Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 123 din 16 februarie 2006 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 11 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 257 din 22 martie 2006
Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Acsinte Gaspar - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Petre Ninosu - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Antonia Constantin - procuror
Benke Karoly - magistrat-asistent
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 7 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 , excepţie ridicatã de Silviu Chiorean, Silvia Argintar şi Iuliu Pop în Dosarul nr. 2.537/2005 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
La apelul nominal rãspund autorii excepţiei, prin avocat, Guvernul României - Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor din Decembrie 1989, prin consilier juridic, precum şi partea Augustin Clejan, procedura de citare fiind legal îndeplinitã.
Reprezentantul autorilor excepţiei solicitã acordarea unui nou termen de judecatã pentru a putea cere îndreptarea de cãtre Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a încheierii de sesizare a Curţii Constituţionale, arãtând cã, în realitate, a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 , şi nu a dispoziţiilor art. 7 alin. (3) din lege, aşa cum greşit s-a indicat în încheierea respectivã.
Pãrţile prezente se opun acordãrii unui nou termen de judecatã. Totodatã, reprezentantul Ministerului Public solicitã respingerea cererii, apreciind cã instanţa de contencios administrativ a fost legal sesizatã.
Curtea respinge cererea pentru acordarea unui nou termen de judecatã, apreciind cã a fost legal sesizatã prin Încheierea din 15 noiembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Reprezentantul autorilor excepţiei lasã la aprecierea Curţii Constituţionale soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 .
Pãrţile prezente solicitã respingerea excepţiei ca inadmisibilã, apreciind cã aceasta nu are legãturã cu soluţionarea cauzei, iar pe fond, respingerea ca neîntemeiatã, invocând în acest sens deciziile Curţii Constituţionale nr. 188 din 27 aprilie 2004 şi nr. 272 din 24 iunie 2004.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, arãtând cã dispoziţiile <>art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 nu contravin art. 21 din Constituţie, deoarece instituirea unor termene sau proceduri speciale nu este de naturã sã încalce accesul liber la justiţie. De altfel, şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a stabilit dreptul statelor de a impune reglementãri prin care condiţioneazã accesul liber la justiţie.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele:
Prin Încheierea din 15 noiembrie 2005, pronunţatã în Dosarul nr. 2.537/2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 7 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 , excepţie ridicatã de Silviu Chiorean, Silvia Argintar şi Iuliu Pop într-un litigiu având ca obiect soluţionarea recursului împotriva unei sentinţe prin care o acţiune în contencios administrativ a fost respinsã, în baza <>art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 , ca tardiv introdusã.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin cã prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 21, precum şi celor ale art. 6 şi 13 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
Autorii excepţiei aratã cã jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauzele Airey împotriva Irlandei, 1979 şi Leander împotriva Suediei, 1987) a stabilit cã orice cale de atac trebuie sã fie efectivã. Or, în optica autorilor excepţiei, existã o încãlcare a liberului acces la justiţie, întrucât textul de lege criticat instituie un termen de un an în care terţii se pot adresa instanţei, termen care curge de la data emiterii actului atacat, chiar dacã în acel moment aceştia nu erau nici vãtãmaţi şi nici nu îl cunoşteau, iar atunci când vãtãmarea s-a produs, acţiunea era deja tardivã.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciazã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã.
Potrivit prevederilor <>art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului considerã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, susţinerile pãrţilor prezente, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi <>Legea nr. 47/1992 , reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale <>art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992 , sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultã din încheierea de sesizare a Curţii, îl constituie dispoziţiile <>art. 7 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004. Curtea observã însã cã, în realitate, astfel cum a arãtat reprezentantul autorilor excepţiei, în şedinţa publicã de judecatã din 16 februarie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a consemnat în mod greşit în încheierea de sesizare a instanţei de contencios constituţional prevederile legale pretins criticate. În consecinţã, Curtea reţine cã obiect al excepţiei sunt dispoziţiile <>art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 , care au urmãtorul cuprins:
"(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ unilateral, cererea poate fi introdusã şi peste termenul prevãzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data emiterii actului."
Alin. (1) al art. 11 din lege, la care face referire art. 11 alin. (2), prevede cã cererile prin care se solicitã anularea unui act administrativ individual sau recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce la instanţa competentã într-un termen de 6 luni de la data primirii rãspunsului la plângerea prealabilã, data comunicãrii refuzului, considerat nejustificat, de soluţionare a cererii, data expirãrii termenului legal de soluţionare a cererii sau data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, dupã caz.
Textul constituţional invocat în susţinerea excepţiei este cel al art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie.
Totodatã, sunt invocate în susţinerea excepţiei şi prevederile art. 6 privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicatã, Curtea reţine urmãtoarele:
În esenţã, autorii excepţiei considerã cã textul de lege criticat contravine art. 21 alin. (1)-(3) din Constituţie, întrucât instituie un termen de cel mult un an în care terţii se pot adresa instanţei, termen care curge de la data emiterii actului administrativ unilateral atacat, în condiţiile în care în acel moment terţii nu erau nici vãtãmaţi şi nici nu cunoşteau actul, iar atunci când vãtãmarea s-a produs, acţiunea devine tardivã.
Curtea reţine cã stabilirea unor condiţionãri pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie o încãlcare a dreptului la liber acces la justiţie şi la un proces echitabil. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţionalã, care, prin <>Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, a stabilit cã legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedurã, ca şi modalitãţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrãditã a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalitãţile instituite de lege.
De altfel, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat cã dreptul de acces la justiţie nu este absolut. Fiind vorba de un drept pe care Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale l-a recunoscut fãrã sã-l defineascã în sensul restrâns al cuvântului, existã posibilitatea limitãrilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricãrui drept (Golder împotriva Regatului Unit, 1975). Curtea de la Strasbourg a reţinut cã instituirea unor termene pentru efectuarea diferitelor acte de procedurã, termenele de prescripţie şi cele de decãdere sau sancţiunile pentru nerespectarea acestora nu sunt de naturã a încãlca art. 6 paragraful 1 din Convenţie, acestea fiind restricţii admise atâta timp cât nu aduc atingere dreptului la un tribunal în substanţa sa (Stubbings şi alţii împotriva Regatului Unit, 1996). Aşadar, în acest domeniu, statele dispun de o anumitã marjã de apreciere.
Curtea reţine cã dispoziţiile <>art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu instituie un termen de naturã a afecta însãşi esenţa dreptului de acces liber la justiţie. Legiuitorul, instituind un astfel de termen, a avut în vedere securitatea şi stabilitatea raporturilor juridice şi nicidecum îngrãdirea accesului liber la justiţie. Totodatã, Curtea constatã cã textul de lege criticat asigurã posibilitatea neîngrãditã a celor interesaţi de a se adresa justiţiei, însã în formele şi modalitãţile instituite prin lege.
Faţã de cele arãtate, Curtea constatã cã invocarea de cãtre autorii excepţiei, în susţinerea acesteia, a cauzei Airey împotriva Irlandei, 1979, nu are relevanţã, întrucât acea cauzã se referea la limitarea accesului la un tribunal datoritã costurilor mari ale procedurii.
Totodatã, art. 13 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, invocat în susţinerea excepţiei, presupune existenţa posibilitãţii efective de a supune judecãţii unei instanţe naţionale cazul violãrii unui drept consacrat de convenţie. În consecinţã, atâta timp cât textul de lege criticat nu exclude acest drept, ci instituie numai un termen cu caracter procedural, nu se poate reţine încãlcarea art. 13 din Convenţie.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al <>art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 11 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 , excepţie ridicatã de Silviu Chiorean, Silvia Argintar şi Iuliu Pop în Dosarul nr. 2.537/2005 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Definitivã şi general obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 16 februarie 2006.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Benke Karoly
________
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
