Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
*) A se vedea şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 26 din 21 martie 1995.
Viorel Mihai Ciobanu - preşedinte
Miklos Fazakas - judecãtor
Ioan Muraru - judecãtor
Raul Petrescu - procuror
Florentina Geangu - magistrat-asistent
Pe rol pronunţarea asupra excepţiilor de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 45 din Codul de procedura civilã, ridicate de reprezentantul Parchetului de pe lîngã Tribunalul Timis în Dosarul nr. 1.764C/1994 al acestei instanţe şi de Curtea de Apel Constanta în dosarele sale nr. 976, nr. 977, nr. 978, nr. 979, nr. 980, nr. 981, nr. 982, nr. 983, nr. 984, nr. 985, nr. 986, nr. 1.049, nr. 1.153, nr. 1.154, nr. 1.155 şi nr. 1.167/1994.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publica din 7 decembrie 1994, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, şi au fost consemnate în încheierea de la acea data, cînd Curtea Constituţionalã, avînd nevoie de timp pentru a delibera, a aminat pronunţarea pentru data de 15 decembrie 1994, apoi pentru data de 23 decembrie 1994 şi din nou pentru 4 ianuarie 1995.
La termenul din 7 decembrie 1994, Curtea Constituţionalã, la propunerea procurorului şi pentru o mai buna administrare a justiţiei, a dispus conexarea dosarelor nr. 92C/1994 - 103C/1994 şi nr. 110C/1994 - 113C/1994, în care s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 45 din Codul de procedura civilã de cãtre Curtea de Apel Constanta, la Dosarul nr. 62C/1994 în care a fost invocatã aceeaşi excepţie de cãtre Parchetul de pe lîngã Tribunalul Timis, urmînd a se pronunţa asupra lor prin decizia de fata.
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,
avînd în vedere actele şi lucrãrile dosarelor, retine urmãtoarele:
Cît priveşte Dosarul nr. 62C/1994, în timpul dezbaterilor ce au avut loc în fata Tribunalului Timis, în cauza ce formeazã obiectul Dosarului nr. 1.764/C/1994 al acestei instanţe, Parchetul de pe lîngã Tribunalul Timis a ridicat, la termenul de judecata din 14 iunie 1994, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 45 alin. 1 din Codul de procedura civilã, sustinind ca prin aceasta reglementare Ministerul Public nu poate sa-şi exercite atribuţiile de apãrare a ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertãţilor cetãţenilor, întrucît articolul menţionat ingradeste participarea procurorului la judecarea tuturor pricinilor deduse judecaţii. Instanta, prin încheierea din aceeaşi data, a sesizat Curtea Constituţionalã, exprimindu-şi opinia în sensul ca prevederile art. 45 din Codul de procedura civilã nu impiedica exercitarea atribuţiilor Ministerului Public, astfel cum acestea sînt reglementate în art. 130 din Constituţie.
Cît priveşte dosarele nr. 92C/1994 - 103C/1994 şi nr. 110C/1994 - 113C/1994, Curtea de Apel Constanta a ridicat din oficiu, la termenele de judecata din 7 noiembrie 1994 şi, respectiv, 11 noiembrie 1994, în cauzele ce formeazã obiectul dosarelor nr. 976 - 980/1994, nr. 1.049, nr. 1.153 - 1.155 şi nr. 1.167/1994, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 45 din Codul de procedura civilã. În susţinerea exceptiei se arata ca prevederile art. 45 alin. 1 din Codul de procedura civilã contravin textului art. 130 din Constituţie, întrucît adauga atribuţii care nu sînt incluse în conţinutul normei fundamentale, deoarece participarea procurorului la orice proces înseamnã participarea la toate etapele procesului, inclusiv la deliberare, iar "necesitatea" la care se referã textul, şi care este lãsatã la aprecierea procurorului, conduce la arbitrariu. Astfel fiind, existenta acestor texte face superflua prevederea menţionatã în art. 45 alin. 1 în legatura cu necesitatea apãrãrii intereselor minorilor şi persoanelor puse sub interdicţie. În legatura cu art. 45 alin. 3, se arata ca textul depãşeşte nu numai limitele Constituţiei, dar şi pe cele stabilite prin art. 45 alin. 1, deoarece prevede, generic, indreptatirea procurorului ca, în condiţiile legii, "sa exercite cãile de atac şi sa ceara punerea în executare a hotãrîrilor", cînd, logic, ar fi trebuit sa prevadã ca procurorul poate exercita numai cãile de atac prevãzute de lege pentru cauzele în care are obligaţia legalã de a participa. Un argument comun care se aduce pentru susţinerea neconstitutionalitatii art. 45 alin. 1 şi alin. 3 consta în aceea ca obligaţia şi indreptatirea procurorului de a participa la şedinţele de judecata şi, respectiv, de a exercita cãile de atac trebuie sa rezulte expres şi neechivoc din dispoziţia normativa, întrucît altfel ar fi încãlcat principiul disponibilitatii în procesul civil. În sfîrşit, se apreciazã ca art. 45 din Codul de procedura civilã contravine art. 130 din Constituţie şi prin aceea ca Ministerul Public este considerat ca fiind "parte" în proces, deşi calitatea procesuala a procurorului este numai aceea de participant.
În temeiul dispoziţiilor art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 au fost solicitate, în Dosarul nr. 62C/1994, puncte de vedere celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
În punctul de vedere primit de la Guvern se arata ca, potrivit modificãrii aduse textului art. 45 din Codul de procedura civilã prin Legea nr. 59/1993, procurorul poate introduce orice acţiune civilã, în afarã celor strict personale, şi sa participe în orice proces , în orice faza a acestuia, în primul rind în cazurile în care este necesar pentru apãrarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor şi ale persoanelor puse sub interdicţie, precum şi, în al doilea rind, în alte cazuri prevãzute de lege. Deci, în materie civilã, rolul procurorului este limitat la sfera persoanelor care nu îşi pot apara singure interesele, precum şi la cazurile în care legea prevede expres competenta sa. Ca atare, Guvernul considera vadit nefondata excepţia de neconstituţionalitate.
Cele doua Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,
examinînd încheierile de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile reprezentantului Ministerului Public prezentate în şedinţa publica din 7 decembrie 1994, precum şi dispoziţiile legale atacate ca neconstituţionale, în corelatie cu Constituţia şi cu Legea nr. 47/1992, retine urmãtoarele:
În dreptul romanesc, Ministerul Public a fost organizat încã din timpul Regulamentelor organice, exceptind perioada 1948-1992 cînd a fost înlocuit cu sistemul, parţial diferit, al organelor procuraturii. În ambele sisteme, partea dominanta a activitãţii tinea şi tine de materia dreptului penal, dar atribuţii importante erau şi sînt prevãzute de lege şi în materie civilã, lato sensu. Aceste atribuţii în materie civilã, care intereseazã cauza de fata, au fost în timp mai extinse sau mai restrînse, în raport cu diferite momente legislative (Codul de procedura civilã din 1865, Legea pentru atribuţiile Ministerului Public din 25 octombrie 1877, Codul de procedura civilã din 1900, Codul de procedura civilã din 1948 cu modificãrile aduse prin Decretul nr. 38/1959, Legea nr. 6/1952 pentru înfiinţarea şi organizarea procuraturii). În prezent, art. 45 din Codul de procedura civilã, care reglementeazã aceasta problema, are urmãtoarea redactare, data, în ce priveşte alin. 1, prin Legea nr. 59/1993:
"Ministerul Public poate introduce orice acţiune, în afarã de cele strict personale, şi sa participe la orice proces, în oricare faza a acestuia, în cazurile în care este necesar pentru apãrarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor şi ale persoanelor puse sub interdicţie, precum şi în alte cazuri prevãzute de lege.
În cazul în care procurorul a pornit acţiunea, titularul dreptului la care se referã acţiunea va fi introdus în proces. El se va putea folosi, dacã va fi cazul, de dispoziţiile prevãzute în art. 246 şi urmãtoarele şi art. 271 şi urmãtoarele din prezentul cod.
Procurorul poate, în condiţiile legii, sa exercite cãile de atac şi sa ceara punerea în executare a hotãrîrii".
Aceasta dispoziţie legalã este deja interpretatã în mod diferit în doctrina şi în practica judiciarã, dar, în cadrul excepţiilor de fata, Curtea Constituţionalã nu este chematã sa stabileascã care dintre aceste interpretãri ar fi corecta, ci sa verifice dacã textul atacat este sau nu în concordanta cu Constituţia, legea fundamentalã cu forta juridicã suprema.
Instituţia Ministerului Public este reglementatã în Constituţia din anul 1991 în titlul III "Autoritãţile publice", cap. VI "Autoritatea judecãtoreascã". În art. 130 alin. (1) se precizeazã ca "În activitatea judiciarã, Ministerul Public reprezintã interesele generale ale societãţii şi apara ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertãţile cetãţenilor". Examinarea constituţionalitãţii textului atacat trebuie sa se facã şi în raport cu art. 128 din Constituţie, care prevede ca "Impotriva hotãrîrilor judecãtoreşti, pãrţile interesate şi Ministerul Public pot exercita cãile de atac, în condiţiile legii".
Parchetul de pe lîngã Tribunalul Timis, invocind neconstituţionalitatea art. 45 alin. 1 din Codul de procedura civilã, susţine ca textul atacat ingradeste participarea procurorului la judecarea tuturor pricinilor deduse judecaţii, ceea ce este contrar dispoziţiilor art. 130 alin. (1) din Constituţie, care stabileşte ca Ministerul Public, în activitatea judiciarã, apara ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertãţile cetãţenilor. Dimpotriva, Curtea de Apel Constanta considera ca art. 45 alin. 1 contravine art. 130 deoarece adauga atribuţii care nu sînt incluse în conţinutul normei fundamentale, respectiv participarea la orice proces, ceea ce înseamnã "participarea la toate etapele procesuale, inclusiv la deliberare", incalcindu-se atît prevederile art. 123 alin. (2) din Constituţie, potrivit cãruia "Judecãtorii sînt independenţi şi se supun numai legii", cît şi ale art. 126 din Constituţie care stabileşte ca numai şedinţele de judecata sînt publice. Pe de alta parte, necesitatea, la care se referã art. 45 alin. 1, este lãsatã la aprecierea procurorului, ceea ce virtual poate conduce la orice arbitrariu.
Dispoziţiile constituţionale au caracter de generalitate şi desigur pot fi concretizate, dupã caz, prin legi organice sau prin legi ordinare. Astfel, art. 31 alin. 1 lit. c), d), e), f) şi h) din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecãtoreascã stabileşte ca principale atribuţii ale Ministerului Public în materie civilã: exercitarea acţiunii civile în cazurile prevãzute de lege; participarea, în condiţiile legii, la judecarea cauzelor de cãtre instanţele judecãtoreşti; exercitarea cãilor de atac impotriva hotãrîrilor judecãtoreşti, în condiţiile prevãzute de lege; supravegherea respectãrii legii în activitatea de punere în executare a hotãrîrilor judecãtoreşti şi a altor titluri executorii; apãrarea drepturilor şi intereselor minorilor şi ale persoanelor puse sub interdicţie. Pe de alta parte, dupã cum s-a arãtat deja, art. 45 din Codul de procedura civilã realizeazã o detaliere, sub anumite aspecte, a acestor atribuţii în materie civilã. Şi, deoarece în fata Curţii Constituţionale s-a atacat acest din urma text ca fiind contrar art. 130 din Constituţie, urmeazã sa se stabileascã dacã ele sînt sau nu concordante.
Este de reţinut, în primul rind, ca deşi art. 45 alin. 1 din Codul de procedura civilã consacra doua forme de manifestare a procurorului în procesul civil - introducerea acţiunii şi participarea la orice proces, în oricare faza a acestuia -, excepţiile de neconstituţionalitate vizeazã textul numai cu privire la a doua forma, astfel încît Curtea Constituţionalã nu este indreptatita, potrivit art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sa se pronunţe decît cu privire la acest aspect.
Pe fond, este de observat ca art. 130 alin. (1) din Constituţie stabileşte ca, în activitatea judiciarã, Ministerul Public reprezintã interesele generale ale societãţii şi apara ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertãţile cetãţenilor. Este evident ca legiuitorul constituant a înţeles sa facã din Ministerul Public un reprezentant al interesului social, general şi public, care sa vegheze la aplicarea legii şi la apãrarea drepturilor şi libertãţilor cetãţenilor, fãrã a face distincţie între procesele penale şi cele civile. Una dintre formele concrete prin care Ministerul Public îşi poate realiza acest rol este aceea de a participa la judecata proceselor, în oricare faza a acestora, şi de a pune concluzii în acord cu obiectivele stabilite de Constituţie. Aceasta forma concretã, consacratã de art. 31 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 92/1992 şi de art. 45 alin. 1 din Codul de procedura civilã, nu contravine art. 130 alin. (1) din Constituţie şi nici altor dispoziţii constituţionale, deoarece este evident ca participarea la orice proces, în oricare faza a acestuia, nu înseamnã prezenta procurorului în toate etapele procesuale, inclusiv la deliberare, astfel cum, în mod surprinzator şi de neinteles, susţine Curtea de Apel Constanta. Participarea procurorului la procesul civil în aceasta forma, ca "parte alãturatã", cum se precizeazã în doctrina, presupune prezenta sa la dezbateri, posibilitatea de a invoca excepţiile de ordine publica, punerea de concluzii, cu obligaţia de a respecta regulile procesuale, ca şi celelalte pãrţi din proces. De altfel, art. 256 alin. 1 din Codul de procedura civilã este categoric în sensul ca deliberarea se face în secret şi la ea participa numai judecãtorii. Cu toate ca şi Curtea de Apel Constanta se referã la acest text, nu trage concluzia care se impune din corelarea celor doua texte şi a dispoziţiilor constituţionale şi formuleazã o critica de neconstituţionalitate care nu poate fi primitã. Nu se poate retine nici argumentul ca textul atacat ar fi neconstitutional, pentru ca lasa procurorului dreptul de a aprecia dacã este sau nu necesar sa participe la proces. Dimpotriva, art. 45 alin. 1 din Codul de procedura civilã este, şi din acest punct de vedere, în concordanta cu art. 130 alin. (1) din Constituţie, care stabileşte, astfel cum s-a mai arãtat, ca Ministerul Public reprezintã, în activitatea judiciarã, interesele generale ale societãţii şi apara ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertãţile cetãţenilor. Uneori legea înlocuieşte aprecierea procurorului şi prevede în mod expres obligativitatea concluziilor sale. În celelalte cazuri însã dreptul de apreciere aparţine Ministerului Public, deoarece el are calitatea stabilitã de art. 130 alin. (1) din Constituţie şi competenta de a acţiona pentru realizarea obiectivelor menţionate în acest text. Cenzurarea aprecierii procurorului ar fi neconforma textului constituţional. Desigur însã ca poziţia procurorului, concluziile sale din proces, nu leagã judecãtorii ce soluţioneazã cauza, deoarece aceştia sînt, potrivit art. 123 alin. (2) din Constituţie, independenţi şi se supun numai legii.
Dacã art. 45 alin. 1 din Codul de procedura civilã nu poate fi considerat ca neconstitutional, deoarece consacra ca mijloc de manifestare a procurorului în materie civilã participarea sa la orice proces şi în oricare faza a acestuia, precum şi pentru ca da dreptul procurorului de a aprecia cînd este cazul sa participe, nu aceeaşi concluzie se poate desprinde din formularea "apãrarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor şi ale persoanelor puse sub interdicţie, precum şi în alte cazuri prevãzute de lege".
Dupã cum s-a arãtat deja, dispoziţia art. 130 alin. (1) din Constituţie se poate concretiza prin legi organice sau ordinare, dar aceasta concretizare nu poate sa ducã la restrîngerea conţinutului dispoziţiei constituţionale. Este de observat ca în timp ce textul constituţional se referã la apãrarea ordinii de drept, precum şi la drepturile şi libertãţile cetãţenilor, art. 45 alin. (1) din Codul de procedura civilã restringe posibilitatea participãrii procurorului la cauzele privind minorii şi persoanele puse sub interdicţie, precum şi la alte cazuri prevãzute de lege. În temeiul textului actual nu este posibila, de exemplu, participarea procurorului la procesele de contencios administrativ, deoarece Legea nr. 29/1990, anterioarã Constituţiei, nu prevede acest lucru, or este fãrã nici o indoiala ca în cadrul acestor procese exista şi interese generale şi este interesatã şi ordinea de drept.
Limitarea prevãzutã de art. 45 alin. 1 din Codul de procedura civilã este neconstitutionala, deoarece art. 130 alin. (1) din legea fundamentalã stabileşte în mod clar şi categoric sfera atribuţiilor procurorului, fãrã a trimite la cazuri stabilite prin alta lege. Este adevãrat ca în alin. (2) al art. 130 se prevede ca "Ministerul Public îşi exercita atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii", dar este evident ca referirea la condiţiile legii priveşte organizarea parchetelor şi nu exercitarea atribuţiilor stabilite în alin. (1). Asa fiind, art. 45 alin. 1, introdus în Codul de procedura civilã prin Legea nr. 59/1993, ar fi trebuit redactat prin raportare la Constituţia din 1991 şi nu prin asimilarea unor reglementãri anterioare, edificate în momente în care legiuitorul nu era constrîns de o dispoziţie constituţionalã similarã celei înscrise în texul actual al art. 130 alin. (1). Legiuitorul constituant a înţeles sa confere procurorului un anumit rol în reprezentarea intereselor generale ale societãţii, din moment ce a aşezat dispoziţiile referitoare la Ministerul Public în capitolul referitor la "Autoritatea judecãtoreascã" şi nici o lege organicã sau ordinarã nu poate sa deroge de la textele constituţionale. Rolul instanţei de a soluţiona procesul cu care este sesizatã, precum şi independenta judecãtorilor şi supunerea lor numai legii nu sînt afectate prin participarea procurorului la procesul civil şi prin punerea de concluzii. Procurorul nu este adversarul instanţei şi nici al vreuneia dintre pãrţi, el intervine în proces pentru a veghea la respectarea legii. Textul constituţional, referindu-se la apãrarea drepturilor şi libertãţilor cetãţenilor, nu are în vedere transformarea procurorului într-un avocat al uneia dintre pãrţi, ci de a veghea la respectarea legii în procesele care pun în discuţie astfel de drepturi şi libertãţi. Deşi este vorba de un proces civil, privat, este de netagaduit ca şi în acest domeniu exista interese generale care trebuie aparate, iar în activitatea judiciarã Constituţia a stabilit acest rol de apãrãtor pentru procuror. Pe de alta parte, principiul disponibilitatii, care guverneazã procesul civil, funcţioneazã în continuare, deoarece prin participarea procurorului la proces pãrţile nu sînt impiedicate sa-şi manifeste, în condiţiile legii, dreptul de dispoziţie. Fata de aceste considerente, Curtea Constituţionalã urmeazã sa constate ca art. 45 alin. 1 din Codul de procedura civilã este neconstitutional în ce priveşte restrîngerea dreptului procurorului de a participa la orice proces civil, în oricare faza a acestuia, şi, ca atare, în privinta acestei atribuţii, urmeazã sa se aplice direct dispoziţiilor art. 130 alin. (1) din Constituţie. Asa fiind, în afarã cazurilor în care procurorul este obligat sa participe la procesul civil în temeiul legii, el poate participa la soluţionarea oricãrui proces civil, în orice faza a acestuia, dacã apreciazã ca este necesar pentru apãrarea ordinii de drept ori a drepturilor şi libertãţilor cetãţenilor.
Cît priveşte art. 45 alin. 3 din Codul de procedura civilã, Curtea de Apel Constanta apreciazã ca textul depãşeşte atît limitele Constituţiei, cît şi pe cele stabilite de art. 45 alin. 1, deoarece prevede, generic, indreptatirea procurorilor ca, în condiţiile legii, "sa exercite cãile de atac şi sa ceara punerea în executare a hotãrîrii". Critica asupra posibilitatii exercitãrii cãilor de atac, care se face în încheierea de sesizare, nu poate fi reţinutã, deoarece art. 128 din Constituţie îngãduie Ministerului Public, astfel cum s-a mai arãtat, sa exercite, în condiţiile legii, cãile de atac impotriva hotãrîrilor judecãtoreşti, alãturi de pãrţi. Deci singura limitare se referã la exercitarea cãilor de atac în condiţiile legii, iar dacã legea a înţeles sa nu stabileascã condiţiile restrictive de la introducerea acţiunii, o atare dispoziţie nu poate fi apreciatã ca neconstitutionala. Dimpotriva, ea este în concordanta şi cu art. 130 alin. (1) din Constituţie, care se referã în mod generic la activitatea judiciarã, deci şi la cãile de atac. Chiar dacã art. 21 din Constituţie, care consacra liberul acces la justiţie, ar presupune şi respectarea principiului disponibilitatii, nu se poate retine ca art. 45 alin. 3 din Codul de procedura civilã ar fi neconstitutional, deoarece pãrţile pot şi în cãile de atac exercitate de procuror sa-şi manifeste dreptul de dispoziţie, întrucît, în condiţiile legii, pot renunţa la dreptul subiectiv, pot achiesa la pretenţiile adversarului sau pot încheia o tranzacţie. Mai mult, uneori, cum este cazul recursului în anulare, dacã procurorul îşi retrage recursul, pãrţile din proces pot cere continuarea judecaţii (art. 330^4 din Codul de procedura civilã).
În sfîrşit, Curtea de Apel Constanta apreciazã ca şi aşezarea textului art. 45 din Codul de procedura civilã la titlul I intitulat "Pãrţile" contravine dispoziţiilor art. 130 din Constituţie, deoarece Ministerul Public apare ca fiind parte în procesul civil, deşi calitatea procesuala a procurorului este numai aceea de participare. Nici aceasta critica de neconstituţionalitate nu poate fi reţinutã, deoarece art. 130 alin. (1) din Constituţie nu-şi propune sa califice poziţia procurorului în proces. El este, desigur, un participant la proces, deoarece toate organele şi persoanele care participa la procesul civil - instanta, pãrţi, organ de executare, procuror, avocaţi, martori, experţi, interpreti etc. - sînt desemnate în doctrina prin noţiunea de participanţi, dar desigur rolul şi poziţia lor sînt diferite. Faptul ca legiuitorul a aşezat art. 45 sub titlul referitor la pãrţi este în concordanta cu poziţia pe care legea o menţioneazã uneori în mod expres. Astfel, art. 309 alin. 2 din Codul de procedura civilã prevede ca "Procurorul vorbeşte cel din urma, afarã de cazul cînd este parte principala sau recurent", iar în art. 45 din Legea Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993 se stabileşte ca "Procurorii parchetului de pe lîngã Curtea Suprema de Justiţie pun concluzii la judecarea recursurilor în interesul legii, a recursurilor în anulare şi a tuturor cauzelor penale, iar în celelalte cauze, cînd participa ca parte principala, cînd legea o prevede, precum şi în cazul cînd considera necesar".
Este evident ca legiuitorul, prin aşezarea art. 45 sub titlu referitor la pãrţi, a dorit sa sublinieze ca poziţia procurorului este mai apropiatã de aceea a pãrţilor, deoarece, chiar dacã nu figureazã în raportul de drept substanţial dedus judecaţii, are drepturi şi obligaţii pe plan procesual asemãnãtoare acestora. Tocmai de aceea în doctrina se subliniaza uneori ca procurorul este parte numai în sensul procesual. În orice caz, procurorul nu poate fi pus pe acelaşi plan cu alţi participanţi, cum ar fi martorii, experţii sau interpreţii, din moment ce art. 130 alin. (1) din Constituţie stabileşte ca în activitatea judiciarã Ministerul Public reprezintã interesele generale ale societãţii. Desigur, se poate discuta dacã notiunile de parte principala şi parte alãturatã consacrate în doctrina şi, uneori, astfel cum s-a arãtat, folosite chiar de legiuitor sînt cele mai potrivite, dar în orice caz nu se poate aprecia ca ele ar contraveni Constituţiei.
Pentru motivele arãtate mai sus şi vazind şi dispoziţiile art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi alin. (2), precum şi ale art. 25 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
cu majoritate de voturi
În numele legii
DECIDE:
1. Admite excepţia de neconstituţionalitate invocatã de Parchetul de pe lîngã Tribunalul Timis în Dosarul nr. 1.764/C/1994 aflat pe rolul acestei instanţe şi constata ca art. 45 alin. 1 din Codul de procedura civilã este neconstitutional în ce priveşte limitarea dreptului procurorului de a participa numai la procese privind "apãrarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor şi ale persoanelor puse sub interdicţia, precum şi în alte cazuri prevãzute de lege", urmînd ca în privinta acestei atribuţii sa se aplice direct art. 130 alin. (1) din Constituţie.
2. Respinge excepţiile de neconstituţionalitate vizind art. 45 din Codul de procedura civilã ridicate din oficiu de Curtea de Apel Constanta în dosarele aflate pe rolul sau cu nr. 976/1994, 977/1994, 978/1994, 979/1994, 980/1994, 1.049/1994, 1.153/1994, 1.154/1994, 1.155/1994, şi 1.167/1994.
Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.
Pronunţatã în şedinţa publica din 4 ianuarie 1995.
PREŞEDINTE,
prof. univ. dr. Viorel Mihai Ciobanu
Magistrat-asistent,
Florentina Geangu
OPINIE SEPARATĂ
Decizia data cu majoritate de voturi considera ca art. 130 alin. (1) din Constituţie are aplicabilitate directa, fãrã a fi supus reglementãrii detaliate a legii.
Decizia mai arata ca art. 45 alin. 1 din Codul de procedura civilã conţine restrictii pe care art. 130 alin. (1) din Constituţie nu le are, şi de aceea art. 45 alin. 1 este declarat neconstitutional şi inaplicabil.
Rezulta de aici ca, în urma eliminãrii art. 45 alin. 1 din Codul de procedura civilã ca neconstitutional şi respectãrii art. 130 alin. (1) din Constituţie, Ministerul Public poate interveni liber în procese civile dintre persoanele private, fãrã a mai exista restricţiile cuprinse în art. 45 alin. 1 din Codul de procedura civilã.
Opinia separatã de fata, fãrã sa nege profunzimea vederilor majoritãţii, este contrarã celor sus arãtate. Astfel, consideram ca art. 130 alin. (1) din Constituţie nu are aplicare directa. Acest text îşi gãseşte aplicare prin intermediul detaliat al legii, în cazul de fata prin art. 45 alin. 1 din Codul de procedura civilã, care nu este în contradictie cu nici un text al Constituţiei.
Argumentele care stau la baza acestei opinii sînt urmãtoarele:
I. Primul argument consta în aceea ca, Constituţia conţine doar principii generale, însã ridicate la nivel constituţional şi, ca atare, de ordin public. Astfel, Constituţia cuprinde 152 articole. Pe aceasta temelie însã se bazeazã Codul civil cu peste 1.900 articole, Codul comercial cu peste 900 articole, Codul penal cu peste 300 articole, Codul de procedura civilã cu peste 700 articole, Codul de procedura penalã cu peste 500 articole şi alte numeroase legi.
Cu alte cuvinte, cele 152 articole ale Constituţiei constituie fundamentul comun a mii de articole din legi speciale, toate menite a da viata prin formule detaliate ale legilor şi, în acest mod, este realizatã practic Constituţia.
Rezulta de aici ca nu ne putem opri şi aplica direct Constituţia, ci trebuie sa respectam consecinţele care deriva din textele Constituţiei, şi anume în forme detaliate şi raportate practic la realitatea vieţii, în cazul de fata reglementatã corect de art. 45 alin. 1 din Codul de procedura civilã.
Prin acest mecanism se transforma Constituţia în realitatea vieţii, prin intermediul numeroaselor legi date toate în spirit constituţional, dar adaptate la cele mai minutioase consecinţe impuse de necesitatea practica de toate zilele.
Privind art. 45 alin. 1 din Codul de procedura civilã, prin prisma celor arãtate, consideram ca acest text este bine gindit, cu un rationament propriu bine justificat care asigura certitudine juridicã în domeniul aplicat, fãrã sa violeze nici un text al Constituţiei.
II. Al doilea argument al acestei opinii consta în respectarea dispoziţiilor art. 130 alin. (2) şi ale art. 128 din Constituţie.
Art. 130 alin. (2) din Constituţie prevede, în mod justificat, ca "Ministerul Public îşi exercita atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii".
Astfel, expresia citata "în condiţiile legii" vizeazã în totalitate instituţia Ministerului Public, inclusiv atribuţiile acestuia.
Nici nu se putea aştepta din partea Constituţiei ca printr-o singura fraza generic formulatã sa reglementeze în totalitate şi cu exclusivitate întregul mecanism complex şi important al unui organ de stat atît de valoros cum este Ministerul Public.
De aceea chiar art. 130 alin. (2) ne obliga a ne adresa în plus la "condiţiile legii", cãreia i s-a rezervat expres a da soluţii mai amanuntite, în raport cu necesitãţile impuse de practica vieţii, în cazul nostru de art. 45 alin. 1 din Codul de procedura civilã.
În acest fel, dispoziţia art. 130 alin. (2) din Constituţie, care trimite la "condiţiile legii", constituie fundament al existenţei art. 45 alin. 1 din Codul de procedura civilã, care la nivelul legii reglementeazã un domeniu bine determinat.
De asemenea, art. 128 din Constituţie prevede ca "Impotriva hotãrîrilor judecãtoreşti, pãrţile interesate şi Ministerul Public pot exercita cãile de atac, în condiţiile legii".
Iata ca din nou se repeta "în condiţiile legii", chiar şi în domeniul foarte restrîns al caii de atac, pentru ca Constituţia nu putea intra în probleme de detaliu.
Cele arãtate ne invedereaza ca însãşi Constituţia trimite expres la gãsirea soluţiei în cadrul legii pentru toate problemele care realmente aparţin legii şi nu principiilor generale ale Constituţiei.
Înseamnã ca respectam Constituţia atunci cînd aplicam legea, în cazul de fata art. 45 alin. 1 din Codul de procedura civilã, şi respectam aceasta lege pentru ca ea se bazeazã pe dispoziţia Constituţiei.
Iar acest text al legii, temeinic gindit, prevede ca (participarea) procurorul participa în procese civile dintre persoane private numai în doua cazuri: pe de o parte cînd în proces figureazã ca pãrţi persoane incapabile şi, pe de alta parte, cînd legea prevede expres participarea procurorului la proces.
Dacã totuşi s-ar considera ca, în prezent, participarea procurorului pe baza prevederilor legale ar fi insuficienta, evident legea va putea largi categoria proceselor dintre persoane private, la care procurorul are dreptul şi obligaţia sa participe.
O asemenea largire însã poate fi facuta numai de legiuitor şi numai dupã o temeinica examinare prealabilã a acestor cazuri.
Opinia separatã de fata considera inadmisibila decizia data cu majoritate de voturi ca, prin eliminarea art. 45 alin. 1 din Codul de procedura civilã ca neconstitutionala, sa ramina la discretia directa a fiecãrui procuror dacã vrea sa participe sau nu la proces şi în care anume procese vrea sa participe sau în care procese nu.
O asemenea soluţie ar fi vãtãmãtoare în primul rind demnitãţii procurorilor, care ar rãmîne dezorientati. Ar putea fi vãtãmãtoare şi certitudinii procesuale, pentru ca ar da libera posibilitate procurorului sa între, dupã propria sa vointa, într-un proces şi sa se abţinã de la alte procese similare.
De aceea menţinerea şi respectarea art. 45 alin. 1 sînt indispensabile şi strict necesare drept garanţie pentru cazurile, prealabil fixate de lege, cînd procurorul are dreptul şi obligaţia sa fie parte în proces.
III. Al treilea argument al prezentei opinii separate este bazat pe Legea nr. 92 din 4 august 1992, lege aparuta ulterior Constituţiei din 8 decembrie 1991.
Aceasta lege arata în art. 31: "Atribuţiile Ministerului Public sînt urmãtoarele:
..........................................................................
c) exercitarea acţiunilor civile în cazurile prevãzute de lege;
d) participarea, în condiţiile legii, la judecarea cauzelor de cãtre instanţele judecãtoreşti;
e) exercitarea cãilor de atac impotriva hotãrîrilor judecãtoreşti, în condiţiile prevãzute de lege".
În toate cele trei cazuri sus-arãtate, legea fixeazã atribuţiile Ministerului Public, fãrã a lasa la libera discretie a acestuia.
Este interesat şi important de reţinut ca art. 130 alin. (2) din Constituţie face trimitere la lege, apoi ulterior Legea nr. 92/1992 din nou face trimitere, în continuare, la lege şi mai apropiatã de necesitãţile de toate zilele.
Ne gasim deci în fata unei ierarhii de gindire bine justificatã, prin care Constituţia ne indruma pe buna dreptate la lege, apoi Legea nr. 92/1992 tot în mod bine justificat ne trimite la legea ultima, cea mai apropiatã şi cea mai adecvata necesitãţii practicii.
Iata pe deplin justificatã, prin cele mai sus arãtate, justetea opiniei separate care astfel se identifica cu conceptia arãtatã în Constituţie şi legea posterioarã, drept desfasurari logice ale ideii bine gindite, atît prin Constituţie, cît şi prin Legea nr. 92/1992.
IV. Al patrulea şi, totodatã, ultimul argument pe care se bazeazã prezenta opinie este cel mai sensibil, bazat pe art. 16 alin. (1) din Constituţie.
Acest text al Constituţiei prevede: "Cetãţenii sînt egali în fata legii şi a autoritãţilor publice, fãrã privilegii şi fãrã discriminãri".
Eliminarea art. 45 alin. 1 din Codul de procedura civilã ca neconstitutional înseamnã ca de libera vointa a procurorului depinde cînd intervine şi cînd nu intervine în procesul civil dintre persoane private.
În acest fel este posibil, de exemplu, ca într-un proces de granituire dintre persoane private, o parte lipsitã de apãrare sa aibã în fata partea opusã apãratã de avocat, a cãrui opinie poate fi însuşitã şi de procuror.
În acest caz, partea rãmasã singura va avea convingerea ca partea opusã a avut doi apãrãtori, iar ea nici unul, deci ar exista un dezechilibru care ar afecta principiul egalitãţii în fata justiţiei. Astfel, trebuie sa avem în vedere şi psihologia omului necajit.
S-ar putea intimpla ca pe rolul aceleiaşi instanţe sa figureze doua procese de granituire între persoane private. Într-unul intra procurorul, iar în celãlalt nu intra procurorul. S-ar crea iarãşi suspiciuni, chiar dacã sînt lipsite de temei. Suspiciunile nu sînt niciodatã de dorit.
În fine, într-o parte a tarii participarea procurorului în procese dintre persoane private ar putea fi preponderenta, în alta parte a tarii aproape inexistenta. Ar suferi consecventa în cadrul aceleiaşi tari.
Opinia separatã rãmîne astfel la conceptia pãstrãrii ca strict necesarã a art. 45 alin. 1 din Codul de procedura civilã, pentru ca:
- menţine egalitatea pãrţilor din procese civile;
- menţine demnitatea Ministerului Public fata de insinuari;
- menţine certitudinea cine sînt pãrţile care pot participa în procese civile;
- menţine respectarea Constituţiei şi a legilor la care ea face trimitere pentru valorificarea chiar a principiului exprimat în Constituţie.
Aceste patru argumente au dat naştere prezentei opinii separate (care este în sensul respingerii exceptiei de neconstituţionalitate a art. 45 alin. 1 din Codul de procedura civilã).
Judecãtor,
dr. Miklos Fazakas
---------------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
