Claudia Miu
OPINIE SEPARATĂ
Consideram ca dispoziţiile art. 362 alin. 1 lit. c), precum şi cele ale art. 385^2 din Codul de procedura penalã sunt neconstituţionale, iar soluţia care se impunea în speta era aceea de admitere a exceptiei de neconstituţionalitate.
La aceasta concluzie se ajunge, întrucât, în privinta dispoziţiilor art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedura penalã, sunt aplicabile - în mod direct (astfel cum, de altfel, se precizeazã în cuprinsul deciziei pronunţate în prezenta speta cu votul majoritãţii membrilor Curţii) argumentele pe care le-am înfãţişat în opinia separatã formulatã la Decizia nr. 45 din 14 martie 2000, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 9 august 2000.
Prezenta opinie separatã are ca unic scop precizarea ca aceleaşi argumente conduc - deopotrivã - şi la concluzia neconstitutionalitatii dispoziţiilor art. 385^2 din Codul de procedura penalã.
Rãmân, de asemenea, pe deplin aplicabile consideratiile expuse în anterioarã opinie separatã cu privire la obligativitatea oricãrei decizii a Curţii Constituţionale, indiferent de eventuala existenta a unor opinii separate, asa cum este aceea formulatã în prezenta cauza.
Lucian Mihai
Romul Petru Vonica
Ioan Muraru
Kozsokar Gabor
------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
