Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIE nr. 1.594 din 14 decembrie 2011  referitoare la obiectia de neconstitutionalitate a dispozitiilor Legii asistentei sociale, in ansamblul sau, precum si, in special, ale art. 14, art. 31 alin. (1), art. 56 alin. (1), art. 60 alin. (1) si art. 81 alin. (1)-(3) din lege    Twitter Facebook
Cautare document

DECIZIE nr. 1.594 din 14 decembrie 2011 referitoare la obiectia de neconstitutionalitate a dispozitiilor Legii asistentei sociale, in ansamblul sau, precum si, in special, ale art. 14, art. 31 alin. (1), art. 56 alin. (1), art. 60 alin. (1) si art. 81 alin. (1)-(3) din lege

EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA
PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 909 din 21 decembrie 2011
    Cu Adresa nr. 51/5.517 din 24 noiembrie 2011, secretarul general al Camerei Deputaţilor a transmis Curţii Constituţionale sesizarea referitoare la neconstituţionalitatea dispoziţiilor Legii asistenţei sociale, formulatã de un numãr de 84 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Social Democrat şi de 59 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal. Aceastã sesizare a fost semnatã de cãtre urmãtorii deputaţi: Cristian Mihai Adomniţei, Marin Almãjanu, Teodor Atanasiu, Vasile Berci, Dan Bordeianu, Bot Octavian, Viorel-Vasile Buda, Daniel-Stamate Budurescu, Cristian Buican, Mihãiţã Calimente, Mircea Vasile Cazan, Mariana Câmpeanu, Daniel Chiţoiu, Tudor-Alexandru Chiuariu, Liviu-Bogdan Ciucã, Horia Cristian, Ciprian Minodor Dobre, Paul Victor Dobre, Mihai-Aurel Donţu, Gheorghe Dragomir, George Ionuţ Dumitricã, Relu Fenechiu, Damian Florea, Gheorghe Gabor, Graţiela Leocadia Gavrilescu, Andrei Dominic Gerea, Alina-Ştefania Gorghiu, Titi Holban, Pavel Horj, Mircea Irimescu, Nicolae Jolţa, Mihai Lupu, Dan-Ştefan Motreanu, Gheorghe-Eugen Nicolãescu, Ludovic Orban, Viorel Palaşcã, Ionel Palãr, Cornel Pieptea, Gabriel Plãiaşu, Cristina-Ancuţa Pocora, Virgil Pop, Octavian-Marius Popa, Cãlin Constantin Anton Popescu-Tãriceanu, Cãlin Potor, Ana Adriana Sãftoiu, Nini Sãpunaru, Adrian George Scutaru, Ionuţ-Marian Stroe, Radu Stroe, Gigel-Sorinel Ştirbu, Gheorghe-Mirel Taloş, Adriana Diana Tuşa, Radu Bogdan Ţîmpãu, Ioan Ţintean, Florin Ţurcanu, Horea-Dorin Uioreanu, Lucia-Ana Varga, Mihai Alexandru Voicu, Gheorghe Ana, Gheorghe Antochi, Nicolae Bãnicioiu, Eugen Bejinariu, Vasile Bleotu, Dumitru Boabeş, Matei Radu Brãtianu, Doina Burcãu, Ion Burnei, Ion Cãlin, Dumitru Chiriţã, Cindrea Ioan, Gheorghe Ciocan, Eugeniu Radu Coclici, Dorel Covaci, Victor Cristea, Ioan Damian, Andrei Dolineaschi, Mircea-Gheorghe Drãghici, Sonia-Maria Drãghici, Cristian-Sorin Dumitrescu, Ion Dumitru, Mircea Duşa, Marian Ghiveciu, Vasile Ghiorghe Gliga, Horia Grama, Viorel Hrebenciuc, Iulian Iancu, Iordache Florin, Cornel Itu, Florina Ruxandra Jipa, Ciprian-Florin Luca, Silvestru-Mircea Lup, Costicã Macaleţi, Iulian Claudiu Manda, Antonella Marinescu, Eduard-Stelian Martin, Manuela Mitrea, Vasile Mocanu, Ion Mocioalcã, Carmen Ileana Moldovan, Emil Radu Moldovan, Rodica Nassar, Adrian Nãstase, Marian Neacşu, Cãtãlin-Ioan Nechifor, Robert Sorin Negoiţã, Dan Nica, Nicolae-Ciprian Nica, Bogdan Nicolae Niculescu Duvãz, Laurenţiu Nistor, Constantin Niţã, Iuliu Nosa, Tudor Panţîru, Florin-Costin Pâslaru, Petre Petrescu, Victor-Viorel Ponta, Georgian Pop, Vasile Popeangã, Dan-Mircea Popescu, Neculai Rãţoi, Cornel-Cristian Resmeriţã, Cristian Rizea, Sorin Ioan Roman, Lucreţia Roşca, Victor Socaciu, Adrian Solomon, Ioan Stan, Ion Stan, Nicolae Stan, Anghel Stanciu, Sorin Constantin Stragea, Viorel Ştefan, Florin-Cristian Tãtaru, Horia Teodorescu, Angel Tîlvãr, Mihai Tudose, Aurelia Vasile, Radu Costin Vasilicã, Gabriel Petru Vlase, Aurel Vlãdoiu, Mãdãlin-Ştefan Voicu şi Valeriu Ştefan Zgonea.
    Sesizarea a fost formulatã în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 11 alin. (1) lit. A şi art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 6.447 din 24 noiembrie 2011 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.399A/2011.
    În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se aratã cã legea criticatã consacrã, pe de o parte, o renunţare voluntarã a statului la responsabilitãţile sale în privinţa asigurãrii bunãstãrii cetãţenilor, iar, pe de altã parte, un transfer al acestor responsabilitãţi exclusiv la nivelul cetãţeanului şi al familiei sale. O atare viziune goleşte de conţinut prevederile constituţionale referitoare la statul social şi la dreptul la mãsuri de asistenţã socialã.
    Se susţine cã întreaga lege este redactatã în mod deficitar, cuprinzând numeroase articole subiective, generice şi imprecise. În acest sens sunt menţionate cu titlu exemplificativ sintagmele "ajutor semnificativ", "venituri reduse" sau "contribuţii modice", cuprinse în art. 31 alin. (1), art. 56 alin. (1) şi art. 60 alin. (1) din lege. În continuare se aratã cã indicatorul social de referinţã prevãzut la art. 14 din lege este stabilit în mod arbitrar în Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurãrilor pentru şomaj şi stimularea ocupãrii forţei de muncã; prin urmare, textul criticat este neconstituţional, întrucât nu defineşte acest indicator în raport cu situaţia socialã şi în legãturã cu un indicator social.
    Mai mult, plafonarea cuantumului cumulat al beneficiilor sociale prevãzutã de art. 14 alin. (5) din lege este neconstituţionalã în lipsa prevederii valorii coeficientului prin care se opereazã plafonarea. De asemenea, în optica autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate, art. 50 alin. (2) din lege prevede elaborarea unui plan individualizat de îngrijire şi asistenţã în funcţie de criterii subiective şi insuficient elaborate, ceea ce încalcã principiul accesibilitãţii legii.
    Se susţine cã art. 14 din lege încalcã principiul egalitãţii în drepturi, întrucât condiţioneazã stabilirea indicatorului social de referinţã în funcţie de tipul de familie, în condiţiile în care Constituţia nu prevede nicio distincţie în funcţie de acest criteriu. Se mai apreciazã cã, în acest fel, legiuitorul a lãsat la arbitrarul instituţiilor publice atât definirea sintagmei "tip de familie", cât şi acordarea beneficiilor sociale în funcţie de acest criteriu neconstituţional.
    Autorii obiecţiei considerã, de asemenea, cã dispoziţiile art. 81 din lege încalcã art. 50 din Constituţie, întrucât prevãd o discriminare a persoanelor cu handicap în funcţie de veniturile realizate. Or, nu existã nicio legãturã între veniturile realizate de persoanele cu handicap şi compensarea socialã a handicapului. Mai mult, legea trebuie sã asigure aceastã compensare a handicapului indiferent dacã persoana aflatã în ipoteza normei îşi va exercita sau nu dreptul de a apela la protecţia statului.
    În concluzie, se aratã dacã întreaga lege este neconstituţionalã, întrucât consacrã o restrângere a drepturilor fundamentale ce nu poate fi justificatã prin prisma art. 53 din Constituţie.
    În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a comunica punctul lor de vedere.
    Preşedintele Senatului a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. I832 din 12 decembrie 2011, punctul sãu de vedere, în care se aratã cã sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiatã.
    Considerã cã legea dedusã controlului de constituţionalitate rãspunde cerinţelor constituţionale referitoare la concentrarea resurselor economice cãtre categoriile sociale cele mai defavorizate. Statul nu mai este un "spectator", al cãrui rol se limiteazã la distribuirea resurselor economice în scopul compensãrii nevoilor persoanelor/familiilor defavorizate, ci se transformã într-unul responsabil în crearea de oportunitãţi adecvate persoanei sau, dupã caz, familiei, serviciile sociale primând faţã de beneficiile sociale.
    Legea asistenţei sociale se constituie într-un act normativ ce rãspunde nevoilor diferitelor categorii sociale care beneficiazã de protecţie socialã, creând oportunitãţi egale pentru fiecare dintre acestea, adecvate însã situaţiei fiecãrei persoane sau familii, dupã caz.
    Legea nu încalcã jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi nici standardele Curţii Europene a Drepturilor Omului privind predictibilitatea şi accesibilitatea legii, deoarece este redactatã în acord cu dispoziţiile art. 74 alin. (4) din Constituţie coroborate cu prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnicã legislativã pentru elaborarea actelor normative, acoperind vidul legislativ din acest domeniu complex prin sistematizarea şi unificarea legislaţiei existente din domeniul asistenţei sociale într-un singur act normativ.
    Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 51/5.725 din 29 noiembrie 2011, punctul sãu de vedere, în care se aratã cã sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiatã. În acest sens, cu valoare de principiu, se aratã cã dimensiunea socialã a statului este influenţatã de condiţiile sociale şi economice existente, statul social nefiind o noţiune abstractã.
    În privinţa criticilor de neconstituţionalitate care vizeazã indicatorii sociali, se susţine cã bugetul de stat este cel ce determinã valoarea acestora, buget construit având în vedere condiţiile de crizã economicã şi financiarã prin care trece România.
    În ceea ce priveşte pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 şi art. 81 din lege, se aratã, pe de o parte, cã instituţiile publice sunt cele care trebuie sã stabileascã în mod concret beneficiile sociale de care trebuie sã beneficieze familiile aflate în ipoteza legii criticate, iar, pe de altã parte, cã acestea respectã exigenţele prevãzute de art. 50 din Constituţie.
    Guvernul a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 5/6.837/E.B. din 5 decembrie 2011, punctul sãu de vedere, în care se aratã cã sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiatã.
    Se aratã cã legea criticatã creeazã cadrul general care sã asigure garantarea drepturilor şi libertãţilor fundamentale ale cetãţenilor beneficiari ai mãsurilor de asistenţã socialã şi impune reguli obiective şi reale, astfel încât legislaţia specialã sã reglementeze aspectele de detaliu, concrete, adaptate fiecãrui beneficiu şi serviciu social.
    Textul art. 14 din lege, criticat pentru modalitate în care stabileşte cã se vor calcula beneficiile sociale, se aplicã tuturor celor aflaţi în situaţia prevãzutã în ipoteza normelor legale, fãrã nicio discriminare pe considerente arbitrare, astfel încât nu este întemeiatã critica cu privire la încãlcarea dispoziţiilor art. 16 din Constituţie.
    Cât priveşte discriminarea persoanelor cu dizabilitãţi în funcţie de nivelul veniturilor, Guvernul reitereazã faptul cã legea criticatã prin prezenta obiecţie de neconstituţionalitate nu stabileşte în concret modalitatea de acordare a beneficiilor şi serviciilor sociale, ci reglementeazã doar cadrul general de desfãşurare a asistenţei sociale acordate acestor persoane.

                                    CURTEA,
examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Senatului, preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, dovezile depuse, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine urmãtoarele:
    Curtea a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992, sã se pronunţe asupra constituţionalitãţii prevederilor legale criticate.
    Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum rezultã din sesizarea formulatã, îl constituie dispoziţiile Legii asistenţei sociale. În realitate, din motivarea sesizãrii reiese, în mod univoc, cã autorii obiecţiei de neconstituţionalitate criticã în special art. 14, art. 31 alin. (1), art. 56 alin. (1), art. 60 alin. (1) şi art. 81 alin. (1)-(3) din Legea asistenţei sociale, precum şi legea în ansamblul sãu, dispoziţii cu privire la care Curtea urmeazã a se pronunţa prin prezenta decizie. Textele de lege criticate în mod punctual au urmãtorul cuprins:
    - Art. 14: "(1) Nivelurile, respectiv cuantumurile beneficiilor de asistenţã socialã se stabilesc în raport cu indicatorul social de referinţã, prin aplicarea unui indice social de inserţie.
    (2) Indicatorul social de referinţã (ISR) reprezintã unitatea exprimatã în lei la nivelul cãreia se raporteazã beneficiile de asistenţã socialã, suportate din bugetul de stat, acordate atât în vederea asigurãrii protecţiei persoanelor în cadrul sistemului de asistenţã socialã, cât şi în vederea stimulãrii persoanelor beneficiare ale sistemului de asistenţã socialã, pentru a se încadra în muncã.
    (3) Valoarea indicatorului social de referinţã este cea prevãzutã de Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurãrilor pentru şomaj şi stimularea ocupãrii forţei de muncã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare.
    (4) Indicele social de inserţie (ISI) este coeficientul de multiplicare aplicabil indicatorului social de referinţã şi se stabileşte în raport cu tipul de familie, precum şi cu scopul beneficiului de asistenţã socialã.
    (5) Nivelul beneficiilor de asistenţã socialã cumulate de o persoanã singurã sau, dupã caz, de o familie nu poate depãşi un coeficient raportat la valoarea indicatorului social de referinţã. Coeficientul se stabileşte anual prin hotãrâre a Guvernului, în funcţie de tipul familiei şi al beneficiilor de asistenţã socialã la care aceasta sau membrii acesteia, respectiv persoana singurã au dreptul.";
    - Art. 31 alin. (1): "(1) Serviciile de îngrijire personalã se adreseazã persoanelor dependente care, ca urmare a pierderii autonomiei funcţionale din cauze fizice, psihice sau mintale, necesitã ajutor semnificativ pentru a realiza activitãţile uzuale ale vieţii de zi cu zi.";
    - Art. 56 alin. (1): "(1) Principalele categorii de servicii sociale având drept scop exclusiv prevenirea şi combaterea sãrãciei şi riscului de excluziune socialã sunt adresate persoanelor şi familiilor fãrã venituri sau cu venituri reduse, persoanelor fãrã adãpost, victimelor traficului de persoane, precum şi persoanelor private de libertate.";
    - Art. 60 alin. (1): "(1) Pentru persoanele care trãiesc în stradã serviciile sociale se acordã gratuit sau, dupã caz, contra unei contribuţii modice din partea beneficiarului.";
    - Art. 81 alin. (1)-(3): "(1) Persoanele cu dizabilitãţi, în funcţie de nivelul deficienţei, gradul de afectare a funcţiilor şi a structurilor organismului, factorii de mediu şi personali, incapacitatea manifestatã se încadreazã în grade de dizabilitate, reglementate prin legile speciale.
    (2) În funcţie de gradul de dizabilitate, precum şi, dupã caz, de dificultãţile familiale şi socioeconomice, persoanele cu dizabilitãţi beneficiazã de alocaţii, indemnizaţii şi facilitãţi, precum şi de alte forme de sprijin financiar şi în naturã.
    (3) Persoanele cu dizabilitãţi beneficiazã de o alocaţie lunarã în scopul susţinerii necesitãţilor zilnice de viaţã, precum şi de o indemnizaţie de îngrijire în vederea asigurãrii îngrijirii personale, acordate în funcţie de gradul de dizabilitate şi în condiţiile stabilite prin legile speciale."
    Dispoziţiile constituţionale pretins încãlcate sunt cele ale art. 1 alin. (3) şi (5) privind caracterul de stat social al României, respectiv principiul respectãrii Constituţiei şi a supremaţiei sale, ale art. 16 privind principiul egalitãţii în drepturi, ale art. 47 privind nivelul de trai, ale art. 50 privind protecţia persoanelor cu handicap şi ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi. Se mai susţine şi încãlcarea Convenţiei privind drepturile persoanelor cu dizabilitãţi, adoptatã la New York de Adunarea Generalã a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 13 decembrie 2006 şi ratificatã prin Legea nr. 221/2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 792 din 26 noiembrie 2010.
    Înainte de a proceda la analiza obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea urmeazã sã constate dacã sesizarea formulatã îndeplineşte condiţiile prevãzute de art. 146 lit. a) din Constituţie sub aspectul titularilor dreptului de sesizare, întrucât aceasta, astfel cum rezultã din listele anexate sesizãrii de neconstituţionalitate, a fost semnatã de un numãr de 143 de deputaţi.
    Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea constatã urmãtoarele:
    I. Critica de neconstituţionalitate care vizeazã pretinsa renunţare a statului la politica de asistenţã socialã este neîntemeiatã pentru motivele ce vor fi arãtate în cele ce urmeazã.
    Statul social reprezintã rezultatul confruntãrii principiilor care stau la baza statului de drept clasic, neintervenţionist cu cele care fundamenteazã ideea de justiţie socialã şi pune în centrul preocupãrilor sale valorile sociale, aspect care este de naturã a conferi cetãţeanului sentimentul demnitãţii, prevenind, în acelaşi timp, excluderea sau marginalizarea socialã a acestuia. În continuare, Curtea observã cã menirea statului social este de a asigura atât bunãstarea economicã şi socialã a cetãţenilor, cât şi coeziunea socialã, fãrã a nega însã dreptul autoritãţilor publice de a stabili condiţiile concrete ale realizãrii acestui deziderat. Prin urmare, noţiunea de "stat social" poate fi definitã ca fiind acel complex de mãsuri ce vizeazã atât politica economicã, cât şi cea socialã şi care pune în prim-plan prevederile sociale de naturã economicã ce au consecinţe pozitive asupra statutului social al cetãţenilor.
    Având în vedere cele de mai sus rezultã cã statul social presupune un anumit grad de intervenţie etaticã în abordarea diferitelor domenii cu caracter social existente la nivelul politicii sociale a statului. Stabilirea gradului de intervenţie a statului în sfera drepturilor cu caracter social, precum şi a formelor concrete de intervenţie, adecvate fiecãrei etape de dezvoltare a acestuia, este o prerogativã exclusivã a Parlamentului, care poate opta fie pentru o intervenţie masivã necondiţionatã a statului în domeniul social (model social-democrat), fie pentru intervenţia subsidiarã a acestuia, locul primordial revenind familiei, comunitãţii, bisericii sau sindicatelor (model conservator-corporatist), fie pentru o intervenţie minimã, situaţie în care este încurajatã dezvoltarea economicã în scopul rezolvãrii problemelor sociale (model liberal).
    Alegând unul dintre cele trei modele mai sus enunţate, statul are îndatorirea sã creeze condiţiile necesare pentru realizarea unei securitãţi sociale optime pentru cetãţenii sãi, dar nu înseamnã cã acesta trebuie sã creeze şi sã întreţinã singur tot sistemul. Resursele statului singure nu ajung sã facã faţã acestor sarcini, mai ales în situaţii de crizã economicã profundã, astfel încât trebuie conştientizat faptul cã nu numai statul, ci şi comunitatea şi indivizii au rãspunderi reciproce, obligaţii corelative în acest domeniu.
    Din cele de mai sus rezultã cu evidenţã faptul cã statul, în cursul existenţei sale, poate opta pentru diverse modele de securitate socialã, de la o intervenţie minimalã la una maximalã; important este ca statul sã nu renunţe la funcţia sa socialã. Obligaţia constituţionalã impusã prin art. 1 alin. (3) este aceea de a interveni în favoarea cetãţeanului, deci acest text constituţional obligã la o atitudine pozitivã, la o acţiune din partea statului. Însã gradul de intensitate a acestor mãsuri cu caracter intervenţionist poate diferi în funcţie de viziunea politicã şi de condiţiile economice ale statului de la un anumit moment dat. A nega posibilitatea statului, respectiv a organului sãu legislativ de a-şi modifica în aceastã privinţã concepţia ar însemna negarea evoluţiei sau negarea adaptãrii societãţii la situaţia de fapt existentã.
    Impunerea modelului conservator-corporatist prin legea criticatã echivaleazã cu consacrarea principiului subsidiaritãţii în domeniul asistenţei sociale, respectiv statul dubleazã acţiunea comunitãţii, familiei şi, în ultimã instanţã, a cetãţeanului. Dar intervenţia statului este încã puternicã din moment ce asigurã beneficii de asistenţã socialã pentru prevenirea şi combaterea sãrãciei şi riscului de excluziune socialã, pentru susţinerea copilului şi familiei, pentru sprijinirea persoanelor cu nevoi speciale sau pentru situaţii deosebite [art. 9 alin. (1) din lege], precum şi servicii de naturã socialã [spre exemplu, servicii de asistenţã şi suport pentru asigurarea nevoilor de bazã ale persoanei, servicii de îngrijire personalã, de recuperare/reabilitare, de inserţie/reinserţie socialã - a se vedea în acest sens art. 30 alin. (1) din legea criticatã]. Mai mult, existenţa unei construcţii instituţionale a sistemului naţional de asistenţã social atât la nivel central, cât şi la cel local, dublatã de existenţa unor proceduri precise şi detaliate pentru obţinerea beneficiilor sau serviciilor de asistenţã socialã, denotã interesul statului în domeniul asistenţei sociale.
    Prin urmare, asistenţa socialã fiind un palier al politicii sociale a statului este parte integrantã a conceptului de stat social, iar statul în acest domeniu îşi poate varia intensitatea intervenţiei fãrã a afecta art. 1 alin. (3) din Constituţie. Doar diminuarea foarte puternicã a acestei intervenţii sau renunţarea la aceasta ar duce la încãlcarea conceptului constituţional menţionat, ceea ce, astfel cum s-a arãtat, nu este cazul în raport cu legea criticatã.
    Mai mult, Curtea observã cã prin Decizia nr. 149 din 8 mai 2001, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 456 din 10 august 2001, a arãtat cã "statul social" reclamã, printre altele, obligaţia statului privind asigurarea unui trai decent pentru toate categoriile sociale. Desigur, nivelul de trai decent este un concept relativ, care în privinţa persoanelor ce se confruntã cu problema sãrãciei înseamnã menţinerea în favoarea acestora de cãtre stat a unui nivel de trai minimal. Acest aspect este întru totul respectat de legea criticatã, mai ales avându-se în vedere dispoziţiile art. 54 alin. (1) din lege, unde se prevede, în mod expres, cã "Persoanele singure şi familiile care nu dispun de resursele necesare pentru satisfacerea unui nivel de trai minimal au dreptul la beneficii de asistenţã socialã şi servicii sociale, acordate în funcţie de nevoile identificate ale fiecãrei persoane sau familii".
    În consecinţã, nu se poate reţine critica autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate cu privire la încãlcarea art. 1 alin. (3) şi art. 47 alin. (2) din Constituţie, misiunea socialã a statului consacratã de art. 1 alin. (3) din Constituţie nefiind afectatã.
    II. O altã criticã de neconstituţionalitate vizeazã lipsa de accesibilitate şi previzibilitate a dispoziţiilor legale criticate, modul deficitar de redactare, generalitatea şi imprecizia textelor legale.
    Analizând dispoziţiile legale criticate, Curtea observã cã legea reglementeazã cadrul general de organizare, funcţionare şi finanţare a sistemului naţional de asistenţã socialã. Reglementarea în ansamblul sãu constituie o lege-cadru, care cuprinde norme cu caracter general referitoare la definirea şi clasificarea beneficiilor de asistenţã socialã şi a serviciilor sociale, la mãsurile integrate de asistenţã socialã, construcţia instituţionalã a sistemului naţional de asistenţã socialã, precum şi la finanţarea asistenţei sociale.
    Legea enunţã principiile generale pe care se întemeiazã sistemul de asistenţã socialã, şi anume solidaritatea socialã, subsidiaritatea, universalitatea, respectarea demnitãţii umane, abordarea individualã, parteneriatul, transparenţa, nediscriminarea, egalitatea de şanse, confidenţialitatea şi altele.
    Curtea apreciazã ca fiind neîntemeiatã critica de neconstituţionalitate ce priveşte plafonarea cuantumului cumulat al beneficiilor sociale prevãzutã de art. 14 alin. (5) din lege. Deşi textul de lege prezintã anumite probleme sub aspectul claritãţii, conţinutul sãu normativ este univoc, prevãzând cã nivelul beneficiilor de asistenţã socialã cumulate de o persoanã singurã sau, dupã caz, de o familie nu poate depãşi o anumitã valoare a indicelui social de inserţie (ISI) aplicat indicatorului social de referinţã (ISR), valoare ce este stabilitã anual prin hotãrâre a Guvernului în funcţie de tipul familiei şi al beneficiilor de asistenţã socialã la care aceasta sau membrii acesteia, respectiv persoana singurã au dreptul. Raţiunea unei asemenea limitãri a valorilor beneficiilor de asistenţã social este prevãzutã chiar în art. 2 alin. (1) din lege, care stabileşte cã sistemul naţional de asistenţã socialã reprezintã ansamblul de instituţii, mãsuri şi acţiuni prin care statul intervine pentru prevenirea, limitarea sau înlãturarea efectelor temporare ori permanente ale situaţiilor care pot genera marginalizarea sau excluziunea socialã a persoanei, familiei, grupurilor ori comunitãţilor. Or, aceste mãsuri au ca finalitate evitarea unor asemenea situaţii sociale extreme şi nu acordarea unor beneficii care sã menţinã din inerţie persoana asistatã în pasivitate; persoana care este asistatã social nu trebuie încurajatã sã rãmânã, ci, din contrã, trebuie încurajatã sã iasã din aceastã situaţie. Neplafonarea cuantumului beneficiilor sociale ar avea drept rezultat încurajarea persoanelor de a depinde de beneficiile de asistenţã socialã pe care le acordã statul.
    Este opţiunea exclusivã a statului ca, în funcţie de scopul urmãrit şi ţinând cont şi de realitãţile economice sau sociale existente, sã stabileascã o anumitã valoare maximalã a indicelui social de inserţie, singura condiţionare, din perspectiva art. 1 alin. (3) şi art. 47 alin. (2) din Constituţie, fiind ca prin valoarea sa acest indice sã nu fie unul derizoriu şi astfel sã goleascã de conţinut beneficiile de asistenţã socialã pe care statul trebuie sã le acorde.
    În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 31 alin. (1) din lege, critica autorilor sesizãrii vizeazã noţiunea, insuficient determinatã, de "ajutor semnificativ". Potrivit dispoziţiilor criticate, serviciile de îngrijire personalã se adreseazã persoanelor dependente care, ca urmare a pierderii autonomiei funcţionale din cauze fizice, psihice sau mintale, necesitã un ajutor semnificativ în scopul realizãrii activitãţilor cotidiene.
    Analizând reglementarea criticatã, Curtea reţine cã prin ipoteza normei se circumscrie sfera persoanelor beneficiare ale serviciilor de îngrijire personalã, şi anume acele persoane care din cauza pierderii autonomiei fizice, psihice sau mintale sunt dependente de un ajutor extern pentru realizarea activitãţilor de zi cu zi. Starea de dependenţã a persoanei reprezintã o consecinţã a bolii, traumei sau dizabilitãţii şi necesitã intervenţia unei alte persoane care sã îi acorde sprijin în îndeplinirea activitãţilor uzuale ale vieţii zilnice. Aceste activitãţi sunt enumerate în cadrul art. 32 din lege şi vizeazã activitãţi de bazã precum asigurarea igienei corporale, îmbrãcare şi dezbrãcare, hrãnire şi hidratare, asigurarea igienei eliminãrilor, transfer şi mobilizare, deplasare în interior sau comunicare, precum şi activitãţi instrumentale ale vieţii zilnice, în principal prepararea hranei, efectuarea de cumpãrãturi, activitãţi de menaj şi spãlãtorie, facilitatea deplasãrii în exterior şi însoţire, activitãţi de administrare şi gestionare a bunurilor, acompaniere şi socializare.
    Aşa fiind, Curtea constatã cã legea oferã suficiente date menite sã determine gradul de dependenţã al persoanei aflate în dificultate şi implicit sã determine gradul de necesitate al ajutorului acordat pentru îndeplinirea serviciilor de îngrijire personalã. Prin urmare, legea pune la dispoziţia destinatarilor sãi informaţii suficiente în funcţie de care aceştia pot determina aplicabilitatea sintagmei "ajutor semnificativ", sub acest aspect normele legale respectând condiţiile de accesibilitate şi predictibilitate.
    Cu privire la dispoziţiile art. 56 din lege, critica autorilor sesizãrii vizeazã sintagma "venituri reduse", care, în opinia acestora, prin modul deficitar de redactare, este imprecisã, arbitrarã şi inadecvatã. În plus, noţiunea nu apare printre termenii şi expresiile definiţi la art. 6 din lege.
    Dispoziţiile art. 56 reglementeazã sfera persoanelor beneficiare ale serviciilor sociale care au drept scop prevenirea şi combaterea sãrãciei şi a riscului de excluziune socialã, şi anume persoanele şi familiile fãrã venituri sau cu venituri reduse, persoanele fãrã adãpost, victimele traficului de persoane, precum şi persoanele private de libertate. Principala formã de sprijin pentru prevenirea şi combaterea sãrãciei şi riscului de excluziune socialã este, potrivit dispoziţiilor art. 55 alin. (3) din lege, venitul minim de inserţie acordat din bugetul de stat în scopul garantãrii unui venit minim fiecãrei persoane din România. Venitul minim este constituit din mijloacele financiare minime necesare traiului zilnic, persoanele care nu dispun de resursele necesare pentru satisfacerea unui nivel de trai minimal având dreptul la beneficii de asistenţã socialã şi servicii sociale, acordate în funcţie de nevoile identificate ale fiecãrei persoane. Potrivit prevederilor art. 54 alin. (2) din lege, nivelul de trai minimal reprezintã limita exprimatã în lei care asigurã nevoile de bazã cum ar fi hrana, îmbrãcãmintea, igiena personalã, menţinerea şi salubrizarea locuinţei. Nivelul de trai minimal se calculeazã în raport cu pragul sãrãciei, conform metodologiei utilizate la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene. Aşa fiind, se observã cã beneficiile de asistenţã socialã destinate prevenirii şi combaterii sãrãciei şi riscului de excluziune socialã se acordã persoanelor fãrã venituri sau cu venituri sub nivelul de trai minimal. Sintagma "persoane cu venituri reduse" se referã la acele persoane care necesitã suplimentarea veniturilor sau mijloacelor financiare pânã la nivelul necesar traiului zilnic, respectiv pânã la suma de bani menitã sã acopere cheltuielile determinate de satisfacerea nevoilor de bazã.
    În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 60 alin. (1) din lege, potrivit cãrora pentru persoanele care trãiesc în stradã, serviciile sociale se acordã gratuit sau, dupã caz, contra unei contribuţii modice din partea beneficiarului, critica vizeazã sintagma "contribuţii modice", care, în opinia autorilor, este imposibil de aplicat, fiind dificil de apreciat nivelul de la care contribuţia devine modicã. De asemenea, autorii subliniazã contradicţia dintre persoana aparţinând unui grup vulnerabil, care trãieşte în stradã, şi impunerea unor obligaţii pecuniare în sarcina acesteia.
    Analizând criticile formulate, Curtea observã cã şi în aceastã ipotezã legea oferã suficiente date cu ajutorul cãrora se poate determina aplicabilitatea dispoziţiilor legale. Principalele argumente sunt cele expuse în prealabil referitoare la nivelul de trai minimal, beneficiile de asistenţã socialã destinate prevenirii şi combaterii sãrãciei şi riscului de excluziune socialã acordându-se persoanelor fãrã venituri sau cu venituri sub nivelul de trai minimal. Principala formã de asistenţã socialã adresatã persoanelor fãrã adãpost o constituie, potrivit dispoziţiilor art. 58 din lege, asigurarea de gãzduire pe perioadã determinatã, autoritãţile publice locale având responsabilitatea înfiinţãrii, organizãrii şi administrãrii serviciilor sociale pentru aceste persoane. Mai mult, în ceea ce priveşte copiii strãzii, persoanele vârstnice şi persoanele cu dizabilitãţi, autoritãţile au obligaţia înfiinţãrii pe raza lor teritorialã a serviciilor sociale adecvate şi adaptate nevoilor acestora. În funcţie de categoria în care se încadreazã persoana aflatã în dificultate sau de nivelul veniturilor obţinute de aceasta, serviciul social se acordã gratuit sau contra unei contribuţii modice. Or, apare cu evidenţã grija legiuitorului de a garanta un venit minim care sã asigure mijloacele financiare necesare traiului zilnic, contribuţia beneficiarului serviciului social neputând afecta realizarea celorlalte nevoi fundamentale ale individului.
    În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 50 alin. (2) din lege, critica de neconstituţionalitate vizeazã modalitatea de elaborare a planului individualizat de îngrijire şi asistenţã care, în opinia autorilor obiecţiei, se realizeazã în funcţie de criterii subiective şi insuficient elaborate, ceea ce este de naturã a încãlca principiul accesibilitãţii legii. Se apreciazã cã aspectele referitoare la motivaţia persoanei de a solicita statului asistenţã şi îngrijire, consecinţele negative asupra persoanei în cazul neacordãrii serviciilor sociale necesare, percepţia proprie privind capacitatea funcţionalã, performanţele şi resursele sau cele referitoare la existenţa serviciilor sociale în comunitate restrâng drepturile garantate ale persoanei, întrucât reprezintã criterii subiective pentru efectuarea evaluãrii complexe.
    Examinând criticile formulate, Curtea reţine cã dispoziţiile art. 50 alin. (2) stabilesc criteriile prin care se realizeazã procesul de evaluare complexã care stã la baza elaborãrii planului individualizat de îngrijire şi asistenţã. Acest plan este elaborat de o echipã multidisciplinarã cu participarea beneficiarului sau a reprezentantului sãu legal, şi cuprinde mãsurile de protecţie socialã specialã, serviciile de îngrijire personalã şi drepturile la beneficii de asistenţã socialã sau alte prestaţii de asigurãri sociale, dupã caz, în scopul aplicãrii eficiente a acestora.
    Dispoziţiile legii asistenţei sociale reglementeazã, pe de o parte, responsabilitatea statului în ceea ce priveşte crearea de oportunitãţi egale cetãţenilor sãi şi de acordare de beneficii şi servicii sociale adecvate situaţiei persoanei sau familiei, şi, pe de altã parte, responsabilitatea individului sau a familiei privind dezvoltarea capacitãţii de integrare socialã şi de soluţionare a situaţiilor de dificultate. Aşa fiind, mãsurile de asistenţã socialã sunt evaluate din punctul de vedere al eficacitãţii şi eficienţei lor pentru a fi permanent adaptate şi ajustate la nevoile reale ale beneficiarilor, acordându-se astfel încât sã previnã şi sã limiteze orice formã de dependenţã faţã de ajutorul acordat de stat sau de comunitate, contribuind la inserţia pe piaţa muncii a beneficiarilor.
    Prin urmare, reglementarea unor criterii care corespund nevoilor personale ale fiecãrui individ sau ale fiecãrei familii, criterii care au drept scop evaluarea stãrii personale de vulnerabilitate, ţin de esenţa domeniului supus reglementãrii. Apare cu evidenţã cã în viaţa de zi cu zi, gradul de satisfacere a nevoilor fundamentale ale persoanei diferã de la individ la individ, de la familie la familie sau de la comunitate la comunitate. Normele aplicabile, oricât de generale se doreşte a fi reglementate, trebuie sã ţinã seama de specificul fiecãrui caz social în parte, sã fie flexibile şi sã ofere soluţii pentru persoanele aflate în dificultate. De altfel, reglementarea mãsurilor de protecţie socialã are în considerare respectarea dreptului persoanei la autodeterminare, conform cãruia persoana are dreptul de a face propriile alegeri, indiferent de valorile sale sociale, în mãsura în care acestea nu ameninţã drepturile sau interesele legitime ale celorlalţi. Or, criterii precum motivaţia persoanei de a solicita statului asistenţã şi îngrijire, evaluarea consecinţelor negative asupra persoanei în cazul neacordãrii serviciilor sociale necesare, percepţia proprie privind capacitatea funcţionalã, performanţele şi resursele personale sunt definitorii pentru aprecierea stãrii de vulnerabilitate a celor care solicitã acordarea de servicii sociale.
    Existenţa serviciilor sociale în comunitate, modul în care acestea pot rãspunde nevoilor persoanei, precum şi posibilitatea de acces a beneficiarului la serviciul respectiv constituie factori obiectivi în funcţie de care serviciul public de asistenţã socialã organizat în subordinea autoritãţilor administraţiei publice locale elaboreazã un plan individualizat eficient şi implementabil, care sã ofere posibilitatea persoanei vulnerabile de a beneficia efectiv de mãsurile de protecţie. Sub acest aspect, legea prevede cã sistemul naţional de asistenţã socialã se întemeiazã pe principiul proximitãţii, potrivit cãruia serviciile sunt organizate cât mai aproape de beneficiar, pentru facilitarea accesului şi menţinerea persoanei cât mai mult posibil în propriul mediu de viaţã.
    III. O altã criticã de neconstituţionalitate vizeazã prevederile art. 14 din lege, sub aspectul încãlcãrii principiului egalitãţii în drepturi, întrucât acestea condiţioneazã stabilirea indicatorului social de referinţã în funcţie de tipul de familie. Autorii sesizãrii apreciazã cã legiuitorul a lãsat la arbitrariul instituţiilor publice atât definirea sintagmei "tip de familie", cât şi acordarea beneficiilor sociale în funcţie de acest criteriu, în condiţiile în care Constituţia nu face distincţie între diferite tipuri de familie.
    Analizând critica formulatã, Curtea constatã cã dispoziţiile art. 48 din Constituţie fac referire la instituţia familiei exclusiv din perspectiva dreptului la cãsãtorie şi la întemeierea unei familii. Norma constituţionalã garanteazã cãsãtoria liber consimţitã, egalitatea soţilor, dreptul şi îndatorirea pãrinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor, precum şi egalitatea în faţa legii a copiilor din afara cãsãtoriei cu cei din cãsãtorie.
    Or, obiectul de reglementare al Legii asistenţei sociale îl constituie reglementarea cadrului general de organizare, funcţionare şi finanţare a sistemului naţional de asistenţã socialã, prin care statul intervine pentru prevenirea, limitarea sau înlãturarea efectelor temporare ori permanente ale situaţiilor care pot genera marginalizarea sau excluziunea socialã a persoanei, familiei, grupurilor ori comunitãţilor. Noţiunea de familie, în accepţiunea acestei legi, se subsumeazã noţiunii de subiect de drept beneficiar al mãsurilor de asistenţã socialã. Astfel, prin familie se înţelege, pe lângã soţul şi soţia sau soţul, soţia şi copiii lor necãsãtoriţi, care au domiciliul ori reşedinţa comunã şi care gospodãresc împreunã, şi persoanele aflate în urmãtoarele situaţii: fraţii fãrã copii, care gospodãresc împreunã şi au domiciliul sau reşedinţa comunã, separat de domiciliul ori reşedinţa pãrinţilor, bãrbatul şi femeia necãsãtoriţi, cu copiii lor şi ai fiecãruia dintre ei, care locuiesc şi gospodãresc împreunã. Legea consacrã noţiunea de familie extinsã care cuprinde copilul, pãrinţii şi rudele acestuia pânã la gradul IV inclusiv şi noţiunea de familie monoparentalã care desemneazã familia formatã din persoana singurã şi copiii aflaţi în întreţinere, care locuiesc împreunã cu aceasta.
    Prin urmare, Curtea constatã cã legea, din perspectiva obiectului sãu de reglementare, adapteazã sfera noţiunii constituţionale de familie, acordând dreptul de a beneficia de asistenţa socialã atât persoanei ca atare, cât şi persoanei care are calitatea de membru al unei familii, atunci când nevoia identificatã constituie o situaţie particularã şi necesitã o intervenţie individualizatã, precum şi familiei, în ansamblul sãu, atunci când situaţia necesitã o intervenţie colectivã în scopul creşterii calitãţii vieţii în familie şi menţinerii unui mediu familial propice realizãrii funcţiilor de bazã ale acesteia. Limitarea acordãrii beneficiilor de asistenţã socialã doar familiei în accepţiunea prevãzutã de Constituţie nu ar corespunde realitãţilor sociale, lipsind de conţinut multe dintre reglementãrile adoptate, cu consecinţe negative asupra calitãţii vieţii şi asupra principiilor de coeziune şi incluziune socialã.
    IV. Autorii obiecţiei considerã, de asemenea, cã dispoziţiile art. 81 din lege încalcã art. 50 din Constituţie, întrucât prevãd o discriminare a persoanelor cu handicap în funcţie de veniturile realizate, fãrã a exista vreo legãturã între veniturile realizate şi compensarea socialã a handicapului. În argumentarea criticilor de neconstituţionalitate se aratã cã legea trebuie sã asigure aceastã compensare a handicapului indiferent cã persoana aflatã în ipoteza normei îşi va exercita sau nu dreptul de a apela la protecţia statului.
    Analizând criticile formulate, Curtea constatã cã, potrivit dispoziţiilor art. 6 lit. aa), persoana cu dizabilitate este acea persoanã cu deficienţe fizice, mentale, intelectuale sau senzoriale de duratã, deficienţe care, în interacţiune cu diverse bariere, pot îngrãdi participarea deplinã şi efectivã a persoanelor în societate, în condiţii de egalitate cu ceilalţi.
    În ceea ce priveşte asistenţa socialã a acestei categorii de persoane, potrivit dispoziţiilor art. 79 din lege, promovarea şi respectarea drepturilor persoanelor cu dizabilitãţi reprezintã o obligaţie pentru autoritãţile statului, pentru toate persoanele juridice de drept public şi privat, precum şi pentru toţi cetãţenii din România. Respectând obligaţia constituţionalã consacratã de art. 50, legiuitorul reglementeazã în sarcina statului, prin autoritãţile administraţiei publice centrale şi locale, obligaţia de a asigura mãsurile specifice de protecţie şi de asistenţã socialã, în conformitate cu nevoile particulare ale persoanelor cu dizabilitãţi, precum şi în funcţie de situaţia familialã şi socioeconomicã a acestora, precum şi obligaţia de a include nevoile speciale ale acestei categorii de persoane în toate politicile publice, strategiile şi programele de dezvoltare.
    În aplicarea acestor politici sociale, Legea asistenţei sociale reglementeazã acordarea de alocaţii, indemnizaţii şi facilitãţi, precum şi de alte forme de sprijin financiar şi în naturã. Conform prevederilor art. 81 alin. (2) din lege, persoanele cu dizabilitãţi beneficiazã de mãsurile de protecţie socialã, în funcţie de gradul de dizabilitate stabilit potrivit legii speciale (în funcţie de nivelul deficienţei, gradul de afectare a funcţiilor şi a structurilor organismului, factorii de mediu şi personali sau incapacitatea manifestatã), precum şi, dupã caz, de dificultãţile familiale şi socio-economice. Astfel, acestei categorii de persoane i se acordã o alocaţie lunarã în scopul susţinerii necesitãţilor zilnice de viaţã, precum şi o indemnizaţie de îngrijire în vederea asigurãrii îngrijirii personale în condiţiile stabilite prin legi speciale.
    În ceea ce priveşte persoanele cu afectare gravã a capacitãţii de muncã, potrivit dispoziţiilor art. 81 alin. (4) din lege, alocaţia lunarã se acordã în funcţie de gradul de dizabilitate, constatat potrivit legii, fãrã condiţionarea ca persoanele respective sã se afle într-o situaţie de dificultate familialã sau socioeconomicã.
    Mai mult, legea prevede posibilitatea persoanelor adulte, în funcţie de gradul de dizabilitate, de a beneficia de facilitãţi fiscale sau financiare (de exemplu, obţinerea de credite pentru achiziţionarea de autovehicule sau pentru adaptarea locuinţei conform nevoilor individuale, credite a cãror dobândã se suportã din bugetul de stat).
    Într-o atare situaţie, Curtea constatã cã dispoziţiile legale criticate nu creeazã discriminãri între persoanele cu dizabilitãţi, normele privind asistenţa socialã a acestora aplicându-se în mod egal tuturor celor care se încadreazã în situaţiile reglementate. Mai mult, legiuitorul înţelege sã ofere o protecţie sporitã persoanelor vulnerabile, care, pe lângã dizabilitatea manifestatã, se aflã în situaţii familiale dificile sau care nu dispun de resursele necesare pentru satisfacerea unui nivel de trai minimal. Reglementarea acestei protecţii concordã cu spiritul declarat al legii, şi anume respectarea demnitãţii umane şi consacrarea egalitãţii de şanse.
    V. În fine, în ceea ce priveşte neconstituţionalitatea legii întemeiatã pe prevederile art. 53 din Constituţie, Curtea reţine cã dispoziţiile constituţionale invocate sunt aplicabile numai în ipoteza în care existã o restrângere a exercitãrii drepturilor şi libertãţilor fundamentale ale cetãţenilor, restrângere care, astfel cum s-a arãtat anterior, nu s-a constatat.
    Prin urmare, nici critica raportatã la aceste prevederi nu poate fi reţinutã, sub acest aspect obiecţia de neconstituţionalitate fiind neîntemeiatã.
    VI. Curtea observã cã legea criticatã urmeazã sã intre în vigoare la 3 zile de la data publicãrii sale, datã la care se abrogã actele normative cadru prevãzute de art. 146 alin. (1) din lege. Abrogarea acestora nu eliminã din fondul activ al legislaţiei celelalte acte normative din domeniul asistenţei sociale la care face referire art. 146 alin. (3) din lege, potrivit cãruia actele normative active la data intrãrii în vigoare a prezentei legi se vor aplica în continuare pânã la adoptarea actelor normative de modificare şi completare a acestora.

    Pentru considerentele arãtate, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

                             CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
                                În numele legii
                                    DECIDE:

    Constatã cã dispoziţiile Legii asistenţei sociale, în ansamblul sãu, precum şi, în special, ale art. 14, art. 31 alin. (1), art. 56 alin. (1), art. 60 alin. (1) şi art. 81 alin. (1)-(3) din lege sunt constituţionale.
    Definitivã şi general obligatorie.
    Decizia se comunicã Preşedintelui României şi se publicã în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Dezbaterea a avut loc în şedinţa Plenului Curţii Constituţionale din 14 decembrie 2011, la care au participat: Augustin Zegrean, preşedinte, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Mircea Ştefan Minea, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan şi Tudorel Toader, judecãtori.

                      PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
                                AUGUSTIN ZEGREAN

                            Magistrat-asistent-şef,
                            Mihaela Senia Costinescu

                            Magistrat-asistent-şef,
                                  Benke Karoly

                                     -------
Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice