Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 111 din 14 iulie 1998 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a art. 146 si 149 din Codul de procedura penala
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 287 din 5 august 1998
Ioan Muraru - preşedinte
Costica Bulai - judecãtor
Nicolae Popa - judecãtor
Lucian Stangu - judecãtor
Florin Bucur Vasilescu - judecãtor
Romul Petru Vonica - judecãtor
Ioan Griga - procuror
Gabriela Dragomirescu - magistrat-asistent
Pe rol, pronunţarea asupra exceptiei de neconstituţionalitate a art. 146 şi 149 din Codul de procedura penalã, invocatã de Andreias Ştefan în Dosarul nr. 123/1998 al Curţii Militare de Apel.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publica din data de 9 iulie 1998, în prezenta partii şi a reprezentantului Ministerului Public, şi au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 14 iulie 1998.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constata urmãtoarele:
Prin Încheierea din 19 mai 1998, Curtea Militarã de Apel a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 146 şi 149 din Codul de procedura penalã, ridicatã de Andreias Ştefan care, prin apãrãtorul sau, precizeazã "ca îşi însuşeşte toate nulitãţile privind arestarea preventivã a invinuitilor ori inculpaţilor, invocate de apãrãtorii inculpaţilor comandor Suciu Ioan, civilul Popescu Dumitru, civilul Chiata Marian şi civilul Negoescu Gabriel". În motivarea exceptiei inculpatii mentionati susţin ca textele legale atacate sunt neconstituţionale, fiind contrare prevederilor art. 23 din Constituţie, întrucât procurorul poate lua mãsura arestãrii preventive a unei persoane cu încãlcarea acestei dispoziţii constituţionale, deoarece, potrivit art. 146 din Codul de procedura penalã, nu are obligaţia de a-l asculta pe cel impotriva cãruia în mãsura arestãrii preventive şi, pe cale de consecinta, de a-i aduce la cunostinta învinuirea în prezenta unui apãrãtor. De asemenea, se susţine ca din analiza art. 23 din Constituţie rezulta ca dreptul conferit magistratului de a lua mãsura arestãrii preventive în cursul urmãririi penale se poate exercita o singura data, durata preventiei fiind unica şi neputând depãşi 30 de zile. Rezulta ca magistratul-procuror poate emite o singura ordonanta de arestare, a carei durata poate fi de la o zi la 30 de zile, iar nu mai multe ordonanţe cuprinzând durate de arestare fractionate, totalizand 30 de zile, deoarece, în aceasta situaţie procurorul şi-ar prelungi propriile mãsuri procesuale, ceea ce Constituţia nu permite. În speta, se susţine în continuare, a fost emisã o ordonanta de arestare preventivã, în calitate de invinuit, potrivit art. 146 din Codul de procedura penalã, şi apoi o alta ordonanta de 25 de zile, în condiţiile art. 149 din Codul de procedura penalã, procurorul prelungindu-şi astfel propria mãsura.
Exprimandu-şi opinia, instanta de judecata apreciazã ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã, deoarece obligativitatea audierii fãptuitorului înainte de luarea mãsurii arestãrii preventive exista, potrivit art. 150 din Codul de procedura penalã, numai în cazul arestãrii preventive a inculpatului, deci numai dupã punerea în mişcare a acţiunii penale. Potrivit art. 146 alin. 1 din Codul de procedura penalã, durata arestãrii învinuitului nu poate depãşi 5 zile, iar, în conformitate cu dispoziţiile art. 149 alin. 1 din acelaşi cod, durata arestãrii inculpatului nu poate depãşi 30 de zile, afarã de cazul în care aceasta este prelungitã în condiţiile legii. În cauza, procurorul militar anchetator nu şi-a prelungit nelegal propria mãsura privativã de libertate, ci a emis doua ordonanţe diferite, pentru arestarea mai întâi a învinuitului şi apoi a inculpatului, fãrã ca durata cumulatã a acestora sa depãşeascã 30 de zile, neincalcandu-se deci prevederile art. 23 din Constituţie.
Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicatã, s-au solicitat puncte de vedere preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
În punctul de vedere al Guvernului se apreciazã ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã. Se arata ca art. 146 din Codul de procedura penalã nu incalca dispoziţiile art. 23 din Constituţie, deoarece acest text constituţional nu prevede obligaţia pentru organul judiciar care ia mãsura arestãrii preventive a învinuitului sau a inculpatului de a dispune arestarea numai dupã ce a ascultat persoana fata de care se ia aceasta mãsura. Critica de neconstituţionalitate a art. 146 din Codul de procedura penalã, intemeiata pe inexistenta unei asemenea obligaţii, nu poate fi admisã, deoarece aceasta priveşte o omisiune legislativã şi, potrivit practicii jurisdicţionale a Curţii, controlul de constitutionalitate nu poate privi omisiuni. Art. 146 din Codul de procedura penalã nu incalca nici prevederile art. 5 din Convenţia europeanã pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, întrucât nici acest act normativ nu prevede obligaţia pentru organele judiciare sa asculte pe invinuit sau pe inculpat înainte de a lua mãsura arestãrii preventive. Se mai arata ca arestarea învinuitului şi arestarea inculpatului sunt mãsuri procesuale distincte, care primesc, în mod firesc, reglementãri diferite în raport cu calitatea procesuala pe care o are persoana arestata în cursul urmãririi penale. A interpreta ordonanta de arestare a inculpatului ca fiind o ordonanta de prelungire a arestãrii învinuitului înseamnã a adauga la lege, atâta vreme cat în art. 155 şi urmãtoarele din Codul de procedura penalã se foloseşte termenul de "prelungire" numai cu privire la prelungirea de cãtre instanta a arestãrii inculpatului, dispusã în faza de urmãrire penalã.
Preşedinţii celor doua Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, susţinerile pãrţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale atacate, raportate la prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, republicatã, retine urmãtoarele:
În temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, Curtea este competenta sa soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate invocatã.
Art. 146 din Codul de procedura penalã prevede: "Procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penalã, când sunt întrunite condiţiile prevãzute la art. 143 şi când exista în mod corespunzãtor vreunul din cazurile prevãzute la art. 148, dacã considera ca în interesul urmãririi penale este necesarã privarea de libertate a învinuitului, dispune prin ordonanta motivatã arestarea acestuia, arãtând temeiurile care justifica luarea mãsurii şi fixând durata arestãrii, care nu poate depãşi 5 zile.
Totodatã procurorul emite un mandat de arestare a învinuitului. Mandatul cuprinde în mod corespunzãtor menţiunile arãtate la art. 151 lit. a)-c), e) şi j), precum şi numele şi prenumele învinuitului şi durata pentru care este dispusã arestarea acestuia."
Principala critica de neconstituţionalitate adusã de autorul exceptiei dispoziţiilor art. 146 din Codul de procedura penalã se referã la faptul ca acestea ar permite procurorului care a dispus arestarea învinuitului sa dispunã apoi arestarea aceleiaşi persoane în calitate de inculpat, deci sa prelungeascã astfel propria mãsura de arestare, deşi, potrivit art. 23 alin. (4) din Constituţie, prelungirea arestãrii se aproba numai de instanta de judecata.
Aceasta critica nu este intemeiata. Arestarea inculpatului, atunci când intervine dupã arestarea învinuitului, luatã tot de procuror, nu poate fi privitã ca o prelungire a acesteia, deoarece cele doua mãsuri, deşi luate de procuror cu privire la aceeaşi persoana, sunt diferite ca natura juridicã. Mãsura arestãrii preventive a învinuitului are un caracter excepţional şi apare ca necesarã numai atunci când termenul de 24 de ore, cat poate dura mãsura reţinerii, conform dispoziţiilor art. 23 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 144 alin. 1 din Codul de procedura penalã, se dovedeşte insuficient pentru verificarea temeiurilor legale necesare punerii în mişcare a acţiunii penale impotriva învinuitului şi, eventual, pentru a se lua impotriva lui mãsura arestãrii preventive sau, dimpotriva, pentru a se dispune scoaterea de sub urmãrire penalã sau, eventual, încetarea urmãririi. Mãsura arestãrii învinuitului nu poate depãşi 5 zile şi se justifica numai dacã este necesarã în interesul urmãririi penale, în condiţiile art. 143 din Codul de procedura penalã şi în vreunul dintre cazurile prevãzute la art. 148 din acelaşi cod. Luarea ei se dispune de procuror prin ordonanta motivatã, este urmatã de emiterea mandatului de arestare a învinuitului şi nu poate fi prelungitã. Dacã la expirarea duratei arestãrii învinuitului se confirma temeiurile pentru punerea în mişcare a acţiunii penale impotriva acestuia şi se menţine necesitatea privarii sale de libertate, în condiţiile legii, procurorul dispune prin ordonanta punerea în mişcare a acţiunii penale şi luarea mãsurii arestãrii preventive a inculpatului, urmatã de emiterea mandatului de arestare a acestuia. Mãsura este, în conceptia legiuitorului, consecinta înlocuirii poziţiei procesuale de invinuit a fãptuitorului, adicã de persoana fata de care se efectueazã urmãrirea penalã, cat timp nu a fost pusã în mişcare acţiunea penalã impotriva sa (art. 229 din Codul de procedura penalã), cu aceea de inculpat, adicã de persoana impotriva cãreia s-a pus în mişcare acţiunea penalã (art. 23 din Codul de procedura penalã). În ceea ce priveşte durata arestãrii inculpatului, consecutiva mãsurii arestãrii învinuitului, ea trebuie sa includã, în mod firesc, durata acesteia din urma, ca mãsura exceptionala, specifica urmãririi penale în reglementarea legalã în vigoare, neputând depãşi însã, împreunã cu aceasta, durata de 30 de zile prevãzutã la art. 23 alin. (4) din Constituţie, având în vedere şi faptul ca, deşi diferite, cele doua mãsuri preventive au drept consecinta privarea de libertate a aceleiaşi persoane, în cadrul aceleiaşi cauze penale, iar prevederile constituţionale menţionate se referã la arestarea preventivã a unei persoane, indiferent de calitatea procesuala a acesteia, deci fãrã sa distinga, asa cum face Codul de procedura penalã, între arestarea învinuitului şi arestarea inculpatului.
Nu poate însã sa fie trecutã cu vederea aceasta necorelare a dispoziţiilor legale cu dispoziţiile şi principiile constituţionale, care vadeste necesitatea intervenţiei legiuitorului pentru punerea de acord cu Constituţia a dispoziţiilor legale examinate.
În ceea ce priveşte critica adusã dispoziţiilor art. 146 din Codul de procedura penalã, sub aspectul condiţiilor în care poate fi luatã mãsura arestãrii învinuitului, în raport cu mãsura arestãrii inculpatului, Curtea constata ca în lege se face o nejustificatã diferentiere în favoarea mãsurii arestãrii inculpatului, care nu poate fi luatã decât dupã ascultarea acestuia, condiţie care lipseşte în cazul arestãrii învinuitului. Or, deosebirile de natura juridicã dintre cele doua mãsuri procesuale nu justifica nici o deosebire de tratament între invinuit şi inculpat sub aspectul garanţiilor privind libertatea persoanei, dreptul la apãrare şi al garanţiilor procesuale prevãzute de lege şi consacrate în Constituţie. De aceea dispoziţiile art. 146 din Codul de procedura penalã şi mãsura arestãrii preventive a învinuitului, pe care o reglementeazã, sunt constituţionale numai în mãsura în care prin acestea se asigura respectarea necondiţionatã a garanţiilor constituţionale privind libertatea şi drepturile fundamentale ale persoanei.
Excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 149 din Codul de procedura penalã este neîntemeiatã şi urmeazã a fi respinsã. Acest articol prevede: "Durata arestãrii inculpatului nu poate depãşi 30 de zile, afarã de cazul când ea este prelungitã în condiţiile legii. Termenul curge de la data emiterii mandatului, când arestarea a fost dispusã dupã ascultarea inculpatului, iar în cazul când arestarea a fost dispusã în lipsa inculpatului, termenul curge de la prezentarea acestuia la organul judiciar care a emis mandatul.
Când o cauza este trecutã pentru continuarea urmãririi penale de la un organ de urmãrire la altul, mandatul de arestare emis anterior rãmâne valabil. Durata arestãrii se calculeazã potrivit dispoziţiilor alineatului precedent.
Arestarea inculpatului în cursul judecaţii dureazã pana la soluţionarea definitiva a cauzei, afarã de cazul când instanta dispune revocarea ei."
Cat priveşte critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 149 alin. 1 din Codul de procedura penalã, se constata ca aceasta este neîntemeiatã, deoarece textul prevede în mod expres ca durata arestãrii inculpatului nu poate depãşi 30 de zile, fiind deci conform cu art. 23 alin. (4) din Constituţie. Dispoziţiile art. 149 alin. 2 din acelaşi cod nu au legatura cu cauza şi, în consecinta, şi aceasta critica urmeazã a fi respinsã.
Referitor la prevederile alin. 3 al aceluiaşi articol, se constata ca, prin Decizia nr. 60 din 25 mai 1994, definitiva prin Decizia nr. 20 din 15 februarie 1995, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 57 din 28 martie 1995, Curtea a statuat ca aceste dispoziţii sunt neconstituţionale în mãsura în care se interpreteazã în sensul ca durata arestãrii, dispusã de instanta în cursul judecaţii, poate depãşi 30 de zile, fãrã a fi necesarã prelungirea în condiţiile art. 23 din Constituţie. Totodatã, prin Decizia nr. 546 din 4 decembrie 1997, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 2 martie 1998, Curtea a constatat ca în legatura cu arestarea inculpatului în cursul judecaţii, prevãzutã la art. 149 alin. 3 din Codul de procedura penalã, se va face aplicarea directa a dispoziţiilor art. 23 alin. (4) din Constituţie. Astfel fiind, potrivit dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 149 alin. 3 din Codul de procedura penalã este inadmisibila, urmând a fi respinsã.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 din Legea nr. 47/1992, republicatã,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
1. Admite în parte excepţia de neconstituţionalitate invocatã de Andreias Ştefan în Dosarul nr. 123/1998 al Curţii Militare de Apel şi constata ca dispoziţiile art. 146 din Codul de procedura penalã sunt constituţionale numai în mãsura în care asigura învinuitului aceleaşi drepturi procesuale ca şi inculpatului, în temeiul garanţiilor constituţionale privind libertatea individualã şi siguranta persoanei, prevãzute la art. 23 şi 24 din Constituţie.
2. Respinge excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 149 alin. 1 şi 2 din Codul de procedura penalã.
3. Respinge ca inadmisibila excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 149 alin. 3 din Codul de procedura penalã.
Definitiva şi obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publica din data de 14 iulie 1998.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN MURARU
Magistrat-asistent,
Gabriela Dragomirescu
----------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
