Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Florin Bucur Vasilescu - preşedinte
Costica Bulai - judecãtor
Mihai Constantinescu - judecãtor
Ioan Griga - procuror
Doina Suliman - magistrat-asistent
Pe rol soluţionarea exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 385^9 din Codul de procedura penalã, invocatã de inculpatii-recurenti: Isopescu Eduard în Dosarul nr. 229/1994, Bochis Aurel în Dosarul nr. 782/1994, Varga Alexandru în Dosarul nr. 694/1994 şi Lati Adrian Horatiu în Dosarul nr. 360/1994, dosarele aparţinînd Curţii de Apel Oradea.
Preşedintele completului de judecata declara şedinţa deschisã.
La apelul nominal fãcut de magistratul-asistent se constata lipsa pãrţilor, deşi au fost legal citate.
Preşedintele completului de judecata considera cauza în stare de judecata şi da cuvintul pe fond reprezentantului Ministerului Public, care solicita respingerea exceptiei de neconstituţionalitate, deoarece restrîngerea temeiurilor de recurs sau de casare nu contravin art. 21 şi art. 23 din Constituţie. Considera ca numai legiuitorul poate institui procedurile judiciare şi arata ca în acest sens s-a pronunţat Curtea Constituţionalã prin Decizia nr. 54 din 29 mai 1995, rãmasã definitiva prin Decizia nr. 76 din 12 septembrie 1995, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 226 din 2 octombrie 1995.
Preşedintele completului de judecata declara dezbaterile închise.
CURTEA,
avînd în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constata urmãtoarele:
Curtea de Apel Oradea, pe rolul cãreia se afla dosarele nr. 229/1994, nr. 782/1994, nr. 694/1994 şi nr. 360/1994, prin încheierile din 21 februarie 1995, 28 martie 1995, 25 aprilie 1995 şi 16 mai 1995, a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 385^9 din Codul de procedura penalã, invocatã de inculpatii-recurenti: Isopescu Eduard, Bochis Aurel, Varga Alexandru şi Lati Adrian Horatiu, excepţie ce formeazã obiectul dosarelor nr. 33C/1995, nr. 57C/1995, nr. 73C/1995 şi nr. 89C/1995 ale Curţii Constituţionale.
În motivarea exceptiei de neconstituţionalitate, identicã în toate dosarele, se susţine, în esenta, ca dispoziţiile art. 385^9 din Codul de procedura penalã contravin art. 21 din Constituţie privind accesul liber la justiţie şi art. 23 alin. (9) din Constituţie privind libertatea individualã, întrucît nu permit controlul individualizarii pedepsei de cãtre instanta de recurs.
Curtea de Apel Oradea, exprimindu-şi opinia potrivit art. 23 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, apreciazã excepţia ca intemeiata, considerind ca art. 385^9 din Codul de procedura penalã "exprima intenţia legiuitorului, care, prin cele 21 de situaţii, a reglementat strict limitativ cazurile în care se pot declara recursuri în cauzele penale supuse acestei cai ordinare de atac, ceea ce ingradeste posibilitatea instanţelor şi dreptul pãrţilor de a verifica şi, respectiv, de a ataca deciziile instanţelor de apel pe calea recursurilor, sub aspectul individualizarii pedepsei, aspect ce este vizat cu precãdere de recurenti".
În vederea soluţionãrii exceptiei, au fost solicitate, în baza art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, punctele de vedere ale celor doua Camere ale Parlamentului şi al Guvernului.
În punctul sau de vedere, Senatul arata ca textul atacat este constituţional, întrucît cãile de atac se stabilesc potrivit art. 128 din Constituţie, în condiţiile legii, astfel încît reglementarea lor este lãsatã la aprecierea legiuitorului. De asemenea, se precizeazã ca, în prezent, este în curs de legiferare o noua reglementare ce va largi controlul judecãtoresc pe calea recursului, incluzind şi individualizarea pedepsei, dar ca aceasta situaţie nu infirma cu nimic legitimitatea constituţionalã a textului atacat.
Guvernul, în punctul sau de vedere, considera excepţia de neconstituţionalitate neîntemeiatã, deoarece "în recurs nu se verifica fondul procesului, ci anumite aspecte ale hotãrîrilor pronunţate de instanţele judecãtoreşti. Rejudecarea, în fond, a procesului, inclusiv operaţiunea de individualizare a pedepsei sau, dupã caz, de reindividualizare a pedepsei, este resortul exclusiv al caii de atac al apelului, care poate fi introdus de pãrţile interesate şi de procuror impotriva hotãrîrii primei instanţe. În felul acesta, partea interesatã dispune de posibilitatea legalã efectivã de a repune în discuţie, în fata instanţei de control judiciar, un aspect important al procesului penal, exigenţele art. 21 din Constituţie fiind, prin urmare, satisfacute. Constituţia a lãsat în competenta exclusiva a legiuitorului instituirea regulilor de desfãşurare a procesului în fata instanţelor judecãtoreşti, fãrã ca prin aceasta sa se restrîngã accesul liber la justiţie".
Camera Deputaţilor nu a comunicat punctul sau de vedere.
Avînd în vedere ca excepţia de neconstituţionalitate priveşte aceeaşi dispoziţie legalã invocatã în fata Curţii de Apel Oradea, excepţie ce formeazã obiectul dosarelor nr. 33C/1995, nr. 57C/1995, nr. 73C/1995 şi nr. 89C/1995 ale Curţii Constituţionale, precum şi pentru o mai buna administrare a justiţiei, la termenul de 14 septembrie 1995 s-a dispus conexarea acestor dosare.
CURTEA,
examinînd încheierile de sesizare, raportul întocmit în cauza, concluziile procurorului, punctele de vedere ale Senatului şi Guvernului, dispoziţiile art. 385^9 din Codul de procedura penalã raportate la prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, retine:
În temeiul dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, ale art. 23 şi urmãtoarele din Legea nr. 47/1992, competenta soluţionãrii exceptiei de neconstituţionalitate aparţine Curţii Constituţionale.
Excepţia de neconstituţionalitate invocatã a mai fãcut obiectul controlului Curţii şi prin Decizia nr. 54 din 29 mai 1995, definitiva prin Decizia nr. 76 din 12 septembrie 1995, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 266 din 2 octombrie 1995, s-a constatat ca dispoziţiile art. 385^9 din Codul de procedura penalã sînt constituţionale.
În motivarea acestei soluţii, s-a reţinut, în esenta, ca art. 385^9 din Codul de procedura penalã reglementeazã limitativ şi expres cazurile în care hotãrîrile judecãtoreşti sînt supuse casãrii. Recursul, fiind o cale de atac exclusiv de drept, spre deosebire de calea de atac al apelului, este caracterizat de un anumit grad de selectivitate sub aspectul cazurilor în care el poate fi folosit.
Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 a Plenului Curţii Constituţionale a statuat ca liberul acces la justiţie presupune accesul la procedurile prin care justiţia se înfãptuieşte şi ca este de competenta exclusiva a legiuitorului de a institui reguli de desfãşurare a procesului în fata instanţei judecãtoreşti.
Aceasta soluţie rezulta în mod categoric din dispoziţiile art. 125 alin. (3) din Constituţie, potrivit cãrora "competenta şi procedura de judecata sînt stabilite prin lege", şi ale art. 128, în conformitate cu care "impotriva hotãrîrilor judecãtoreşti, pãrţile interesate şi Ministerul Public pot exercita cãile de atac, în condiţiile legii". În mod corespunzãtor, principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neingradita a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi modalitãţile instituite de lege. De aceea, asa cum s-a statuat în decizia Curţii Constituţionale sus-menţionatã, regula instituitã prin art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit cãruia nici o lege nu poate îngrãdi accesul liber la justiţie, are ca semnificatie faptul ca legiuitorul nu poate reglementa mãsuri care sa împiedice exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit în beneficiul tuturor categoriilor de justitiabili.
Motivarea invocatã de inculpatii-recurenti, în sensul ca dispoziţiile art. 385^9 din Codul de procedura penalã ar limita instanta de recurs, ca autoritate de ultim grad de jurisdicţie ordinarã judecãtoreascã, de a analiza şi cenzura în cadrul acestei cai de atac individualizarea pedepsei aplicate, nu poate conduce la concluzia ca textul este neconstitutional. Întrucît recursul declarat impotriva unei hotãrîri definitive dupã apel reprezintã al treilea grad de jurisdicţie, pînã la nivelul sau cauza a trecut de faza judecaţii în fond şi în apel. De aceea, constituie o problema exclusiva a legiuitorului întinderea controlului judecãtoresc pe care înţelege sa-l instituie pe calea recursului. Acesta reprezintã motivul pentru care, spre a da satisfactie deplina intereselor procesuale ale pãrţilor, legea prevede ca recursul declarat impotriva unei hotãrîri care nu poate fi atacatã cu apel nu mai este limitat la cazurile de recurs prevãzute de art. 385^9 din Codul de procedura penalã, instanta fiind obligatã sa examineze intreaga cauza, sub toate aspectele, indiferent de temeiurile invocate de recurent. În aceasta situaţie, recursul preia funcţia devolutiva a apelului, pe care cauza respectiva nu l-a putut traversa, fiind exclusa de la aceasta cale de atac, conform dispoziţiilor art. 361 alin. 1 din Codul de procedura penalã.
În ceea ce priveşte invocarea art. 23 alin. (9) din Constituţie, care prevede ca "nici o pedeapsa nu poate fi stabilitã sau aplicatã decît în condiţiile şi în temeiul legii", art. 385^9 din Codul de procedura penalã nu contravine acestor dispoziţii. Ar fi contrar prevederilor art. 23 alin. (9) din Constituţie aplicarea unei pedepse cu încãlcarea regulilor procedurale pentru judecarea infracţiunii. Dimpotriva, din moment ce art. 23 alin. (9) din Constituţie prevede ca pedeapsa poate fi stabilitã şi aplicatã numai în condiţiile legii, rezulta ca art. 385^9 din Codul de procedura penalã, ce reglementeazã aceste condiţii în ce priveşte cazurile în care se poate formula recursul, nu poate fi considerat ca neconstitutional.
Un ultim aspect pe care îl ridica soluţionarea exceptiei este faptul ca prin invocarea acesteia se urmãreşte completarea motivelor de recurs prevãzute de art. 385^9 din Codul de procedura penalã şi cu posibilitatea instanţei de recurs de a cenzura individualizarea pedepsei. Deci, sub aspectul scopului urmãrit de cãtre inculpatii-recurenti, rezulta ca excepţia ar putea reprezenta o neconstituţionalitate prin omisiune, în sensul ca textul ar fi neconstitutional, deoarece legiuitorul a omis sa prevadã şi motivul de recurs legat de individualizarea pedepsei.
Ţinînd seama însã de prevederile art. 144 lit. c) din Constituţie, potrivit cãrora obiectul de neconstituţionalitate îl poate forma numai o dispoziţie a unei legi sau ordonanţe în vigoare, rezulta ca, în nici un caz, controlul de neconstituţionalitate nu poate privi omisiuni, deoarece, altminteri, Curtea Constituţionalã s-ar transforma în legislator pozitiv, rol ce revine, prin definitie, Parlamentului, care, prin natura şi funcţiile sale, reprezintã unica autoritate legiuitoare a tarii, potrivit art. 58 alin. (1) din Constituţie.
Aceste considerente subzistã şi în cauza de fata, neexistand elemente noi care sa le infirme şi care sa justifice îndepãrtarea Curţii de la practica sa, citata în prezenta decizie.
Pentru motivele arãtate, avînd în vedere dispoziţiile art. 385^9 din Codul de procedura penalã, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 24 alin. (2) şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 385^9 din Codul de procedura penalã, invocatã de Isopescu Eduard, Bochis Aurel, Varga Alexandru şi Lati Adrian Horatiu, în dosarele nr. 229/1994, nr. 782/1994, nr. 694/1994 şi nr. 360/1994 ale Curţii de Apel Oradea.
Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.
Pronunţatã în şedinţa din 16 noiembrie 1995.
--------------------
*) A se vedea şi decizia Curţii Constituţionale nr. 61 din 21 mai 1996, publicatã la pag. 4.
PREŞEDINTE,
conf. univ. dr. Florin Bucur Vasilescu
Magistrat-asistent,
Doina Suliman
-------------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
