Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 1 din 23 februarie 2004 cu privire la dispozitiile art. 14 din Codul de procedura penala si ale art. 998 din Codul civil
EMITENT: INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 404 din 6 mai 2004
Sub preşedinţia preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Paul Florea, s-a luat în examinare recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la limitele învestirii instanţei penale cu judecarea acţiunii civile, alãturatã celei penale prin constituirea persoanei vãtãmate ca parte civilã, în cazul infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere din culpã şi de vãtãmare corporalã din culpã sãvârşite de un conducãtor auto.
Procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie, care a susţinut recursul în interesul legii în sensul în care a fost formulat.
CURTEA,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constatã urmãtoarele:
În aplicarea dispoziţiilor art. 14 şi urmãtoarele din Codul de procedurã penalã, instanţele de judecatã nu au un punct de vedere unitar, pronunţându-se în mod diferit cu privire la limitele învestirii instanţei penale cu judecarea acţiunii civile, alãturatã celei penale prin constituirea persoanei vãtãmate ca parte civilã, în cazul infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere din culpã şi de vãtãmare corporalã din culpã sãvârşite cu ocazia circulaţiei pe drumurile publice.
Astfel, unele instanţe au considerat cã în astfel de cazuri acţiunea civilã alãturatã celei penale poate fi admisã numai cu privire la pretenţiile formulate pentru prejudiciile cauzate prin infracţiunea cu care a fost sesizatã instanţa, iar nu şi pentru cele produse prin efectele secundare sau colaterale ale faptei, care nu au fãcut obiectul unei încadrãri juridice distincte cu caracter penal.
S-a apreciat cã acest mod de a proceda se impune, deoarece acţiunea civilã nu poate exceda limitelor cu care este învestitã instanţa prin acţiunea penalã, cât timp ea este chematã sã se pronunţe, sub aspect penal, numai cu privire la infracţiunea ce face obiectul trimiterii în judecatã.
În fine, alte instanţe s-au pronunţat în sensul cã instanţa învestitã cu judecarea acţiunii penale în cazul infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere din culpã şi de vãtãmare corporalã din culpã sãvârşite cu ocazia circulaţiei pe drumurile publice, este învestitã sã judece acţiunea civilã, alãturatã celei penale prin constituirea persoanei vãtãmate ca parte civilã, atât cu privire la pretenţiile formulate în legãturã cu decesul victimei sau cu vãtãmãrile corporale suferite, cât şi cu privire la pretenţiile referitoare la bunurile distruse ori deteriorate ca urmare a aceleiaşi fapte.
Aceste din urmã instanţe au procedat corect.
Potrivit art. 14 alin. 1-3 din Codul de procedurã penalã, "acţiunea civilã are ca obiect tragerea la rãspundere civilã a inculpatului, precum şi a pãrţii responsabile civilmente", ea "poate fi alãturatã acţiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vãtãmate ca parte civilã", iar "repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile".
Din aceastã ultimã dispoziţie a textului de lege menţionat rezultã cã repararea pagubei produse prin infracţiune, în cadrul soluţionãrii acţiunii civile alãturate celei penale, se face în conformitate cu prevederile din legea civilã.
Or, prin art. 998 din Codul civil, care constituie temeiul rãspunderii civile delictuale, se prevede cã "orice faptã a omului, care cauzeazã altuia prejudiciu, obligã pe acela din a cãrui greşealã s-a ocazionat, a-l repara".
Tot astfel, potrivit art. 999 din Codul civil, prin care este reglementatã rãspunderea civilã în caz de cvasidelicte, "omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa".
În raport cu aceste reglementãri neechivoce, a cãror aplicare nu este limitatã prin vreo dispoziţie a Codului de procedurã penalã referitoare la repararea pagubei în cadrul acţiunii civile alãturate celei penale, este evident cã legiuitorul nu a urmãrit sã îngrãdeascã în vreun fel posibilitatea persoanei vãtãmate, constituitã parte civilã, de a obţine o justã şi integralã reparare a pagubei.
De aceea, prin limitarea obiectului acţiunii civile la daunele cauzate numai de efectele care sunt consecinţa la care se face referire neechivocã prin textul legii penale incriminator al faptei deduse judecãţii instanţei penale, s-ar deturna însuşi sensul şi scopul unei astfel de acţiuni, care constã în asigurarea unei juste şi integrale reparãri a prejudiciului cauzat.
Imperativul bunei administrãri a justiţiei, care impune exercitarea concomitentã a celor douã acţiuni, nu poate permite fragmentarea pretenţiilor civile în funcţie de caracterul direct sau indirect al pagubelor produse, ca urmare a particularitãţilor legãturii de cauzalitate dintre actul incriminat şi efectele acestuia. O astfel de soluţie ar contraveni însuşi spiritului legii române aplicabile şi reglementãrilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, potrivit cãrora orice persoanã are dreptul la judecarea, în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, de cãtre o instanţã care sã hotãrascã nu numai cu privire la temeinicia acuzaţiei penale, ci şi asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil.
În raport cu aceste cerinţe, chiar dacã în art. 14 din Codul de procedurã penalã se are în vedere cazul tipic în care urmarea pãgubitoare este unicã şi decurge, în întregul ei, din acţiunea sau inacţiunea ce constituie infracţiunea dedusã judecãţii, aceasta nu înseamnã cã nu ar putea fi adoptatã o altã soluţie pentru unele situaţii cu urmãri pãgubitoare multiple, la care legea nu se referã în mod expres, cum sunt cele create prin accidentele de circulaţie, când prin aceeaşi faptã, de conducere culpabilã a autovehiculului, sunt lezate, de regulã, atât integritatea corporalã a victimei, cât şi bunurile acesteia.
Cum în asemenea cazuri toate urmãrile pãgubitoare decurg din aceeaşi faptã, unicã, a inculpatului, deşi aceasta constituie infracţiune numai în raport cu unul dintre efectele produse, cum ar fi moartea sau vãtãmarea integritãţii corporale a victimei, este raţional şi echitabil ca toate pretenţiile de despãgubiri sã fie soluţionate în cadrul acţiunii civile alãturate celei penale.
În astfel de situaţii este nu numai în interesul societãţii de a se înfãptui actul de justiţie în mod complet şi cât mai prompt posibil, dar şi în interesul pãrţilor ca judecarea acţiunii civile sã fie realizatã, în întregul ei, în faţa instanţei penale.
Sub acest aspect, persoana vãtãmatã este vãdit interesatã sã fie despãgubitã pentru întregul prejudiciu suferit, în cadrul aceluiaşi proces, de cãtre instanţa penalã, unde acţiunea sa civilã poate fi soluţionatã în condiţii de mai mare celeritate şi cu garanţii de administrare mai lesnicioasã şi completã a probelor.
Tot astfel, posibilitãţile de a administra mai lesnicios probele, ca şi de a-şi concentra apãrãrile îl fac şi pe inculpat sã fie interesat în soluţionarea acţiunii civile şi a celei penale în faţa aceleiaşi instanţe.
Este de subliniat cã prin soluţionarea de cãtre aceeaşi instanţã a celor douã acţiuni, determinate de sãvârşirea aceleiaşi fapte, se asigurã o mai promptã, temeinicã şi completã aflare a adevãrului, prin aprecierea unitarã a probelor, precum şi evitarea pronunţãrii de hotãrâri contradictorii.
Aşa fiind, nu se poate considera cã ar exista raţiuni ca prejudiciul unic suferit de victimã prin sãvârşirea unei fapte penale, de asemenea, unicã, sã fie fragmentat, iar competenţa de soluţionare a acţiunii civile sã fie împãrţitã între douã instanţe - penalã şi civilã - cu toate inconvenientele ce decurg din aceasta.
O atare concluzie se impune a fi acceptatã nu numai în cazul faptelor de ucidere din culpã şi de vãtãmare corporalã din culpã, sãvârşite de conducãtori auto cu ocazia circulaţiei pe drumurile publice, ci şi în orice alte situaţii de comitere a unei fapte complexe, cu mai multe consecinţe pãgubitoare pentru aceeaşi victimã, cum ar fi în cazul infracţiunilor de omor intenţionat şi de vãtãmare corporalã intenţionatã, care au avut ca urmare şi degradarea îmbrãcãmintei victimei, sau în cazul unei tâlhãrii prin sãvârşirea cãreia au fost degradate şi unele bunuri ale persoanei vãtãmate, ce nu au fost sustrase.
În consecinţã, în temeiul <>art. 26 lit. b) din Legea Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993 , republicatã, precum şi al art. 414^2 alin. 1 din Codul de procedurã penalã, urmeazã a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili, în aplicarea art. 14 din Codul de procedurã penalã şi a art. 998 din Codul civil, cã instanţa penalã învestitã cu judecarea acţiunii penale în cazul infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere din culpã şi de vãtãmare corporalã din culpã sãvârşite de un conducãtor auto, este învestitã sã judece acţiunea civilã, alãturatã celei penale prin constituirea persoanei vãtãmate ca parte civilã, atât cu privire la pretenţiile formulate în legãturã cu decesul victimei sau cu vãtãmãrile corporale suferite, cât şi cu privire la pretenţiile referitoare la bunurile distruse ori deteriorate ca urmare a aceleiaşi fapte.
Totodatã, faţã de prevederile art. 414^2 alin. 2 din Codul de procedurã penalã, se va menţiona cã decizia este obligatorie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
DECIDE:
Admite recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În aplicarea dispoziţiilor art. 14 din Codul de procedurã penalã şi ale art. 998 din Codul civil, stabileşte cã instanţa penalã învestitã cu judecarea acţiunii penale în cazul infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere din culpã şi de vãtãmare corporalã din culpã sãvârşite de un conducãtor auto, este învestitã sã judece acţiunea civilã, alãturatã celei penale prin constituirea persoanei vãtãmate ca parte civilã, atât cu privire la pretenţiile formulate în legãturã cu decesul victimei sau cu vãtãmãrile corporale suferite, cât şi cu privire la pretenţiile referitoare la bunurile distruse ori deteriorate ca urmare a aceleiaşi fapte.
Obligatorie, potrivit art. 414^2 alin. 2 din Codul de procedurã penalã.
Pronunţatã în şedinţã publicã la data de 23 februarie 2004.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
PAUL FLOREA
Prim-magistrat-asistent,
Ioan Rãileanu
-----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
