Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 100 din 9 martie 2004 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedura penala
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 261 din 24 martie 2004
Nicolae Popa - preşedinte
Costicã Bulai - judecãtor
Nicolae Cochinescu - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Petre Ninosu - judecãtor
Şerban Viorel Stãnoiu - judecãtor
Lucian Stângu - judecãtor
Ioan Vida - judecãtor
Iuliana Nedelcu - procuror
Florentina Geangu - magistrat-asistent
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedurã penalã, excepţie ridicatã de Andrei Horia Ursu în Dosarul nr. 40/2003 al Curţii Militare de Apel.
La apelul nominal rãspunde avocat Eugenia Crângariu, pentru autorul excepţiei, precum şi partea Eugen Grigorescu, personal şi asistat de apãrãtor ales, Ion Bunescu. Procedura, legal îndeplinitã.
Curtea dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 516 D/2003 având ca obiect aceeaşi excepţie, ridicatã de Nicolae Badea în Dosarul nr. 4.157/2003 al Tribunalului Teleorman - Secţia penalã. La apelul nominal, în acest dosar, rãspunde avocat Anda Valeria Nedelea, pentru autorul excepţiei, lipsind pãrţile Lina Boboc şi Gheorghe Coşoveanu, faţã de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã.
Din oficiu, Curtea pune în discuţie problema conexãrii celor douã cauze, având în vedere cã în ambele dosare obiectul excepţiei de neconstituţionalitate este acelaşi.
Reprezentanţii pãrţilor, precum şi reprezentantul Ministerului Public nu se opun conexãrii cauzelor.
Curtea, deliberând, dispune conexarea Dosarului nr. 516 D/2003 la Dosarul nr. 505 D/2003, în temeiul <>art. 16 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, conform cãruia "Procedura jurisdicţionalã [...] se completeazã cu regulile procedurii civile [...]", raportat la art. 164 alin. 1 şi 2 din Codul de procedurã civilã, potrivit cãruia "[...] întrunirea mai multor pricini [...] în care sunt aceleaşi pãrţi sau chiar împreunã cu alte pãrţi şi al cãror obiect şi cauzã au între dânsele o strânsã legãturã [╔] poate fi fãcutã de judecãtor chiar dacã pãrţile nu au cerut-o".
Cauza fiind în stare de judecatã, se acordã cuvântul pe fond.
Pentru autorul excepţiei, Andrei Horia Ursu, apãrãtorul ales solicitã admiterea excepţiei, arãtând cã dispoziţiile art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedurã penalã, referitoare la persoanele care pot face apel, contravin prevederilor art. 16 alin. (1), ale art. 21 alin. (3) şi ale art. 124 din Constituţie, republicatã. De asemenea, se susţine cã tratarea "in rem" a restrângerii exercitãrii cãii de atac ordinare a apelului nu exclude discriminarea pãrţii vãtãmate, ca persoanã participantã la procesul penal. Sub acest aspect, este de observat cã, potrivit art. 362 alin. 1 alin. 1 lit. f) din Codul de procedurã penalã, poate face apel, fãrã nici o distincţie derivatã din principiul oficialitãţii, orice persoanã ale cãrei interese legitime au fost vãtãmate printr-o mãsurã sau printr-un act al instanţei, o asemenea persoanã fiind şi partea vãtãmatã. Totodatã, în concepţia art. 21 din Legea fundamentalã, accesul liber la justiţie este consacrat nu numai prin dreptul egal de promovare a unei acţiuni, ci şi prin dreptul la un proces echitabil, care presupune echilibru şi egalitatea armelor pentru toate actele de procedurã, deci şi pentru promovarea aceloraşi cãi de atac, care garanteazã accesul egal şi liber la justiţie, în toate gradele de jurisdicţie, acolo unde legiuitorul le reglementeazã. În susţinerea celor arãtate depune note scrise.
Partea Eugen Grigorescu, prin apãrãtor, solicitã respingerea excepţiei, deoarece nu existã elemente din care sã rezulte contradicţia textului procedural criticat ca fiind neconstituţional cu unul din textele Constituţiei. În susţinere, depune note scrise.
Pentru autorul excepţiei, Nicolae Badea, apãrãtorul ales solicitã admiterea excepţiei şi constatarea cã dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale. În acest sens aratã, în esenţã, cã, "deşi i se recunoaşte persoanei vãtãmate dreptul de a se adresa justiţiei (art. 21 din Constituţie), precum şi posibilitatea de a participa în procesul penal în calitate de parte vãtãmatã (art. 24 alin. 1 din Codul de procedurã penalã), aceasta nu beneficiazã de o egalitate de tratament juridic decât în prima fazã a procesului penal, aceea a judecãţii în primã instanţã, în celelalte faze ale procesului penal, în apel şi în recurs, partea vãtãmatã participã pasiv, neavând la îndemânã aceleaşi mijloace procesuale cu ale celorlalte pãrţi din proces. Aceastã inegalitate de tratament juridic constituie o violare a principiului egalitãţii în faţa legii, consacrat de art. 16 din Constituţie, o încãlcare a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, precum şi a prevederilor art. 24 şi art. 49 din Constituţie". În susţinerea celor de mai sus depune note scrise.
Reprezentantul Ministerului Public aratã cã diferenţierea fãcutã prin dispoziţiile art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedurã penalã (în sensul cã partea vãtãmatã poate face apel numai în ceea ce priveşte latura penalã a cauzei în care acţiunea penalã se pune în mişcare la plângerea prealabilã) este contrarã principiului constituţional al egalitãţii şi nediscriminãrii, deoarece se aplicã un tratament diferenţiat, fãrã a exista o motivare obiectivã şi rezonabilã. De asemenea, sunt încãlcate şi prevederile art. 24 din Constituţie, republicatã, întrucât garantarea constituţionalã a dreptului la apãrare are în vedere şi posibilitatea exercitãrii cãilor legale de atac împotriva soluţiilor adoptate de instanţa de judecatã, care sunt considerate greşite de cãtre unul sau altul dintre participanţii la procesul penal. Referitor la dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Constituţie, republicatã, potrivit cãrora nici o lege nu poate îngrãdi accesul la justiţie şi care au ca semnificaţie faptul cã legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nici o categorie sau un grup social, aratã cã prevederile legale criticate nu reglementeazã o situaţie de excludere, ci de limitare a exerciţiului drepturilor procesuale pentru partea vãtãmatã. Aceastã limitare este neconstituţionalã, nefiind îndeplinite condiţiile restrictive stabilite de art. 53 alin. (1) din Constituţie, republicatã. Faţã de cele arãtate, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedurã penalã şi, totodatã, în temeiul <>art. 25 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, de constatare a neconstituţionalitãţii şi a dispoziţiilor art. 385^2 din Codul de procedurã penalã.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarelor, reţine urmãtoarele:
Prin Încheierea din 6 noiembrie 2003, pronunţatã în Dosarul nr. 40/2003, şi Încheierea din 5 noiembrie 2003, pronunţatã în Dosarul nr. 4.157/2003, Curtea Militarã de Apel şi, respectiv, Tribunalul Teleorman - Secţia penalã au sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedurã penalã, excepţie ridicatã de Horia Andrei Ursu şi Nicolae Badea, pãrţi vãtãmate în dosarele menţionate.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se aratã, în esenţã, cã prevederile legale criticate sunt contrare dispoziţiilor art. 16 alin. (1), ale art. 21, 24, art. 49 alin. (1) şi art. 123 din Constituţie, precum şi ale art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale. Se motiveazã cã, în cauzele penale în care acţiunea penalã se pune în mişcare din oficiu, partea vãtãmatã care participã la proces nu are dreptul sã atace cu apel sentinţa pe care o considerã nelegalã sau netemeinicã, deşi, în calitatea sa de subiect pasiv al infracţiunii, este profund interesatã în soluţionarea cauzei. Refuzându-i-se acest drept, i se îngrãdeşte accesul la justiţie şi i se nesocoteşte dreptul la un proces echitabil.
Curtea Militarã de Apel apreciazã cã excepţia de neconstituţionalitate este întemeiatã, întrucât persoana vãtãmatã, care participã în procesul penal în calitate de parte vãtãmatã, poate devolua latura penalã a cauzei numai în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penalã se pune în mişcare la plângerea prealabilã, nu şi în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penalã se pune în mişcare din oficiu, ceea ce creeazã astfel o inegalitate în drepturi între persoanele vãtãmate, în cele douã situaţii. Or, aratã instanţa, chiar în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penalã se pune în mişcare din oficiu, contribuţia pãrţii vãtãmate la aflarea adevãrului este de necontestat nu numai în etapa judecãţii în primã instanţã, dar şi în cãile de atac. Faptul cã procurorul are calitatea de reprezentant al intereselor generale ale societãţii nu înlãturã, în opinia sa, dreptul pãrţii vãtãmate de a critica, pentru nelegalitate şi netemeinicie, hotãrârea primei instanţe, în faţa instanţelor de control judiciar. Se mai invocã şi argumentul cã însãşi Curtea Constituţionalã, prin <>Decizia nr. 486/1997 , a recunoscut dreptul persoanei vãtãmate de a declanşa judecata în faţa instanţei a persoanei faţã de care procurorul a dispus o soluţie de neurmãrire sau de netrimitere în judecatã. Decizia Curţii Constituţionale a condus la introducerea, prin <>Legea nr. 281/2003 pentru modificarea şi completarea Codului de procedurã penalã şi a unor legi speciale, a art. 278^1 , de unde rezultã dreptul persoanei vãtãmate de a sesiza instanţa (art. 278^1 alin. 9 din Codul de procedurã penalã). În cazul pronunţãrii soluţiei de achitare în primã instanţã, în lipsa recunoaşterii dreptului persoanei vãtãmate de a se adresa instanţelor de control judiciar, în ipoteza reglementatã de art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedurã penalã, aceasta ar echivala cu lipsa accesului la justiţie. Or, nerecunoaşterea dreptului de apel şi recurs pentru partea vãtãmatã ar lipsi de conţinut şi finalitate demersul juridic şi principial al Curţii Constituţionale şi al legiuitorului. Dispoziţiile legale criticate sunt contrare, precizeazã instanţa, şi prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (1)-(3), referitoare la accesul liber la justiţie, şi ale art. 124 alin. (2), potrivit cãrora justiţia este unicã, imparţialã şi egalã pentru toţi.
Tribunalul Teleorman - Secţia penalã considerã excepţia întemeiatã, cu motivarea cã "singura posibilitate a pãrţii vãtãmate de a-şi susţine interesele în ceea ce priveşte latura penalã este aceea de a declara apel ca o cale de apãrare a intereselor victimei, or o excludere a acestei posibilitãţi vine în contradicţie cu interesele acesteia, îngrãdindu-i drepturile pe care statul le protejeazã".
În conformitate cu dispoziţiile <>art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. De asemenea, potrivit dispoziţiilor <>art. 18^1 din Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului, cu modificãrile ulterioare, a fost solicitat punctul de vedere al acestei instituţii.
Guvernul aratã cã excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedurã penalã este neîntemeiatã. În acest sens se aratã cã legea face distincţie între situaţiile în care acţiunea penalã se pune în mişcare la plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate şi cele în care acţiunea penalã se pune în mişcare şi se exercitã din oficiu. În conformitate cu prevederile art. 131 din Constituţie, republicatã, procurorul este titularul acţiunii publice în procesul penal, ca reprezentant al intereselor generale ale societãţii. Persoana vãtãmatã care s-a constituit parte civilã în procesul penal, având deplinã capacitate procesualã în ce priveşte acţiunea civilã, va putea discuta, în apelul sãu, şi aspectele penale ale hotãrârii atacate, dacã de modul în care au fost soluţionate acestea depinde soluţionarea acţiunii civile. Eventualele erori comise de prima instanţã, în soluţionarea laturii penale, nu vor putea fi îndreptate ca urmare a declarãrii apelului numai de cãtre partea civilã, însã aflarea adevãrului şi justa soluţionare a cauzei sunt garantate de legiuitorul român prin posibilitatea oferitã pãrţilor din proces de a exercita cãile extraordinare de atac prevãzute de lege. De aceea, nu se poate susţine cã, prin dispoziţiile art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedurã penalã, se încalcã accesul liber la justiţie consacrat în art. 21 din Constituţie, republicatã.
În cauzele în care acţiunea penalã se pune în mişcare din oficiu, partea vãtãmatã nu are dreptul sã decidã nici declanşarea, nici încetarea procesului penal şi, în consecinţã, nici continuarea acestuia prin promovarea cãii de atac a apelului. În aceste condiţii, îşi gãseşte aplicare principiul oficialitãţii înscris în art. 2 din Codul de procedurã penalã.
Deşi în cele douã situaţii drepturile pãrţii vãtãmate sunt diferite, acestea nu constituie o încãlcare a principiului constituţional al egalitãţii în drepturi, deoarece acest principiu nu trebuie sã atragã aplicarea aceluiaşi regim juridic unor situaţii diferite. Aşa cum, în cauzele în care acţiunea penalã se pune în mişcare la plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate, procurorul nu poate dispune punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale împotriva voinţei persoanei vãtãmate, tot aşa, în cazurile în care funcţioneazã principiul oficialitãţii, partea vãtãmatã nu poate dispune asupra acţiunii penale. Acest fapt nu este de naturã sã îi aducã pãrţii vãtãmate nici un fel de prejudicii; altfel, partea vãtãmatã s-ar substitui Ministerului Public, singurul împuternicit prin Constituţie sã reprezinte interesele societãţii în procesul penal.
Avocatul Poporului aratã cã, faţã de prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, republicatã, excepţia este neîntemeiatã, deoarece "procesul echitabil" nu implicã imperios "existenţa mai multor grade de jurisdicţie, a unor cãi de atac al hotãrârilor judecãtoreşti, pe cale de consecinţã, posibilitatea exercitãrii acestor cãi de atac de cãtre toate pãrţile din proces". Totodatã, faptul cã partea vãtãmatã poate folosi calea de atac a apelului numai în cauzele în care acţiunea penalã se pune în mişcare la plângerea prealabilã şi numai în ce priveşte latura penalã, corespunde întru totul intereselor generale ale societãţii, soluţionarea acţiunii penale nefiind lãsatã, în nici un sistem de drept penal, la voinţa persoanei vãtãmate (cu excepţia infracţiunilor zise de învinuire privat-publicã).
Critica raportatã la prevederile art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, republicatã, este neîntemeiatã, deoarece textele legale criticate nu conţin norme restrictive privind accesul la justiţie pentru apãrarea drepturilor, a libertãţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor la care se referã.
În ceea ce priveşte pretinsa neconstituţionalitate faţã de art. 16 din Constituţie, republicatã, Avocatul Poporului apreciazã cã aceasta este nefondatã, deoarece partea vãtãmatã are posibilitatea de a exercita aceeaşi cale de atac (apelul) pe care o au procurorul, inculpatul şi celelalte pãrţi din procesul penal. Limitele prevãzute în dispoziţiile legale criticate nu constituie discriminãri, ci precizãri fireşti în raport cu interesele legitime ale acestor pãrţi, apãrate în cadrul procesului penal.
În legãturã cu invocarea încãlcãrii prevederilor art. 124 din Constituţie, republicatã, se aratã cã aceste critici sunt nerelevante pentru soluţionarea excepţiei de faţã, neavând incidenţã cu obiectul acesteia.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicatã.
CURTEA,
examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, susţinerile pãrţilor prezente, rapoartele întocmite de judecãtorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 , reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, republicatã, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale <>art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicatã.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedurã penalã, conform cãrora: "Pot face apel: [...] c) partea vãtãmatã, în cauzele în care acţiunea penalã se pune în mişcare la plângerea prealabilã, dar numai în ce priveşte latura penalã."
Autorii excepţiei susţin cã aceste dispoziţii legale contravin prevederilor constituţionale privind egalitatea în drepturi prevãzutã de art. 16 alin. (1), dreptul pãrţilor la acces liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil reglementate de art. 21, dreptul la apãrare consacrat de art. 24, restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi prevãzutã de art. 49 alin. (1), precum şi înfãptuirea justiţiei reglementatã de art. 123, ultimele douã articole devenind art. 53 alin. (1) şi, respectiv, art. 124, dupã revizuirea şi republicarea Constituţiei în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003. Dispoziţiile constituţionale invocate au, în prezent, urmãtorul cuprins:
- Art. 16 alin. (1): "Cetãţenii sunt egali în faţa legii şi a autoritãţilor publice, fãrã privilegii şi fãrã discriminãri.";
- Art. 21 alin. (3): "Pãrţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.";
- Art. 24: "(1) Dreptul la apãrare este garantat. (2) În tot cursul procesului, pãrţile au dreptul sã fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.";
- Art. 53 alin. (1): "Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertãţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacã se impune, dupã caz, pentru: apãrarea securitãţii naţionale, a ordinii, a sãnãtãţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertãţilor cetãţenilor; desfãşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamitãţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.";
- Art. 124: "(1) Justiţia se înfãptuieşte în numele legii.
(2) Justiţia este unicã, imparţialã şi egalã pentru toţi.
(3) Judecãtorii sunt independenţi şi se supun numai legii."
Se considerã, de asemenea, cã textul de lege criticat încalcã şi prevederile Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale cuprinse în art. 6 alin. (1), potrivit cãrora: "Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de cãtre o instanţã independentã şi imparţialã, instituitã de lege, care va hotãrî fie asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricãrei acuzaţii în materie penalã îndreptate împotriva sa. Hotãrârea trebuie sã fie pronunţatã în mod public, dar accesul în sala de şedinţe poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga duratã a procesului sau a unei pãrţi a acestuia în interesul moralitãţii, al ordinii publice ori al securitãţii naţionale într-o societate democraticã, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a pãrţilor la proces o impun, sau în mãsura consideratã absolut necesarã de cãtre instanţã atunci când, în împrejurãri speciale, publicitatea ar fi de naturã sã aducã atingere intereselor justiţiei."
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constatã, pentru considerentele ce urmeazã sã fie înfãţişate, cã dispoziţiile art. 362 alin. (1) lit. c) din Codul de procedurã penalã, prin limitarea dreptului pãrţii vãtãmate de a exercita calea de atac a apelului (şi, în consecinţã, şi calea de atac a recursului, datoritã trimiterii realizate prin art. 385^2 din Codul de procedurã penalã), contravin Constituţiei, republicatã, şi anume: prevederilor art. 16 alin. (1), referitoare la egalitatea în drepturi; dispoziţiilor art. 21, referitoare la accesul liber la justiţie; prevederilor art. 24 alin. (1), referitoare la dreptul la apãrare; dispoziţiilor art. 124 alin. (2) (prevederi constituţionale invocate în mod expres de autorii excepţiei); precum şi prevederilor art. 129, referitoare la folosirea cãilor de atac.
1. Limitarea, stabilitã prin art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedurã penalã, a dreptului pãrţii vãtãmate de a exercita cãile ordinare de atac, cu privire la latura penalã, exclusiv în cauzele în care acţiunea penalã se pune în mişcare la plângere prealabilã este contrarã principiului egalitãţii în drepturi, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, republicatã, deoarece pun persoana vãtãmatã, care este subiect pasiv al infracţiunii şi al raportului substanţial de conflict, în poziţie de inferioritate faţã de inculpat, subiectul activ al infracţiunii, care are dreptul de a folosi nestânjenit calea de atac a apelului. Or, este inadmisibil ca inculpatul sã poatã folosi calea de atac a apelului, iar victima sa, parte vãtãmatã în proces, sã nu aibã acest drept.
Condiţionarea punerii în mişcare a acţiunii penale de existenţa plângerii prealabile a persoanei vãtãmate reprezintã o excepţie de la principiul general al oficialitãţii procesului penal şi se aplicã doar în cazul infracţiunilor cu o gravitate şi cu un grad de pericol social mai reduse. Pe de altã parte, în cazul infracţiunilor mai grave, interesul pãrţii vãtãmate pentru aplicarea corectã a mãsurilor represive legale este mai accentuat.
Este adevãrat cã procesele penale având ca obiect infracţiuni care sunt urmãrite din oficiu sunt de interes public şi cã titularul acţiunii penale este Ministerul Public, care, potrivit prevederilor art. 131 alin. (1) din Constituţie, republicatã, "În activitatea judiciarã, [...] reprezintã interesele generale ale societãţii şi apãrã ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertãţile cetãţenilor". Dar nu mai puţin adevãrat este şi faptul cã exercitarea personalã şi în mod nemijlocit de cãtre partea vãtãmatã a dreptului de a ataca la instanţa ierarhic superioarã o hotãrâre judecãtoreascã pe care o considerã greşitã, indiferent sub ce aspect, nu diminueazã cu nimic rolul şi atribuţiile Ministerului Public, ci, dimpotrivã, le completeazã în interesul aplicãrii corecte a legii. Controlul judiciar, prin diferite grade de jurisdicţie, are menirea de a repara eventualele erori cuprinse în soluţiile pronunţate prin hotãrârile instanţelor inferioare. La fel cum poate greşi o instanţã judecãtoreascã, şi reprezentantul Ministerului Public este supus aceleiaşi eventualitãţi, astfel încât este posibil ca în mod eronat sã nu atace cu apel ori cu recurs o hotãrâre nelegalã sau netemeinicã. Într-o asemenea situaţie, când - conform art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedurã penalã - partea vãtãmatã este privatã de dreptul de a exercita cãile de atac, hotãrârile respective nu se mai supun controlului judiciar, cu consecinţa menţinerii erorii judiciare (a cãrei posibilitate de înlãturare prin eventuala formulare a unei cãi extraordinare de atac este extrem de redusã ca urmare a regimului juridic restrictiv al acestor cãi).
În legãturã cu aplicarea principiului egalitãţii Curtea Constituţionalã a stabilit în mod constant în jurisprudenţa sa cã "violarea principiului egalitãţii şi nediscriminãrii existã atunci când se aplicã tratament diferenţiat unor cazuri egale, fãrã sã existe o motivare obiectivã şi rezonabilã, sau dacã existã o disproporţie între scopul urmãrit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite" (Decizia Curţii Constituţionale nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996).
În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, care, în aplicarea principiului nediscriminãrii prevãzut la art. 14 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, a stabilit cã orice diferenţã de tratament fãcutã de stat între persoane aflate în situaţii similare trebuie sã îşi gãseascã o justificare obiectivã şi rezonabilã (de exemplu, în cazul "Markx împotriva Belgiei", 1979).
În aceste condiţii Curtea Constituţionalã constatã cã nu existã o justificare obiectivã şi rezonabilã în ceea ce priveşte limitarea pãrţii vãtãmate de a exercita cãile ordinare de atac, cu privire la latura penalã, exclusiv în cauzele în care acţiunea penalã se pune în mişcare la plângerea prealabilã.
În lumina celor arãtate, Curtea constatã şi încãlcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 124 alin. (2), potrivit cãrora "Justiţia este unicã, imparţialã şi egalã pentru toţi".
2. Conform art. 21 din Constituţie, republicatã, "(1) Orice persoanã se poate adresa justiţiei pentru apãrarea drepturilor, a libertãţilor şi a intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrãdi exercitarea acestui drept". [...]
Întrucât textul constituţional nu distinge, rezultã cã accesul liber la justiţie nu se referã exclusiv la acţiunea introductivã la prima instanţã de judecatã, ci şi la sesizarea oricãror alte instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele ulterioare ale procesului, inclusiv, aşadar, la exercitarea cãilor de atac, deoarece apãrarea drepturilor, a libertãţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, şi posibilitatea acţionãrii împotriva hotãrârilor judecãtoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate. Ca urmare, limitarea dreptului unor pãrţi ale unuia şi aceluiaşi proces penal de a exercita cãile legale de atac constituie o restrângere a accesului liber la justiţie.
Aceastã îngrãdire este neconstituţionalã, nefiind îndeplinite condiţiile restrictive stabilite de art. 53 alin. (1) din Constituţie, republicatã, potrivit cãruia: "Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertãţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacã se impune, dupã caz, pentru: apãrarea securitãţii naţionale, a ordinii, a sãnãtãţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertãţilor cetãţenilor; desfãşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamitãţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav."
3. Potrivit art. 24 alin. (1) din Constituţie, republicatã, "Dreptul la apãrare este garantat". Prin redactarea sa atât de generalã, aceastã garanţie constituţionalã nu vizeazã doar apãrarea referitoare la faza procesului penal desfãşuratã în faţa primei instanţe de judecatã (de exemplu, prin propunerea şi producerea de probe în faţa instanţei de fond, prin concluzii puse în cadrul dezbaterilor etc.), ci vizeazã, deopotrivã, şi dreptul de apãrare prin exercitarea cãilor legale de atac împotriva unor constatãri de fapt sau de drept ori unor soluţii adoptate de o instanţã de judecatã, dar care sunt considerate greşite de cãtre unul sau altul dintre participanţii la procesul penal. Este evident cã, în situaţia în care partea vãtãmatã este împiedicatã sã exercite cãile ordinare de atac, aceasta nu-şi poate valorifica şi apãra drepturile în faţa instanţei de apel sau de recurs, întrucât cauza ori nu va ajunge în faţa acestor instanţe ori, în eventualitatea apelului sau recursului declarat de inculpat, nu se poate înrãutãţi situaţia acestuia.
4. Potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, republicatã, "Împotriva hotãrârilor judecãtoreşti, pãrţile interesate şi Ministerul Public pot exercita cãile de atac, în condiţiile legii". Aceastã normã constituţionalã cuprinde douã teze: prima tezã consacrã dreptul subiectiv al oricãrei pãrţi a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum şi dreptul Ministerului Public de a exercita cãile de atac împotriva hotãrârilor judecãtoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; cea de-a doua tezã prevede cã exercitarea cãilor de atac se poate realiza în condiţiile legii.
Prima tezã exprimã, de fapt, în alţi termeni dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituţie, republicatã, privind accesul liber la justiţie (desigur, în înţelesul de acces liber la toate gradele de jurisdicţie, astfel cum s-a demonstrat prin considerentele anterioare); aceastã tezã conţine, aşadar, o reglementare substanţialã. Cea de-a doua tezã se referã la reguli de procedurã, care nu pot însã aduce atingere substanţei dreptului conferit prin cea dintâi tezã. Aşa fiind, în privinţa condiţiilor de exercitare a cãilor de atac legiuitorul poate sã reglementeze termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie sã fie fãcutã declaraţia, conţinutul sãu, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum, de altfel, prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie, republicatã, potrivit cãruia "Competenţa instanţelor judecãtoreşti şi procedura de judecatã sunt prevãzute numai prin lege". Dar legiuitorul nu poate suprima dreptul - substanţial - al unei pãrţi interesate de a exercita cãile de atac şi nici nu poate restrânge exerciţiul acestui drept decât în condiţiile restrictive stabilite prin art. 53 din Constituţie, republicatã. Într-adevãr, deşi art. 129 din Constituţie, republicatã, asigurã folosirea cãilor de atac "în condiţiile legii", aceastã dispoziţie constituţionalã nu are însã semnificaţia cã "legea" ar putea înlãtura ori restrânge exerciţiul altor drepturi sau libertãţi expres consacrate prin Constituţie.
5. În sfârşit, referitor la prevederile cuprinse atât în Constituţia României, republicatã [art. 21 alin. (3)], cât şi în Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (art. 6 alin. 1), şi anume cele care privesc dreptul la un proces echitabil şi dreptul persoanei de a se plânge unei instanţe, Curtea reţine cã textul legal criticat de autorii excepţiei opreşte în realitate partea vãtãmatã de a apela la instanţele judecãtoreşti, de a fi apãratã şi de a se prevala de toate garanţiile procesuale care condiţioneazã într-o societate democraticã procesul echitabil.
Astfel fiind, Curtea Constituţionalã înţelege sã procedeze la revizuirea practicii sale în materie. Revenind asupra jurisprudenţei anterioare, Curtea constatã ca fiind neconstituţionalã dispoziţia "în cauzele în care acţiunea penalã se pune în mişcare la plângerea prealabilã, dar numai în ce priveşte latura penalã" din cuprinsul art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedurã penalã, urmând ca persoana vãtãmatã sã poatã exercita calea de atac ordinarã a apelului indiferent de modul în care se pune în mişcare acţiunea penalã (din oficiu sau la plângere prealabilã).
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicatã, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al <>art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, cu majoritate de voturi,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicatã de Andrei Horia Ursu în Dosarul nr. 40/2003 al Curţii Militare de Apel şi de Nicolae Badea în Dosarul nr. 4.157/2003 al Tribunalului Teleorman - Secţia penalã şi constatã cã dispoziţia "în cauzele în care acţiunea penalã se pune în mişcare la plângerea prealabilã, dar numai în ce priveşte latura penalã" din cuprinsul art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedurã penalã, este neconstituţionalã.
Prezenta decizie se comunicã celor douã Camere ale Parlamentului şi Guvernului conform <>art. 25 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 , republicatã.
Definitivã.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 9 martie 2004.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Magistrat-asistent,
Florentina Geangu
--------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
