Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 136 din 21 octombrie 1998 cu privire la constitutionalitatea art. 6 al Legii privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 448 din 24 noiembrie 1998
Prin Adresa nr. 74 din 16 septembrie 1998, trimisa de secretarul general al Senatului, Curtea Constituţionalã a fost sesizatã, în vederea declansarii controlului de constitutionalitate în temeiul dispoziţiilor art. 144 lit. a) din Constituţie, de un grup de 26 de senatori, şi anume: Mihail Grama, Teodor Campean, Ioan Baras, Marin Nicolai, Nicolae Zavici, Mircea Ioan Popa, Ulm Nicolae Spineanu, Petru Caraman, Petru Juravlea, Florin Bogdan, George Achim, Laurentiu Ulici, Dan Amedeu Lazarescu, Şerban-Mati-Bujorel Dinu Sandulescu, Andreiu Oprea, Iosif Csapo, Bela Marko, Valentin-Zoltan Puskas, Nemeth Csaba, Iuliu Lorinczi, Seres Denes, Attila Verestoy, Victor Fuior, Justin Tambozi, Ioan Burghelea şi Corneliu Turianu, cu privire la constituţionalitatea art. 6 al Legii privind proprietatea publica şi regimul juridic al acesteia.
La data de 29 septembrie 1998 s-a înregistrat la Curtea Constituţionalã o scrisoare semnatã de domnul senator Corneliu Turianu, prin care sunt supuse atentiei preşedintelui Curţii unele consideratii suplimentare în sprijinul obiectiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 din legea anterior menţionatã.
Secretarul general al Senatului a înaintat Curţii Constituţionale, printr-o adresa din 20 octombrie 1998, solicitarile de retragere a semnãturii de pe sesizarea de neconstituţionalitate, formulate de 2 dintre cei 26 de senatori, şi anume domnii Victor Fuior şi Justin Tambozi.
Prin obiecţia de neconstituţionalitate se solicita sa se constate ca Legea privind proprietatea publica şi regimul juridic al acesteia "nu poate fi legitimata, ca urmare a neconformitatii articolului 6 al legii cu prevederile Constituţiei". Totodatã se solicita Curţii sa se pronunţe şi asupra celorlalte prevederi legale de care "dispoziţia legalã nu poate fi disociata".
În motivarea obiectiei formulate se arata ca prevederile legale atacate sunt neconstituţionale pentru urmãtoarele motive:
"Verificarea constituţionalitãţii unui act normativ se face în raport cu Constituţia în vigoare", însã dispoziţia legalã atacatã prevede ca "valabilitatea titlului de proprietate al statului" dobândit în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 "nu se raporteazã la Constituţia din 1991".
Dispoziţiile art. 6 din lege sunt neconstituţionale pentru ca ele legitimeazã conformitatea efectelor actelor de nationalizare sau de expropriere din anii 1948-1989 cu Constituţia din anul 1991.
Se susţine, în continuare, ca "valabilitatea titlului de proprietate al statului nu se raporteazã", în speta, la Constituţia din anul 1991, ci la actele normative, "inclusiv constitutiile succesive emise în perioada comunista". Actele de nationalizare iniţiate în anul 1948 au avut ca efect etatizarea proprietãţii, iar o data cu aceasta nu s-a mai utilizat nici în legislaţie, nici în opinia juridicã noţiunea de domeniu public sau privat.
Asa fiind, considera autorii sesizãrii, nu este constituţional sa se legitimeze valabilitatea titlului de proprietate al statului "dupã cum a fost sau nu în acord cu legislaţia comunista".
De asemenea, se arata ca, în calitatea sa de garant al supremaţiei Constituţiei în vigoare şi nu a altora anterioare, Curtea Constituţionalã poate exercita controlul de constitutionalitate numai asupra legilor în vigoare. "Este o condiţie de admisibilitate intemeiata pe prevederile art. 145 alin. (2) din Constituţie, potrivit cãrora deciziile Curţii Constituţionale nu au efecte decât pentru viitor, ceea ce exclude, prin definitie, ca asemenea decizii sa-şi poatã extinde efectele asupra unor dispoziţii legale, implicit abrogate, deci pe trecut".
Sesizarea conţine şi alte argumente care însã au conotatii politice sau vizeazã politica legislativã ori norme de tehnica legislativã. Astfel, se afirma ca repunerea foştilor proprietari în situaţia anterioarã nu poate fi "soluţionatã prin introducerea controversatului art. 6 în cuprinsul unei legi-cadru" cum este legea atacatã, "ci numai prin intervenţia unor acte legislative cu aplicabilitate specialã", cu caracter reparatoriu.
În conformitate cu dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicatã, s-au solicitat puncte de vedere preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului asupra obiectiei de neconstituţionalitate.
Preşedintele Senatului, în punctul sau de vedere, considera ca sesizarea "este neîntemeiatã, întrucât din conţinutul contestaţiei nu rezulta aspecte de neconstituţionalitate a art. 6 al legii, nemultumirea contestatarilor limitându-se la critici cu privire la o dreapta reglementare", iar aspectele ridicate nu sunt de natura sa încalce vreo prevedere constituţionalã şi deci "nu pot intra în competenta Curţii Constituţionale, competenta reglementatã de art. 144 lit. a) din Constituţie şi de art. 13 alin. (1) lit. A.a) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale". În final se precizeazã ca autorii sesizãrii nu au invocat în cuprinsul acesteia vreun text constituţional care sa fie încãlcat de art. 6 din legea contestatã.
În punctul de vedere al Guvernului se arata, în esenta, urmãtoarele:
- deşi se invoca neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 6 din legea atacatã, "autorii sesizãrii nu indica textele din Constituţie în raport cu care ar trebui sa se verifice pretinsa neconstituţionalitate a art. 6", iar critica de neconstituţionalitate "este imprecisa, abstracta" şi motivele sesizãrii "sunt în realitate divagatii politice şi istorice";
- se creeazã o grava confuzie între competenta Curţii Constituţionale şi competenta instanţelor judecãtoreşti în ceea ce priveşte aprecierea legilor anterioare Constituţiei, prin care bunurile au fost preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989;
- valabilitatea titlului de proprietate al statului nu poate fi verificata decât în raport cu reglementãrile existente la data naşterii acestui titlu, deoarece numai asa se respecta principiul neretroactivitatii legilor; rezulta ca art. 6 din lege este în deplina concordanta cu art. 15 din Constituţia României;
- dacã raportarea s-ar face la Constituţia din anul 1991, s-ar ajunge la concluzia absurda ca toate bunurile preluate de stat dupã 6 martie 1945, prin moduri specifice proprietãţii socialiste, sunt deţinute de stat fãrã un titlu valabil;
- autorii sesizãrii impartasesc o conceptie radicala, nihilista, în materia proprietãţii statului, sustinand ca toate bunurile preluate de stat în perioada 1945-1989 trebuie considerate ca fiind preluate fãrã titlu, pentru simplul motiv ca reglementãrile în vigoare la data preluãrii erau comuniste;
- prevederile din art. 6 privind competenta instanţelor judecãtoreşti de a stabili valabilitatea titlului de proprietate al statului sunt constituţionale atât în raport cu art. 15, cat şi cu art. 125 din legea fundamentalã, care stabileşte plenitudinea de jurisdicţie a instanţelor judecãtoreşti;
- Legea privind proprietatea publica şi regimul juridic al acesteia nu este decât o lege-cadru care atinge tangential problema restituirii imobilelor, astfel încât sa permitã stabilirea corecta a domeniului public şi privat al statului şi al unitãţilor administrativ-teritoriale; aceasta lege nu închide calea reparaţiilor prin legi speciale.
Preşedintele Camerei Deputaţilor nu a comunicat punctul sau de vedere.
În temeiul prevederilor art. 54 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, în scopul soluţionãrii obiectiei s-a solicitat opinia domnului academician profesor doctor docent Ion Filipescu, care, în esenta, considera ca dispoziţiile art. 6 din legea atacatã sunt neconstituţionale numai în mãsura în care textul stabileşte ca bunurile intrate în proprietatea statului în perioada avutã în vedere aparţin domeniului public, inlaturandu-se astfel posibilitatea reparatiei abuzurilor, şi în mãsura în care noţiunea "cu titlu valabil" nu este precis determinata, fiind pusã alãturi de formularea "cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluãrii lor de cãtre stat", ceea ce ar putea crea impresia ca sunt notiuni ori situaţii diferite sau condiţii diferite care trebuie îndeplinite.
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,
ţinând seama de obiecţia de neconstituţionalitate formulatã, de punctele de vedere comunicate, de referatul ştiinţific elaborat la cererea sa, de raportul întocmit de judecãtorul- raportor, precum şi de prevederile art. 6 din Legea
privind proprietatea publica şi regimul juridic al acesteia, raportate la dispoziţiile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, retine urmãtoarele:
1. Luând în dezbatere competenta Curţii Constituţionale de a soluţiona obiecţia de neconstituţionalitate cuprinsã în sesizarea sprijinita, la data dezbaterilor, de numai 24 de senatori, Plenul Curţii a decis, cu o majoritate de 5 voturi, ca aceasta este competenta sa rezolve sesizarea, dat fiind ca aprecierea constituţionalitãţii şi a legalitãţii actului de sesizare a Curţii are în vedere momentul înregistrãrii sesizãrii, iar nu un moment ulterior. S-a considerat ca, în aceasta privinta, nu-şi poate gãsi aplicarea principiul disponibilitatii, întrucât acesta este propriu procesului civil, iar nu unei proceduri de drept public, cum este aceea a soluţionãrii obiectiei de neconstituţionalitate.
2. Textul art. 6 din Legea privind proprietatea publica şi regimul juridic al acesteia, la care se referã obiecţia de neconstituţionalitate, este urmãtorul:
"(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unitãţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacã au intrat în proprietatea statului, în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluãrii lor de cãtre stat.
(2) Bunurile preluate de stat fãrã un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţãmântului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacã nu fac obiectul unor legi speciale de reparatie.
(3) Instanţele judecãtoreşti sunt competente sa stabileascã valabilitatea titlului."
3. În temeiul art. 3 alin. (2) şi al art. 17 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicatã, Curtea Constituţionalã constata ca este competenta sa soluţioneze fondul sesizãrii de neconstituţionalitate, care i-a fost înaintatã cu respectarea prevederilor art. 144 lit. a) din Constituţie.
4. Invocand neconstituţionalitatea art. 6 din lege în întregul sau, pentru motivul ca prevederile acestuia "nu sunt conforme şi nici compatibile cu normele constituţionale", autorii obiectiei nu indica nici un text ori principiu al Constituţiei care ar fi încãlcat prin dispoziţiile menţionate ale legii.
Având în vedere prevederile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicatã, Curtea considera ca nu este cazul ca lipsa precizarii exacte a unor texte ori principii constituţionale incalcate sa fie asimilatã, în soluţionarea sesizãrii de fata, cu lipsa de motivare în drept, care ar atrage, potrivit practicii constante a Curţii, respingerea sesizãrii (a se vedea, de pilda, deciziile nr. 5/1992, nr. 392/1997 şi nr. 412/1997).
Într-adevãr, astfel cum va rezulta din analiza principalului argument adus de autorii sesizãrii, acesta ar putea presupune punerea în discuţie a caracterului retroactiv al textului atacat, asadar a concordanţei acestui text cu art. 15 alin. (2) din legea fundamentalã.
5. Aprecierile cu caracter moral şi politic cu referire la regimul comunist, cuprinse în sesizare, oricât ar fi de îndreptãţite, nu pot servi la soluţionarea de cãtre Curtea Constituţionalã a obiectiei de neconstituţionalitate.
6. Principalul argument adus de autorii obiectiei de neconstituţionalitate a art. 6 din Legea privind proprietatea publica şi regimul juridic al acesteia porneşte de la opinia ca prin acest text se legitimeazã valabilitatea titlului de proprietate al statului, dupã cum acest titlu a fost sau nu în acord cu legislaţia comunista. Ar fi, în alţi termeni, în cadrul acestei opinii - cãreia i se raliaza autorul referatului ştiinţific - sa se recunoascã, printr-o lege actuala, existenta unor efecte ale anumitor reglementãri - caracterizate ca nedrepte, imorale sau abuzive - din perioada comunista, ceea ce ar echivala cu legitimarea, prin legea noua, a acestor mãsuri. În continuarea şi dezvoltarea acestui argument, în referatul ştiinţific se pune întrebarea "dacã o lege actuala poate declara ca valabile pentru viitor efecte ale nationalizarilor ori ale confiscarilor anterioare contrare Constituţiei". ┐i, în fine, ca o concluzie a referatului, care nu face decât sa expliciteze principalele argumente cuprinse în sesizarea de neconstituţionalitate: "dacã art. 6 menţionat legitimeazã trecutul, înseamnã ca are efect retroactiv, deoarece se aplica trecutului".
7. Examinarea cuprinsului art. 6 din lege duce la concluzia ca textul respectiv nu are nici scopul şi nici efectul de a "legitima" reglementãri din trecut şi nu poate avea în nici un fel caracter retroactiv.
Într-adevãr, pornind de la constatarea existenţei în patrimoniul statului a unor bunuri dobândite, în perioada comunista, prin acte juridice valabile în raport cu reglementãrile atunci în vigoare, textul art. 6 din lege nu face decât sa declare apartenenţa acelor bunuri la unul dintre domeniile pe care legea le reglementeazã dând expresie art. 135 din Constituţie. În alţi termeni, reglementarea pe care o consacra art. 6 al legii porneşte de la constatarea ca, în lumina principiilor juridice ce pot fi luate în discuţie, ca şi a situaţiei concrete existente în domeniul proprietãţii asupra bunurilor la care se referã autorii obiectiei de neconstituţionalitate, aceste bunuri aparţin, în proprietate, statului roman, dacã au fost dobândite cu respectarea condiţiilor enumerate de textul examinat. Iar constatarea unei asemenea realitati nu înseamnã nicidecum "legitimarea" unor moduri de dobândire ce contravin în prezent principiilor constituţionale.
Dacã simpla recunoaştere a dreptului de proprietate -publica sau privatã - a statului asupra bunurilor dobândite prin nationalizare, expropriere etc. ar echivala cu "legitimarea" neconstitutionala a efectelor unor reglementãri abuzive, atunci ar insemna ca sunt neconstituţionale şi Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, precum şi Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului. Ar fi, totodatã, contrare Constituţiei şi toate legile care, în viitor, ar dispune restituiri de bunuri ori plata de despãgubiri în folosul foştilor proprietari. Aceasta deoarece o lege care dispune retrocedarea unor imobile nu poate sa nu porneascã de la premisa ca bunurile ce se restituie sau pentru care se plãtesc despãgubiri au aparţinut statului.
Tocmai de aceea - astfel cum a statuat Curtea Constituţionalã prin Decizia nr. 73/1995 - trebuie sa se recunoascã statului dreptul de a hotãrî neingradit asupra regimului juridic al bunurilor intrate în patrimoniul sau în baza unor titluri conforme cu legislaţia existenta în momentul dobândirii lor, precum şi de a stabili modul în care -prin restituire în natura, prin plata unor despãgubiri sau în orice alta modalitate - foştii proprietari sau moştenitorii acestora vor beneficia de reparaţii pentru prejudiciile suferite prin aplicarea unor prevederi legislative în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Aceasta prerogativa a statului este pe deplin compatibila cu competenta instanţelor judecãtoreşti de a stabili, în baza art. 6 alin. (3) din lege, în fiecare caz în parte, valabilitatea titlului de preluare, ceea ce este în deplina concordanta cu prevederile art. 21 şi 125 din Constituţie.
8. Condiţiile pe care art. 6 din Legea privind proprietatea publica şi regimul juridic al acesteia le prevede pentru ca un bun sa apartina domeniului public sau privat al statului ori al unitãţilor administrativ-teritoriale sunt precizate în lege, pentru prima data, în ceea ce priveşte aceste categorii de bunuri; aceste condiţii sunt în deplin acord cu jurisprudenta Curţii Constituţionale, ca şi cu legislaţia din perioada în care a avut loc dobândirea de cãtre stat a bunurilor respective. Ele corespund totodatã reglementãrilor în baza cãrora s-au retrocedat deja ori au fost stabilite despãgubiri pentru bunurile trecute în proprietatea statului (sau, dupã caz, în proprietatea cooperatist-agricolã).
Enumerarea în art. 6 al legii a acestor condiţii acoperã în totalitate dobândirea de bunuri de cãtre stat "cu titlu", adicã în condiţiile respectãrii cadrului legal din momentul respectiv. Cea mai mare parte a bunurilor intrate în patrimoniul statului a fost creata ori dobandita ca urmare a activitãţii economice din întreprinderile statului. Asemenea dobandiri sunt şi ele avute în vedere prin enumerarea condiţiilor cuprinse în art. 6. Contestarea validitãţii intrãrii în proprietatea statului a unor bunuri în condiţiile enumerate la art. 6 din lege duce, fãrã nici un temei, la golirea de conţinut a patrimoniului statului, de vreme ce în aceasta enumerare sunt cuprinse, neîndoielnic, toate modurile de dobândire a dreptului de proprietate al statului în perioada avutã în vedere de lege.
9. Astfel cum s-a mai arãtat, prevederile art. 6 din lege sunt în deplin acord cu jurisprudenta Curţii Constituţionale în materia trecerii în proprietatea statului, prin nationalizare, expropriere ori în virtutea altor moduri reglementate prin lege, a unor bunuri aparţinând proprietãţii private, în perioada regimului comunist.
Într-adevãr, prin Decizia nr. 3/1993, Curtea a stabilit ca prevederile constituţionale actuale nu pot avea drept urmare desfiinţarea unui drept de proprietate constituit anterior intrãrii în vigoare a Constituţiei, dispoziţiile acesteia aplicându-se numai în ceea ce priveşte regimul dreptului respectiv.
Ulterior, prin Decizia nr. 73/1995 s-a statuat în sensul ca, în ceea ce priveşte soluţionarea conflictului legilor în timp, legea posterioarã nu poate, fãrã a avea caracter retroactiv, sa aducã atingere modalitatii în care legea anterioarã a constituit dreptul respectiv, modalitate guvernata de principiul tempus regit actum.
În consecinta, chiar dacã nationalizarea sau alte moduri prin care, sub imperiul unor legi anterioare, a luat naştere dreptul de proprietate al statului nu sunt corespunzãtoare prevederilor Constituţiei, dreptul subiectiv de proprietate al statului, constituit potrivit reglementãrilor legale anterioare actualei legi fundamentale, nu este stins ca efect al intrãrii în vigoare a acesteia, independent de modificãrile aduse regimului juridic al proprietãţii.
Asa fiind, se arata în decizia menţionatã a Curţii, dreptul fostului proprietar de a i se restitui imobilul se naşte în viitor, prin aplicarea prevederilor legale care îi reconstituie acest drept. Prevederile privind garantarea şi ocrotirea proprietãţii, potrivit art. 41 din Constituţie, se aplica numai dupã reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate.
Cu toate acestea, în cazul imobilelor preluate de stat fãrã titlu, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost legal desfiinţat, iar statul nu a devenit proprietar (Decizia Curţii Constituţionale nr. 73/1995).
10. Cu privire la cuprinsul art. 6 din lege, avut în vedere prin obiecţia de neconstituţionalitate, este evident ca acesta nu poate fi considerat ca având caracter retroactiv, de vreme ce se referã la apartenenţa unor bunuri la domenii ce nu au existat anterior Constituţiei din anul 1991. Tot asemenea, textul alin. (1) nu poate avea nici efectul de a face imposibila, în viitor, retrocedarea bunurilor intrate în proprietatea statului cu titlu. În primul rând, cuprinsul art. 6 alin. (1) nu se ocupa în nici un fel de retrocedarea bunurilor dobândite de stat în temeiul unui titlu valabil, cãci un asemenea titlu putea fi reprezentat, de pilda, de un contract de vânzare-cumpãrare ori de dobândirea unei succesiuni vacante etc., adicã de acte juridice care nu au nimic abuziv ori imoral.
Pe de alta parte - se susţine prin referatul ştiinţific alcãtuit la solicitarea Curţii - pentru bunurile ce fac parte, în sensul art. 6 din lege, din domeniul public al statului sau al unitãţilor administrativ-teritoriale, repararea abuzurilor din trecut este imposibila şi pentru ca aceste bunuri sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile; reparaţia s-ar putea face, asadar, numai pentru bunurile din domeniul privat.
Acest punct de vedere nu poate fi reţinut. În primul rând, dacã ar exista un asemenea obstacol, acesta ar privi numai restituirea în natura, iar nu şi reparaţia prin echivalent. În al doilea rând - şi este un aspect esenţial - trebuie reţinut ca legea reglementeazã modul de trecere a unui bun din domeniul public în cel privat, prin hotãrâre a Guvernului ori, dupã caz, a consiliului judeţean (art. 10 din lege). Asa fiind, deoarece restituirea în natura foştilor proprietari a unor asemenea bunuri ar urma sa fie stabilitã prin lege, ea ar urma sa fie asimilatã, pentru bunurile ce aparţin domeniului public al statului, cu o prealabilã trecere a bunului respectiv în domeniul privat. În mod asemãnãtor se vor putea gãsi soluţii şi pentru bunurile care, fãcând obiectul proprietãţii publice a unitãţilor administrativ-teritoriale, ar urma sa fie restituite foştilor proprietari.
Asadar, simpla apartenenţa a unui bun la domeniul public nu poate fi un obstacol pentru restituirea lui în natura vechiului proprietar şi, cu atât mai puţin, pentru despãgubirea acestuia prin echivalent.
Asa fiind, concluzia cuprinsã în sesizarea de neconstituţionalitate, potrivit cãreia bunurile indicate la art. 6 din lege nu mai pot fi restituite foştilor proprietari ori ca restituirea nu mai este dorita de legiuitor (care se va limita la restituirea celor dobândite de stat fãrã titlu), reprezintã exclusiv rezultatul unor supozitii fãrã nici un suport în substanta reglementãrii. Faptul ca art. 26 din lege stabileşte obligaţia Guvernului de a elabora proiectul unei legi de restituire în natura sau în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv (iar nu a tuturor imobilelor, deci şi a acelora preluate altfel decât abuziv) poate avea în vedere faptul ca, în sens larg, nationalizarea şi alte moduri de trecere a unor bunuri aparţinând particularilor în proprietatea statului au caracter abuziv (chiar în prezenta unor titluri "valabile") sau poate insemna doar o prioritate pe care legea o reglementeazã în ceea ce priveşte restituirea bunurilor respective.
În fine, alin. (2) şi (3) ale art. 6 consacra, pe de o parte, competenta instanţelor judecãtoreşti în soluţionarea acţiunilor în revendicare privind imobile preluate fãrã titlu, inclusiv prin violenta, iar pe de alta parte, recunoaşterea competentei instanţelor de a stabili validitatea titlului de trecere a unor bunuri în proprietatea statului, fãrã de care nu le poate fi recunoscuta competenta de a statua în acţiunile de revendicare.
În aceasta problema Curtea Constituţionalã s-a pronunţat (prin Decizia nr. 112/1995) în acelaşi sens, hotãrând ca revine instanţelor judecãtoreşti sa stabileascã dacã, în regimul reglementãrilor legale de la data dobândirii bunului, acesta a putut trece în proprietatea statului sau dacã, în lipsa unui titlu legal, o asemenea dobândire a proprietãţii nu a avut loc niciodatã.
Oricum, chestiunile referitoare la reglementarea prin legi viitoare a restituirii unor bunuri ori a acordãrii unor despãgubiri pentru pagubele suferite de foştii proprietari nu ţin de constituţionalitatea textelor la care se referã obiecţia de neconstituţionalitate.
11. În sesizarea de neconstituţionalitate se susţine, de asemenea, ca repunerea foştilor proprietari în situaţia anterioarã ar urma sa fie reglementatã prin acte normative speciale, iar nu prin Legea privind proprietatea publica şi regimul juridic al acesteia, care are caracterul unei legi-cadru.
În legatura cu aceasta sustinere Curtea retine ca stabilirea cuprinsului unei legi, asadar alegerea reglementãrilor ce o compun, nu este o chestiune de constitutionalitate, ci, cel mult, una de tehnica legislativã. În acest domeniu legiuitorul este, desigur, suveran.
De altfel, chiar şi în ipoteza în care Curtea Constituţionalã ar considera ca unele prevederi ale legii de fata ar fi mai potrivite în cuprinsul unei legi viitoare, ea nu ar putea nicicum sa elimine din lege un text sau altul spre a fi cuprins într-o reglementare ce s-ar da cu o alta ocazie. Aceasta, deoarece Curtea nu se poate substitui legiuitorului.
12. Autorii sesizãrii exprima, tot astfel, opinia ca începutul perioadei ce trebuie avutã în vedere, în ceea ce priveşte trecerea imobilelor în proprietatea statului, ar începe de la 30 decembrie 1947, iar nu - asa cum se prevede în lege - de la 6 martie 1945. Este însã evident ca, în afarã oricãror consideratii teoretice ori practice, nu este în atributia Curţii de a hotãrî modificarea textelor legii supuse controlului de constitutionalitate, pentru ca în acest fel s-ar substitui legiuitorului, incalcand dispoziţiile art. 58 alin. (1) din Constituţie şi ale art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicatã.
13. În legatura cu cuprinsul art. 6 din lege, la care se referã obiecţia de neconstituţionalitate, acesta a fost caracterizat în referatul ştiinţific aflat la dosar ca fiind inutil.
În aceasta privinta trebuie observat, în primul rând, ca nici Curtea Constituţionalã şi nici organele ori persoanele care aplica o reglementare legalã nu au indreptatirea sa considere ca în lege exista texte inutile, cãci, spre a fi aplicatã, legea trebuie interpretatã în sensul în care produce efecte, iar nu în acela în care nu ar produce nici un efect.
Pe de alta parte însã, chiar dacã s-ar aprecia ca un text ar fi inutil, este evident ca acest fapt nu determina şi caracterul sau neconstitutional.
14. În lumina celor arãtate, Curtea Constituţionalã considera ca sesizarea de neconstituţionalitate formulatã de grupul celor 26 de senatori de a constata neconstituţionalitatea art. 6 din Legea privind proprietatea publica şi regimul juridic al acesteia urmeazã sa fie respinsã.
Admiterea obiectiei de neconstituţionalitate ar pune Curtea Constituţionalã în situaţia de a atribui art. 6 din lege efecte ce nu ar putea fi acceptate decât prin deplasarea elementelor rationamentelor logice şi juridice pe alte fagasuri decât cele care le sunt proprii, cu consecinţe mergand pana la nerecunoasterea posibilitatii de despãgubire a foştilor proprietari.
Soluţia preconizata în sesizarea de neconstituţionalitate ar avea şi efectul - deopotrivã inacceptabil - de a pune instanta de jurisdicţie constituţionalã în situaţia de a se pronunţa asupra conformitatii unui text de lege cu prevederile Constituţiei, pornind nu de la reglementarea pe care textul o conţine nemijlocit, ci de la premise ale acestei reglementãri, ce îşi gãsesc sorgintea în dispoziţii legale mai vechi, care, din diferite motive, nu pot sau nu mai pot sa fie supuse controlului de constitutionalitate.
Un asemenea mod de a proceda ar putea deschide calea eludarii dispoziţiilor legii fundamentale privind controlul de constitutionalitate.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. a) din Constituţie, precum şi al art. 2, al art. 13 alin. (1) lit. A.a), al art. 17 şi urmãtoarele din Legea nr. 47/1992, republicatã,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Constata ca prevederile art. 6 din Legea privind proprietatea publica şi regimul juridic al acesteia sunt constituţionale.
Definitiva şi obligatorie.
Decizia se comunica Preşedintelui României.
Deliberarea a avut loc la data de 21 octombrie 1998 şi la ea au participat: Lucian Mihai, preşedinte, Costica Bulai, Constantin Doldur, Gâbor K≤szokâr, Ioan Muraru, Nicolae Popa, Lucian Stangu, Florin Bucur Vasilescu şi Romul Petru Vonica, judecãtori.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
LUCIAN MIHAI
Magistrat asistent-şef,
Claudia Miu
-----------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
