Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
DECIZIE nr. 147 din 15 martie 2005 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 385^14 din Codul de procedura penala
Ioan Vida - preşedinte Nicolae Cochinescu - judecãtor Aspazia Cojocaru - judecãtor Constantin Doldur - judecãtor Acsinte Gaspar - judecãtor Kozsokar Gabor - judecãtor Petre Ninosu - judecãtor Ion Predescu - judecãtor Şerban Viorel Stãnoiu - judecãtor Marinela Mincã - procuror Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 385^14 din Codul de procedurã penalã, excepţie ridicatã de Adrian Marcel Stuparu în Dosarul nr. 3.054/2004 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penalã. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publicã din 10 martie 2005 şi au fost consemnate în încheierea de la acea datã, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunţãrii la data de 15 martie 2005.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele: Prin Încheierea din 19 noiembrie 2004, pronunţatã în Dosarul nr. 3.054/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penalã a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 385^14 din Codul de procedurã penalã. Excepţia a fost ridicatã de Adrian Marcel Stuparu în dosarul cu numãrul de mai sus, având ca obiect soluţionarea unei cauze penale aflate în recurs. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine cã, potrivit textului legal criticat, instanţa de judecatã verificã hotãrârea atacatã pe baza lucrãrilor, a materialului din dosar şi a oricãror înscrisuri noi prezentate. Prin urmare, singura probã care poate fi administratã în calea de atac a recursului este proba cu înscrisuri, fiind imposibilã administrarea altora, cum ar fi proba cu martori. În consecinţã, se considerã cã prin aceastã reglementare este îngrãdit dreptul la un proces echitabil. Autorul excepţiei mai susţine cã art. 385^14 din Codul de procedurã penalã aduce atingere şi dreptului la apãrare, întrucât în faza recursului constatãrile de fapt reţinute pe baza unor probe deja administrate nu pot fi înlãturate prin probe testimoniale. Cum textul legal criticat interzice administrarea unor astfel de probe, este evident cã partea nemulţumitã de hotãrârile anterioare nu îşi poate exercita pe deplin dreptul la apãrare. În esenţã, autorul excepţiei criticã de fapt redactarea elipticã a textului care, în opinia sa, ar trebui completat, mai cu seamã pentru cauzele care se judecã doar în douã grade de jurisdicţie. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penalã opineazã cã soluţionarea cauzei depinde de modul de interpretare a dispoziţiilor legale criticate în raport de prevederile constituţionale ale art. 21 şi 24. De asemenea, considerã cã art. 385^14 din Codul de procedurã penalã nu contravine, ci este în concordanţã cu dispoziţiile constituţionale invocate ca fiind încãlcate. Potrivit <>art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. Guvernul României apreciazã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã, deoarece asupra dispoziţiilor legale criticate Curtea s-a mai pronunţat prin deciziile nr. 240 din 12 septembrie 2002 şi nr. 135 din 23 martie 2004, ocazie cu care s-a statuat cã textul legal criticat oferã recurentului toate drepturile şi garanţiile procesuale prevãzute de lege. Cu ocazia judecãrii apelului, inculpatul a avut posibilitatea de a cere administrarea probelor necesare pentru apãrare şi, în plus, potrivit art. 385^15 pct. 2 lit. d) din Codul de procedurã penalã, în cazul în care instanţa constatã cã sunt necesare probe noi, poate sã admitã recursul şi poate sã dispunã rejudecarea cauzei de cãtre instanţa de recurs. Regulile de desfãşurare a procesului în faţa instanţelor judecãtoreşti sunt, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, de competenţa exclusivã a Parlamentului şi, prin urmare, legiuitorul are deplina libertate de a stabili competenţa instanţelor judecãtoreşti şi procedura de judecatã. Avocatul Poporului considerã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã, deoarece dispoziţiile legale criticate nu afecteazã dreptul pãrţilor interesate de a se adresa justiţiei pentru apãrarea drepturilor, libertãţilor şi intereselor legitime şi nici dreptul acestora la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil. Aceastã soluţie rezultã din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cãrora "Competenţa instanţelor judecãtoreşti şi procedura de judecatã sunt prevãzute numai prin lege", şi ale art. 129 din Constituţie, conform cãrora, "Împotriva hotãrârilor judecãtoreşti, pãrţile interesate şi Ministerul Public pot exercita cãile de atac, în condiţiile legii". Nu poate fi primitã nici critica potrivit cãreia prevederile art. 385^14 din Codul de procedurã penalã aduc atingere dreptului la apãrare, deoarece faptul cã instanţa de recurs nu poate administra probe testimoniale noi nu constituie o încãlcare a art. 24 din Legea fundamentalã. Inculpatul are posibilitatea de a cere administrarea probelor considerate necesare cu ocazia judecãrii apelului, iar, potrivit art. 385^6 alin. 3 din Codul de procedurã penalã, recursul declarat împotriva unei hotãrâri care, potrivit legii, nu poate fi atacatã cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevãzute de art. 385^9 din acelaşi cod. Totodatã, potrivit art. 385^15 alin. 2 lit. d) din Codul de procedurã penalã, în cazul în care constatã cã sunt necesare probe noi, instanţa de judecatã poate sã admitã recursul şi sã dispunã rejudecarea cauzei de cãtre instanţa de recurs. Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 , reţine urmãtoarele: Curtea Constituţionalã constatã cã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), <>art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992 , sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicatã. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 385^14 din Codul de procedurã penalã, cu urmãtorul conţinut: "Instanţa, judecând recursul, verificã hotãrârea atacatã pe baza lucrãrilor şi materialului din dosarul cauzei şi a oricãror înscrisuri noi, prezentate la instanţa de recurs. Instanţa este obligatã sã se pronunţe asupra tuturor motivelor de recurs invocate de procuror şi de pãrţi." Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine cã prin dispoziţiile legale criticate sunt încãlcate prevederile constituţionale ale art. 21 referitoare la accesul liber la justiţie şi ale art. 24 referitoare la dreptul la apãrare. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constatã cã art. 385^14 din Codul de procedurã penalã se constituie în dispoziţii de procedurã, care, potrivit art. 126 alin. (2) din Legea fundamentalã, intrã în competenţa exclusivã de reglementare a legiuitorului, cu condiţia sã nu aducã atingere altor principii constituţionale. Totodatã se constatã cã nici o dispoziţie din Constituţie nu prevede obligativitatea existenţei mai multor grade de jurisdicţie şi a mai multor cãi de atac împotriva hotãrârilor judecãtoreşti. Potrivit art. 129 din Legea fundamentalã, "Împotriva hotãrârilor judecãtoreşti, pãrţile interesate şi Ministerul Public pot exercita cãile de atac, în condiţiile legii". Prin urmare, legiuitorul constituant a lãsat legiuitorului ordinar libertatea de a stabili prin lege cãile de atac. În situaţia în care autoritatea legislativã, în acord cu Constituţia şi cu celelalte prevederi convenţionale internaţionale, a înţeles sã instituie doar o singurã cale de atac materializatã în recurs, aceastã din urmã instanţã joacã şi rolul instanţei de apel, fiind obligatã sã examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept. Pe cale de consecinţã, inculpatul are posibilitatea de a cere administrarea probelor considerate necesare, cu ocazia judecãrii apelului, iar, potrivit art. 385^6 alin. 3 din Codul de procedurã penalã, recursul declarat împotriva unei hotãrâri care, potrivit legii, nu poate fi atacatã cu apel nu este limitat la motivele de casare prevãzute de art. 385^9 din acelaşi cod. Pe de altã parte, potrivit art. 385^15 pct. 2 lit. d) din Codul de procedurã penalã, în cazul în care constatã cã sunt necesare probe noi, instanţa poate sã admitã recursul şi sã dispunã rejudecarea cauzei de cãtre instanţa de recurs. Or, de vreme ce, în cadrul unui proces judiciar penal aflat în singura cale de atac a recursului, partea interesatã poate sã îşi formuleze apãrarea, aşa cum crede de cuviinţã, nu se poate susţine cã prevederile legale criticate aduc atingere dispoziţiilor constituţionale referitoare la liberul acces la justiţie şi la dreptul la apãrare. Aceasta, deoarece instanţa de judecatã este obligatã sã analizeze apãrarea formulatã de partea interesatã, potrivit cerinţei de a se pronunţa asupra tuturor aspectelor de fapt şi de drept, ceea ce implicã şi o eventualã administrare a unei noi probe cu martori, în mãsura în care, evident, aceasta slujeşte principiului aflãrii adevãrului. Curtea mai constatã cã asupra dispoziţiilor art. 385^14 din Codul de procedurã penalã s-a mai pronunţat prin <>Decizia nr. 240 din 12 septembrie 2002 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 744 din 11 octombrie 2002, prilej cu care a statuat cã acestea sunt constituţionale. Deoarece pânã în prezent nu au intervenit elemente noi care sã determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, considerentele deciziei mai sus amintite îşi pãstreazã valabilitatea şi în prezenta cauzã.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al <>art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 385^14 din Codul de procedurã penalã, excepţie ridicatã de Adrian Marcel Stuparu în Dosarul nr. 3.054/2004 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penalã. Definitivã şi general obligatorie. Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 15 martie 2005.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent, Afrodita Laura Tutunaru -------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
