Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 141 din 23 martie 2004 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 401 alin. 1, art. 449, art. 516 pct. 8 si ale art. 518-522 din Codul de procedura civila
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 360 din 23 aprilie 2004
Nicolae Popa - preşedinte
Costicã Bulai - judecãtor
Nicolae Cochinescu - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Petre Ninosu - judecãtor
Lucian Stângu - judecãtor
Ioan Vida - judecãtor
Florentina Baltã - procuror
Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 401 alin. 1, art. 449, art. 516 pct. 8 şi ale art. 518-522 din Codul de procedurã civilã, excepţie ridicatã de Vasile Şãlariu şi Lucia Şãlariu în Dosarul nr. 6.461/2003 al Tribunalului Iaşi.
La apelul nominal lipsesc pãrţile, procedura de citare fiind legal îndeplinitã.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, arãtând cã textele de lege criticate nu contravin prevederilor constituţionale invocate, în acest sens existând o constantã jurisprudenţã a Curţii. Întrucât nu au apãrut elemente noi de naturã a justifica schimbarea acestei jurisprudenţe, se apreciazã cã excepţia este neîntemeiatã.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, reţine urmãtoarele:
Prin Încheierea din 2 octombrie 2003, pronunţatã în Dosarul nr. 6.461/2003, Tribunalul Iaşi a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 449, art. 516 pct. 8 şi ale art. 520-522 din Codul de procedurã civilã, excepţie ridicatã de Vasile Şãlariu şi Lucia Şãlariu.
Or, din examinarea concluziilor scrise ale autorilor excepţiei, aşa cum acestea au fost formulate în faţa Tribunalului Iaşi, Curtea constatã cã autorii au înţeles sã critice, pe lângã dispoziţiile reţinute de instanţa judecãtoreascã, şi prevederile art. 401 alin. 1, art. 518 şi 519 din Codul de procedurã civilã, asupra cãrora instanţa nu s-a pronunţat prin dispozitivul încheierii de sesizare a Curţii.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se aratã cã, potrivit dispoziţiilor art. 401 alin. 1 din Codul de procedurã civilã, debitorul nu mai poate formula contestaţie la executare dacã a depãşit termenul de 15 zile, care începe sã curgã de la primul act de executare, chiar dacã ulterior au fost efectuate şi alte acte de executare care l-au vãtãmat, în acest mod fiindu-i îngrãdit liberul acces la justiţie.
De asemenea, se considerã cã şi prevederile art. 449, art. 516 pct. 8, precum şi cele ale art. 518-522 din Codul de procedurã civilã încalcã art. 21 din Constituţie. Astfel, potrivit art. 516 pct. 8, actul de adjudecare, considerat titlu de proprietate pentru adjudecatar, constituie titlu executoriu dacã imobilul se aflã în posesia debitorului. Împotriva acestui act, dispoziţiile Codului de procedurã civilã nu prevãd nici o cale de atac, restrângând nejustificat posibilitatea de a solicita desfiinţarea vânzãrii împotriva terţului adjudecatar doar la cazul de fraudã, oricare alte cereri, chiar dacã existã temei de nulitate, fiind inadmisibile. Mai mult, textele de lege menţionate sunt considerate a contraveni dispoziţiilor constituţionale referitoare la egalitatea cetãţenilor în faţa legii, precum şi celor referitoare la nediscriminare, întrucât, pe de o parte, art. 449 alin. 2 din Codul de procedurã civilã dispune cã numai atunci când ajudecatar a fost creditorul vânzarea va putea fi desfiinţatã, dacã existã motive de nulitate, iar pe de altã parte, art. 520-522 conferã dreptul la o cerere de evicţiune, totalã sau parţialã, privind imobilul adjudecat numai adjudecatarului împotriva debitorului sau creditorului, iar nu şi debitorului sau altor participanţi la executarea silitã.
Se aratã cã prevederile art. 449, art. 516 pct. 8 şi art. 518-522 din Codul de procedurã civilã încalcã dispoziţiile art. 44 alin. (1), (2) şi (3) din Constituţie, cele ale art. 17 din Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului, precum şi cele ale art. 1 alin. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, deoarece admit înstrãinarea unei proprietãţi printr-un act de executare silitã, fãrã a garanta proprietarului dreptul la acţiune în justiţie împotriva acestui act. Or, potrivit art. 44 din Constituţie, averea fiecãrui cetãţean este garantatã şi nimeni nu poate fi lipsit de ea decât pentru cauzã de utilitate publicã, în condiţiile expres prevãzute de lege, fiind exclusã orice dispoziţie arbitrarã a unei autoritãţi publice referitoare la proprietatea privatã.
Se mai aratã cã, sub aspectul efectelor pe care le produce, actul de adjudecare este un act de autoritate publicã, ce trebuie echivalat cu o hotãrâre judecãtoreascã, şi, prin urmare, poate fi atacat în justiţie, în condiţiile prevãzute de lege. Însã textele de lege criticate lipsesc debitorul de orice cale de atac împotriva actului de adjudecare, ceea ce contravine prevederilor art. 126 şi 129 din Constituţie, republicatã.
Autorii excepţiei considerã cã sunt încãlcate şi prevederile art. 6 pct. 1 şi art. 13 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, precum şi cele ale art. 14 pct. 1 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, deoarece textele de lege criticate nu respectã dreptul persoanei la un proces echitabil, care implicã egalitatea de arme a pãrţilor, şi le împiedicã sã promoveze un recurs efectiv împotriva unui act procedural.
În final, se apreciazã cã dispoziţiile criticate contravin şi prevederilor art. 115 alin. (4) din Constituţie, republicatã, întrucât au fost introduse printr-o ordonanţã de urgenţã, în situaţia în care nu exista un caz excepţional în vederea salvgardãrii unui interes public care sã facã necesarã modificarea în regim de urgenţã a Codului de procedurã civilã. În motivarea acestei critici se invocã <>Decizia Curţii Constituţionale nr. 83/1998 .
Tribunalul Iaşi apreciazã excepţia de neconstituţionalitate ca fiind întemeiatã, arãtând cã dispoziţiile art. 401 alin. 1, art. 449, art. 516 pct. 8 şi art. 520-522 din Codul de procedurã civilã încalcã dispoziţiile art. 4 alin. (2), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 21, art. 126 alin. (1), (2) şi (5) şi ale art. 129 din Constituţia României, republicatã, şi dispoziţiile art. 6 pct. 1 şi ale art. 13 din Convenţia europeanã a drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, precum şi art. 14 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, deoarece îl lipsesc pe debitorul garant de orice cale de atac împotriva actului de adjudecare.
De asemenea, instanţa considerã cã, întrucât nu poate fi reţinutã existenţa unei situaţii excepţionale sau necesitatea instituirii de urgenţã a unor mãsuri pentru salvgardarea interesului public, nu se justificã modificarea Codului de procedurã civilã printr-o ordonanţã de urgenţã, în acest fel încãlcându-se prevederile art. 115 alin. (4) din Constituţie, republicatã.
Potrivit dispoziţiilor <>art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicatã. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile <>art. 18^1 din Legea nr. 35/1997 , cu modificãrile ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al Avocatului Poporului.
Guvernul apreciazã cã textele de lege criticate nu încalcã principiile constituţionale enunţate, ci, din contrã, constituie expresia aplicãrii acestora, procedura de judecatã a contestaţiei la executare şi a ordonanţei preşedinţiale întemeindu-se pe dispoziţiile art. 126 şi ale art. 129 din Constituţie, republicatã, potrivit cãrora legiuitorul este unica autoritate în mãsurã sã reglementeze competenţa, procedura, precum şi cãile de atac împotriva hotãrârilor judecãtoreşti. Normele referitoare la procedura de judecatã a contestaţiei la executare sunt considerate a fi concepute de legiuitor ca o mãsurã de evitare a abuzului procesual, care însã nu îngrãdeşte exercitarea drepturilor procesuale ale pãrţilor.
De asemenea, se aratã cã, în practica judiciarã a Curţii Constituţionale, s-a decis în mod constant cã accesul la justiţie nu presupune în toate cazurile accesul la toate structurile judecãtoreşti şi la toate cãile de atac prevãzute de lege, legiuitorul putând institui reguli deosebite în considerarea unor situaţii diferite. Aşa fiind, dispoziţiile procedurale în discuţie nu creeazã discriminãri între cetãţeni pe criteriile stabilite de art. 4 alin. (2) din Constituţie, republicatã, şi de art. 14 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, normele cuprinse în textele de lege criticate fiind aplicabile tuturor persoanelor aflate în aceeaşi situaţie. Astfel, nu existã nici o contradicţie între prevederile constituţionale invocate şi reglementãrile din Codul de procedurã civilã privind executarea silitã, tratamentul diferenţiat aplicabil pãrţilor raportului procesual civil decurgând din situaţiile diferite în care se aflã acestea, una în calitate de creditor, cealaltã în calitate de debitor.
Se apreciazã în acelaşi timp cã, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie, republicatã, conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege, aşa încât regulile precise ale executãrii silite garanteazã drepturile recunoscute ale creditorului.
De asemenea, este nefondatã critica de neconstituţionalitate motivatã prin lipsa caracterului excepţional şi urgent al mãsurii emiterii <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 138/2000 privind modificarea şi completarea Codului de procedurã civilã. În speţã, cazul excepţional a constat în necesitatea adoptãrii urgente a unor mãsuri care sã ducã la îmbunãtãţirea cadrului legislativ privind activitatea de înfãptuire a justiţiei, sporirea şi modernizarea mijloacelor procesuale ale pãrţilor, sancţionarea corespunzãtoare a abuzului de drept şi a tendinţelor de tergiversare a judecãţii, ceea ce determinã o economie de timp şi de bani pentru cetãţenii care se adreseazã justiţiei.
Se apreciazã, în consecinţã, cã excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 401 alin. 1, art. 449, art. 516 pct. 8 şi art. 518-522 din Codul de procedurã civilã este neîntemeiatã.
Avocatul Poporului apreciazã cã reglementarea unor cãi procedurale în favoarea creditorului nu reprezintã o încãlcare a principiului egalitãţii în drepturi, ci o mãsurã de protecţie a drepturilor acestuia. De altfel, egalitatea de tratament se justificã doar atunci când subiectele de drept se gãsesc în situaţii similare, situaţiile diferite impunând soluţii legislative diferite.
Se apreciazã cã prin procedurile instituite de textele de lege criticate nu se aduce îngrãdire liberului acces la justiţie pentru apãrarea drepturilor, a libertãţilor şi a intereselor legitime, ci, dimpotrivã, se creeazã posibilitatea pãrţilor interesate de a se adresa justiţiei, pe calea contestaţiei la executare sau a cererii de evicţiune. Se aratã cã instituirea unor termene de exercitare a contestaţiei la executare nu constituie o restrângere a exerciţiului dreptului, ci doar o modalitate eficientã de a preveni exercitarea sa abuzivã, în detrimentul altor titulari de drepturi.
Prevederile legale criticate sunt considerate a fi în concordanţã cu dispoziţiile art. 126 şi 129 din Constituţie, republicatã, întrucât legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedurã, precum şi modalitãţi corespunzãtoare de exercitare a drepturilor procedurale.
De asemenea, nu se poate reţine încãlcarea prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, textele legale criticate fiind în deplinã concordanţã cu principiul fundamental privind dreptul persoanei la un proces echitabil.
În ceea ce priveşte neconstituţionalitatea prevederilor legale criticate faţã de dispoziţiile art. 115 alin. (4) din Constituţie, republicatã, se apreciazã cã numai Curtea Constituţionalã are posibilitatea de a stabili dacã Ordonanţa Guvernului nr. 138/2002 a fost adoptatã în condiţiile prevãzute de Constituţie.
În concluzie, se apreciazã cã dispoziţiile art. 401 alin. 1, art. 449, art. 516 pct. 8 şi ale art. 518-522 din Codul de procedurã civilã sunt constituţionale.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 , reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţia României, republicatã, ale art. 1 alin. (1), ale <>art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizatã.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, aşa cum acesta a fost formulat de autori, îl constituie art. 401 alin. 1, art. 449, art. 516 pct. 8 şi art. 518-522 din Codul de procedurã civilã, cu modificãrile aduse prin <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 138/2000 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 479 din 2 octombrie 2000, precum şi prin <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 59/2001 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 27 aprilie 2001. Textele legale criticate au urmãtorul conţinut:
- Art. 401 alin. 1: "Contestaţia se poate face în termen de 15 zile de la data când:
a) contestatorul a luat cunoştinţã de actul de executare pe care-l contestã sau de refuzul de a îndeplini un act de executare;
b) cel interesat a primit, dupã caz, comunicarea ori înştiinţarea privind înfiinţarea popririi. Dacã poprirea este înfiinţatã asupra unor venituri periodice, termenul de contestaţie pentru debitor începe cel mai târziu la data efectuãrii primei reţineri din aceste venituri de cãtre terţul poprit;
c) debitorul care contestã executarea însãşi a primit somaţia ori de la data când a luat cunoştinţã de primul act de executare, în cazurile în care nu a primit somaţia sau executarea se face fãrã somaţie.";
- Art. 449: "În cazul vânzãrilor fãcute în condiţiile prezentei secţiuni nu este admisibilã nici o cerere de desfiinţare a vânzãrii împotriva terţului adjudecatar care a plãtit preţul, în afarã de cazul în care a existat fraudã din partea acestuia.
Când adjudecatar a fost creditorul, vânzarea va putea fi desfiinţatã, dacã existã temei de nulitate.";
- Art. 516: "Dupã plata integralã a preţului sau a avansului prevãzut de art. 515, dacã imobilul a fost vândut cu plata în rate, executorul, pe baza procesului-verbal de licitaţie, va întocmi actul de adjudecare, care va cuprinde urmãtoarele menţiuni: [...]
8. menţiunea cã actul de adjudecare este titlu de proprietate şi cã poate fi înscris în cartea funciarã, precum şi faptul cã, pentru adjudecatar, constituie titlu executoriu împotriva debitorului, dacã imobilul se aflã în posesiunea acestuia din urmã.";
- Art. 518: "Prin actul de adjudecare proprietatea imobilului sau, dupã caz, un alt drept real care a fãcut obiectul urmãririi silite se transmite de la debitor la adjudecatar. De la aceastã datã adjudecatarul are dreptul la fructe şi venituri, datoreazã dobânzile pânã la plata integralã a preţului şi suportã toate sarcinile imobilului.
Prin intabulare adjudecatarul dobândeşte dreptul de a dispune de imobilul vândut, potrivit regulilor de carte funciarã.
De la data intabulãrii imobilul rãmâne liber de orice ipoteci sau alte sarcini privind garantarea drepturilor de creanţã, creditorii putându-şi realiza aceste drepturi numai din preţul obţinut. Dacã preţul de adjudecare se plãteşte în rate, sarcinile se sting la plata ultimei rate.
Ipotecile şi celelalte sarcini reale se vor radia din oficiu, afarã de cele pentru care adjudecatarul ar conveni sã fie menţinute; de asemenea, vor fi radiate din oficiu drepturile reale intabulate ulterior înscrierii vreunei ipoteci, dacã vânzarea s-a fãcut în condiţiile prevãzute de art. 509 alin. 4, toate notãrile fãcute cu urmãrirea silitã, precum şi interdicţia de înstrãinare sau de grevare, dacã existã.
Dacã imobilul a fost cumpãrat cu plata preţului în rate, cumpãrãtorul nu îl va putea înstrãina sau greva, fãrã încuviinţarea creditorilor urmãritori, înainte de plata integralã a preţului.";
- Art. 519: "Locaţiunea şi celelalte acte juridice privitoare la imobil rãmân în fiinţã sau, dupã caz, înceteazã, potrivit legii.
Plãţile fãcute înainte de scadenţã de cãtre locatar sau alte persoane interesate sunt supuse dispoziţiilor art. 498 alin. 3.";
- Art. 520: "Orice cerere de evicţiune, totalã sau parţialã, privind imobilul adjudecat se va prescrie în termen de 3 ani de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciarã. Aceastã prescripţie curge şi împotriva dispãruţilor, minorilor şi persoanelor puse sub interdicţie.";
- Art. 521: "În cazul în care cererea de evicţiune este introdusã înainte de împãrţeala preţului de adjudecare, instanţa de executare, la solicitarea adjudecatarului, va putea sã suspende, cu sau fãrã cauţiune, împãrţeala preţului pânã la judecarea definitivã a cererii de evicţiune.";
- Art. 522: "Dacã a fost evins total sau parţial, adjudecatarul îl poate acţiona pe debitorul urmãrit pentru a fi despãgubit.
În mãsura în care nu se poate îndestula de la debitor, adjudecatarul îi poate acţiona pe creditorii care au încasat preţul de adjudecare, în limita sumei încasate de aceştia."
Autorii excepţiei susţin cã dispoziţiile legale criticate încalcã prevederile art. 4 alin. (2), art. 11, art. 16 alin. (1) şi (2), art. 20 alin. (2), art. 21, art. 44 alin. (1), (2) şi (3), art. 53, art. 115 alin. (4), art. 126 şi art. 129 din Constituţia României, republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din data de 31 octombrie 2003. Textele constituţionale invocate au urmãtorul conţinut:
- Art. 4 alin. (2): "România este patria comunã şi indivizibilã a tuturor cetãţenilor sãi, fãrã deosebire de rasã, de naţionalitate, de origine etnicã, de limbã, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţã politicã, de avere sau de origine socialã.";
- Art. 11: "(1) Statul român se obligã sã îndeplineascã întocmai şi cu bunã-credinţã obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
(3) În cazul în care un tratat la care România urmeazã sã devinã parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai dupã revizuirea Constituţiei.";
- Art. 16 alin. (1) şi (2): "(1) Cetãţenii sunt egali în faţa legii şi a autoritãţilor publice, fãrã privilegii şi fãrã discriminãri.
(2) Nimeni nu este mai presus de lege.";
- Art. 20 alin. (2): "Dacã existã neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementãrile internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.";
- Art. 21 alin. (1) şi (2): "(1) Orice persoanã se poate adresa justiţiei pentru apãrarea drepturilor, a libertãţilor şi a intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrãdi exercitarea acestui drept.";
- Art. 44 alin. (1), (2) şi (3): "(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.
(2) Proprietatea privatã este garantatã şi ocrotitã în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetãţenii strãini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privatã asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeanã şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bazã de reciprocitate, în condiţiile prevãzute prin lege organicã, precum şi prin moştenire legalã.
(3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauzã de utilitate publicã, stabilitã potrivit legii, cu dreaptã şi prealabilã despãgubire.";
- Art. 53 alin. (1): "Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertãţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacã se impune, dupã caz, pentru: apãrarea securitãţii naţionale, a ordinii, a sãnãtãţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertãţilor cetãţenilor; desfãşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamitãţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.";
- Art. 115 alin. (4): "Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţã numai în situaţii extraordinare a cãror reglementare nu poate fi amânatã, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora."
- Art. 126 alin. (1), (2) şi (5): "(1) Justiţia se realizeazã prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecãtoreşti stabilite de lege.
(2) Competenţa instanţelor judecãtoreşti şi procedura de judecatã sunt prevãzute numai prin lege. [...]
(5) Este interzisã înfiinţarea de instanţe extraordinare. Prin lege organicã pot fi înfiinţate instanţe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participãrii, dupã caz, a unor persoane din afara magistraturii.";
- Art. 129: "Împotriva hotãrârilor judecãtoreşti, pãrţile interesate şi Ministerul Public pot exercita cãile de atac, în condiţiile legii."
Autorii excepţiei considerã cã textele de lege criticate încalcã şi urmãtoarele prevederi din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale:
- Art. 6 paragraful 1: "Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de cãtre o instanţã independentã şi imparţialã, instituitã de lege, care va hotãrî fie asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricãrei acuzaţii în materie penalã îndreptate împotriva sa. Hotãrârea trebuie sã fie pronunţatã în mod public, dar accesul în sala de şedinţã poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga duratã a procesului sau a unei pãrţi a acestuia în interesul moralitãţii, al ordinii publice ori al securitãţii naţionale într-o societate democraticã, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a pãrţilor la proces o impun, sau în mãsura consideratã absolut necesarã de cãtre instanţã atunci când, în împrejurãri speciale, publicitatea ar fi de naturã sã aducã atingere intereselor justiţiei.";
- Art. 13: "Orice persoanã, ale cãrei drepturi şi libertãţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încãlcate, are dreptul sã se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încãlcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale."
În acelaşi timp, autorii excepţiei considerã cã textele de lege criticate încalcã şi dispoziţiile art. 17 din Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului, care au urmãtorul conţinut: "(1) Orice persoanã are dreptul la proprietate atât singurã, cât şi în asociaţie cu alţii.
(2) Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa."
Se apreciazã cã se încalcã şi prevederile art. 1 alin. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, care are urmãtorul cuprins: "Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional."
Autorii excepţiei considerã cã textele de lege criticate încalcã şi art. 14 pct. 1 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, care are urmãtorul conţinut: "Toţi oamenii sunt egali în faţã tribunalelor şi curţilor de justiţie. Orice persoanã are dreptul ca litigiul în care se aflã sã fie examinat în mod echitabil şi public de cãtre un tribunal competent, independent şi imparţial, stabilit prin lege, care sã decidã fie asupra temeiniciei oricãrei învinuiri penale îndreptate împotriva ei, fie asupra contestaţiilor privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil. Şedinţa de judecatã poate fi declaratã secretã în totalitate sau pentru o parte a desfãşurãrii ei, fie în interesul bunelor moravuri, al ordinii publice sau al securitãţii naţionale într-o societate democraticã, fie, dacã interesele vieţii particulare ale pãrţilor în cauzã o cer, fie în mãsura în care tribunalul ar socoti acest lucru ca absolut necesar, când datoritã circumstanţelor speciale ale cauzei publicitatea ar dãuna intereselor justiţiei; cu toate acestea, pronunţarea oricãrei hotãrâri în materie penalã sau civilã va fi publicã, afarã de cazurile când interesul minorilor cere sã se procedeze altfel sau când procesul se referã la diferende matrimoniale ori la tutela copiilor."
Examinând excepţia de neconstituţionalitate a art. 401 alin. 1 din Codul de procedurã civilã, Curtea constatã cã textul de lege criticat dã pe deplin expresie prevederilor constituţionale cuprinse în art. 21, reţinând cã reglementarea de cãtre legiuitor, în limitele stabilite de Constituţie, a condiţiilor de exercitare a unui drept - subiectiv sau procesual -, inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia, ci doar o modalitate eficientã de a preveni exercitarea sa abuzivã, în detrimentul altor titulari de drepturi, în egalã mãsurã ocrotite.
În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a art. 449, art. 516 pct. 8 şi art. 518-522 din Codul de procedurã civilã, Curtea s-a mai pronunţat asupra constituţionalitãţii textelor de lege criticate de aceiaşi autori, prin <>Decizia nr. 56/2004 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 215 din 11 martie 2004, raţiunile care au stat la baza adoptãrii soluţiei anterioare pãstrându-şi valabilitatea şi în prezent, astfel încât aceasta se impune a fi menţinutã.
Cu privire la critica de neconstituţionalitate motivatã prin lipsa caracterului excepţional şi urgent al mãsurii emiterii <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 138/2000 privind modificarea şi completarea Codului de procedurã civilã, Curtea reţine cã, aşa cum rezultã şi din punctul de vedere al Guvernului, cazul excepţional a constat în necesitatea adoptãrii urgente a unor mãsuri care sã ducã la îmbunãtãţirea cadrului legislativ privind activitatea de înfãptuire a justiţiei, la creşterea calitãţii actului de justiţie şi la degrevarea instanţelor de judecatã, în special prin asigurarea celeritãţii în soluţionarea procesului civil, respectiv prin simplificarea şi accelerarea executãrii silite.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicatã, precum şi al art. 1, 2, 3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al <>art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 401 alin. 1, art. 449, art. 516 pct. 8 şi ale art. 518-522 din Codul de procedurã civilã, excepţie ridicatã de Vasile Şãlariu şi Lucia Şãlariu în Dosarul nr. 6.461/2003 al Tribunalului Iaşi.
Definitivã şi obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 23 martie 2004.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Magistrat-asistent,
Mihaela Senia Costinescu
----------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
