Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIE nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011  referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 320^1 din Codul de procedura penala    Twitter Facebook
Cautare document

DECIZIE nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 320^1 din Codul de procedura penala

EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA
PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 853 din 2 decembrie 2011
    Augustin Zegrean - preşedinte
    Aspazia Cojocaru - judecãtor
    Acsinte Gaspar - judecãtor
    Petre Lãzãroiu - judecãtor
    Mircea Ştefan Minea - judecãtor
    Iulia Antoanella Motoc - judecãtor
    Ion Predescu - judecãtor
    Puskas Valentin Zoltan - judecãtor
    Tudorel Toader - judecãtor
    Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

    Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 320^1 din Codul de procedurã penalã, excepţie ridicatã de Iosif Olimpiu Bãlaj în Dosarul nr. 8.952/271/2008 al Judecãtoriei Oradea - Secţia penalã şi care formeazã obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 4.773D/2010, de Dana Gyula şi Forgacs Adalbert în Dosarul nr. 3.599/84/2010 al Tribunalului Sãlaj - Secţia penalã şi care formeazã obiectul Dosarului nr. 78D/2011, de Laurenţiu Pop, Robert Adrian Şarga, Alexandru Kalman Şarga şi Dan Mircea Ciprian Ilie în Dosarul nr. 8.709/296/2010 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penalã şi pentru cauze cu minori şi care formeazã obiectul Dosarului nr. 163D/2011, de Cristian Mihai Vosloban în Dosarul nr. 2.097/197/2010 al Judecãtoriei Braşov şi care formeazã obiectul Dosarului nr. 188D/2011, din oficiu de Curtea de Apel Constanţa - Secţia penalã şi pentru cauze penale şi de familie în Dosarul nr. 12.057/118/2010 şi care formeazã obiectul Dosarului nr. 307D/2011, de Florin Vîşcã în Dosarul nr. 5.774/271/2009 al Judecãtoriei Oradea - Secţia penalã şi care formeazã obiectul Dosarului nr. 324D/2011, de Homer Cornel Dumitru în Dosarul nr. 13.413/281/2010 al Judecãtoriei Ploieşti - Secţia penalã şi care formeazã obiectul Dosarului nr. 372D/2011, de Dragoş Rusu în Dosarul nr. 1.632/321/2010 al Tribunalului Neamţ - Secţia penalã şi care formeazã obiectul Dosarului nr. 494D/2011, de Aurelian Mihai M. Tomulescu în Dosarul nr. 1.414/280/2011 al Judecãtoriei Piteşti - Secţia penalã şi care formeazã obiectul Dosarului nr. 515D/2011, de Iulian Fentzel în Dosarul nr. 1.138/233/2011 al Judecãtoriei Galaţi şi care formeazã obiectul Dosarului nr. 597D/2011 şi de Ciprian Gorocilã în Dosarul nr. 8.336/212/2011 al Judecãtoriei Constanţa - Secţia penalã şi care formeazã obiectul Dosarului nr. 1.013D/2011, conexate prin Încheierea din 11 octombrie 2011 şi repuse pe rol prin Încheierea din 20 octombrie 2011.
    Dezbaterile au avut loc în şedinţa publicã din 11 octombrie 2011, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, fiind consemnate în încheierea de şedinţã de la acea datã, când Curtea, în temeiul art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, pentru o mai bunã studiere a problemelor ce formeazã obiectul cauzei, a amânat pronunţarea pentru data de 13 octombrie 2011 şi, respectiv, 20 octombrie 2011. De asemenea, prin Încheierea din 20 octombrie 2011, Curtea, având în vedere imposibilitatea constituirii majoritãţii prevãzute de art. 51 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 47/1992, a repus cauza pe rol pentru data de 8 noiembrie 2011.
    La apelul nominal lipsesc pãrţile, faţã de care procedura de citare este legal îndeplinitã.
    În Dosarul nr. 163D/2011, autorii excepţiei Dan Mircea Ilie şi Robert Adrian Şarga au depus cereri prin care învedereazã Curţii cã nu doresc sã se prezinte, solicitând judecata în lipsã.
    Cauza fiind în stare de judecatã, preşedintele Curţii acordã cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care apreciazã cã excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor criticate este neîntemeiatã. Astfel, în opinia sa, dispoziţiile art. 320^1 din Codul de procedurã penalã reprezintã o normã mixtã, procesualã şi materialã, ale cãrei efecte de drept material nu se produc decât condiţionat de îndeplinirea condiţiilor procesuale. Dimensiunea de drept substanţial a unei asemenea dispoziţii este incontestabilã (fapt stabilit şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Hotãrârea din 17 septembrie 2009, pronunţatã în Cauza Scoppola împotriva Italiei, nr. 2, paragraful 113), însã nu trebuie ignoratã niciun moment condiţionarea procesualã a acesteia şi, prin urmare, caracterul determinant al condiţiilor procesuale asupra efectelor de drept material. Scindarea normei printr-o analizã unilateralã, ignorând intercondiţionalitatea existentã, este un raţionament carent prin premisa falsã de la care porneşte şi care nu poate duce, pentru acest motiv, decât la concluzii false. În consecinţã, analiza problemei de neconstituţionalitate a acestei norme nu poate fi decât una întemeiatã pe abordarea acesteia în ansamblul sãu.
    Se susţine cã modificarea normelor cu naturã mixtã produce întotdeauna "tensiuni" în raport cu anumite accepţiuni ale egalitãţii, respectiv egalitatea materialã (o egalitate prin lege, care niveleazã/corecteazã inegalitãţi de fapt şi tinde spre o egalitate a rezultatelor; un standard de egalitate care se justificã a fi utilizat în materie de mãsuri de protecţie socialã, aşa cum Curtea Constituţionalã a mai fãcut-o, dar a cãrui utilizare în materie de mãsuri de politicã penalã este inadecvatã) şi egalitatea strictã (care tinde spre uniformitate). Or, a aplica standardul egalitãţii materiale, respectiv al celei stricte creeazã situaţii inacceptabile - orice modificare a instituţiilor cu naturã mixtã ar trebui sã fie însoţitã de o repunere în discuţie a cauzelor definitiv judecate pentru a li se asigura şi acestora beneficiul legii noi, favorabile; o insecuritate a raporturilor juridice, o perpetuã nedefinitivare a acestora.
    Pe de altã parte, utilizarea datei sãvârşirii infracţiunii drept criteriu de identificare şi analizã a caracterului asemãnãtor sau diferit al situaţiilor juridice cãrora le este aplicabil un anume tratament juridic este apreciatã ca fiind inadecvatã, întrucât extinde recunoaşterea unui drept la clemenţã (în cazul deciziilor nr. 86 şi nr. 89 din 27 februarie 2003), respectiv un drept la reducerea pedepsei (în prezenta cauzã), tratându-le ca şi când ar fi de nivel constituţional. Or, asemenea chestiuni nu sunt drepturi, ci, cel mult, vocaţii, în mãsura îndeplinirii unor condiţii pe care legiuitorul are libertatea de a le stabili, sub rezerva de a nu aduce atingere unor drepturi recunoscute constituţional, de a nu crea diferenţe care sã nu aibã o justificare obiectivã şi rezonabilã.
    În astfel de situaţii ar fi adecvatã utilizarea unui criteriu de apreciere a gradului de asemãnare a situaţiilor obiective, care poate fi scopul urmãrit, şi nu data sãvârşirii infracţiunii. Din perspectiva scopului legii, situaţiile sunt diferite, întrucât justificarea acestei diferenţe este obiectivã şi rezonabilã (cei ce îşi asumã o procedurã simplificatã renunţã la o serie de garanţii procesuale, li se propune/oferã o reducere a limitelor de pedeapsã, cu precizarea cã asumarea unei astfel de proceduri, pentru a fi eficientã, trebuie sã aibã loc pânã la un anumit moment procesual), scopul urmãrit este legitim (reducerea duratei procedurilor, oferindu-se un avantaj celor care opteazã pentru aceastã procedurã) şi existã un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate (procedura simplificatã cu caracteristicile sale, inclusiv reducerea pedepsei) şi scopul vizat (scurtarea procedurilor).
    Or, din perspectiva scopului legii, dispoziţiile art. 320^1 din Codul de procedurã penalã îşi demonstreazã caracterul rezonabil şi absenţa arbitrarului. Toate persoanele aflate în ipoteze de incidenţã a normei sunt beneficiarele unui tratament juridic identic; acesta este şi un considerent de principiu al jurisprudenţei Curţii Constituţionale, care, nu o datã, a validat opţiunea legiuitorului. Prin urmare, nu ar fi o premierã jurisprudenţialã o analizã din perspectiva egalitãţii formale care conferã vocaţie universalã numai în interiorul contururilor trasate de lege, o egalitate în cadrul legii cu reguli juridice egale în interiorul limitelor pe care le fixeazã, nu însã şi rezultate egale şi a celei relative, care tinde spre proporţionalitate, iar nu spre uniformitate. Pe baza unei asemenea analize, reprezentantul Ministerului Public a conchis asupra caracterului constituţional al dispoziţiilor art. 320^1 din Codul de procedurã penalã prin raportare la art. 16 din Constituţie referitor la Egalitatea în drepturi.
    Pe de altã parte, apreciazã cã principiul legii penale mai favorabile nu este o componentã a principiului legalitãţii (art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale) şi nu face parte din aceastã exigenţã a statului de drept şi, cu atât mai mult, nu poate fi considerat corolarul acestuia. Este un alt fel de normã, care exprimã alegerea ce reflectã evoluţia unui proces social în curs în materia dreptului penal. Acest principiu limiteazã aplicarea dreptului penal, protejând avantajele de care beneficiazã justiţiabilii în cazul adoptãrii unor legi privind fondul cauzei dupã comiterea infracţiunii şi care sunt aplicabile atâta vreme cât cauza este în curs de judecatã. Acest principiu decurge din politica sau din alegerea pe care o exercitã statul în materie penalã în cadrul competenţei sale discreţionare.
    Acesta este un argument suplimentar în aprecierea constituţionalitãţii textului legal criticat din perspectiva voinţei legiuitorului, a scopului legii care nu este decât o mãsurã de politicã penalã menitã sã accelereze procedurile judiciare penale, iar nu din perspectiva datei sãvârşirii infracţiunii. Criteriul propus are în vedere interesul general şi corespunde naturii dispoziţiei, care, aşa cum s-a arãtat, este o mãsurã de politicã penalã, şi nu una, de exemplu, de protecţie socialã, unde criteriul individual al interesului personal primeazã. Or, a folosi criteriul datei sãvârşirii infracţiunii este identic cu a face sã prevaleze, în materie de politicã penalã, interesul persoanei inculpate în detrimentul interesului general, al colectivitãţii.
    Prin urmare, dispoziţiile art. 320^1 din Codul de procedurã penalã nu aduc atingere prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie.
    Cât priveşte susţinerea încãlcãrii drepturilor la un proces echitabil, a dreptului la apãrare şi a prezumţiei de nevinovãţie, reprezentantul Ministerului Public menţioneazã faptul cã instituţia procedurii simplificate (într-o reglementare similarã celei din dreptul naţional) a fost supusã controlului de convenţionalitate exercitat de Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, când, prin Hotãrârea din 30 noiembrie 2000, pronunţatã în Cauza Kwiatkowska împotriva Italiei, nu a identificat elemente de încãlcare a art. 6 paragrafele 1, 2 şi 3 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, respectiv a art. 2 din Protocolul nr. 7 la aceasta.
    În concluzie, s-a apreciat cã o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate formulate echivaleazã cu anularea hotãrârilor pronunţate cu aplicarea art. 320^1 din Codul de procedurã penalã, reluarea judecãrii acestor cauze, ceea ce va conduce nu la accelerarea procedurilor, ci la dilatarea lor. Mai mult, va trebui recunoscutã şi aplicarea retroactivã în cauzele definitiv judecate, deoarece între cauzele nedefinitive în care s-a depãşit momentul citirii actului de sesizare şi cele definitiv judecate nu existã nicio diferenţã din perspectiva datei sãvârşirii infracţiunii.

                         CURTEA,

având în vedere actele şi lucrãrile dosarelor, constatã urmãtoarele:
    Prin încheierile din 9 decembrie 2010, 16 decembrie 2010, 18 ianuarie 2011, 14 decembrie 2010, 18 februarie 2011, 8 februarie 2011, 10 martie 2011, 7 aprilie 2011, 11 aprilie 2011, 23 martie 2011 şi 17 iunie 2011, pronunţate în dosarele nr. 8.952/271/2008, nr. 3.599/84/2010, nr. 8.709/296/2010, nr. 2.097/197/2010, nr. 12.057/118/2010, nr. 5.774/271/2009, nr. 13.413/281/2010, nr. 1.632/321/2010, nr. 1.414/280/2011, nr. 1.138/233/2011 şi nr. 8.336/212/2011, Judecãtoria Oradea - Secţia penalã, Tribunalul Sãlaj - Secţia penalã, Curtea de Apel Oradea - Secţia penalã şi pentru cauze cu minori, Judecãtoria Braşov, Curtea de Apel Constanţa - Secţia penalã şi pentru cauze penale şi de familie, Judecãtoria Oradea - Secţia penalã, Judecãtoria Ploieşti - Secţia penalã, Tribunalul Neamţ - Secţia penalã, Judecãtoria Piteşti - Secţia penalã, Judecãtoria Galaţi şi, respectiv, Judecãtoria Constanţa - Secţia penalã au sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 320^1 din Codul de procedurã penalã.
    Excepţia a fost ridicatã în aceste dosare având ca obiect cauze penale aflate în momente procesuale diferite (fond, apel, recurs şi contestaţie la executare) de Iosif Olimpiu Bãlaj, Dana Gyula, Forgacs Adalbert, Laurenţiu Pop, Robert Adrian Şarga, Alexandru Kalman Şarga, Dan Mircea Ciprian Ilie, Cristian Mihai Vosloban, din oficiu de Curtea de Apel Constanţa - Secţia penalã şi pentru cauze penale şi de familie, Florin Vîşcã, Homer Cornel Dumitru, Dragoş Rusu, Aurelian Mihai M. Tomulescu, Iulian Fentzel şi Ciprian Gorocilã.
    În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin cã prevederile legale menţionate încalcã dispoziţiile constituţionale ale art. 15 referitor la Universalitatea legii, ale art. 16 privind Egalitatea în drepturi şi ale art. 21 referitor la Accesul liber la justiţie, ale art. 23 alin. (11) privind prezumţia de nevinovãţie, ale art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apãrare, ale art. 53 privind Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi şi ale art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, precum şi ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale privind Dreptul la un proces echitabil, deoarece nu stabilesc procedura de aplicare în timp în vederea neîngrãdirii art. 14 alin. 1 şi art. 15 alin. 1 din Codul penal referitoare la aplicarea obligatorie ori facultativã a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, tratând diferit persoanele în funcţie de momentul apariţiei legii. Astfel, inculpaţii trimişi în judecatã şi judecaţi pentru o faptã sunt discriminaţi în raport cu inculpaţii trimişi în judecatã pentru aceeaşi faptã şi pentru care nu s-a dat citire actului de sesizare. Este posibil ca douã persoane sã sãvârşeascã în aceeaşi zi douã fapte identice, însã faţã de una sã fi început cercetarea judecãtoreascã, iar faţã de alta nu. Considerã cã posibilitatea de a beneficia de aceastã cauzã de reducere a pedepsei ar trebui acordatã tuturor persoanelor aflate în stare de judecatã.
    Totodatã, textul a fost redactat lacunar, nefãcându-se referire la starea de recidivã a inculpaţilor în situaţia aplicãrii art. 320^1 din Codul de procedurã penalã, iar, anterior intrãrii în vigoare a Legii nr. 202/2010, inculpatul nu putea beneficia de reducerea cu o treime din pedeapsã şi de admisibilitatea probei cu înscrisuri în circumstanţiere.
    Nu se mai poate vorbi de existenţa unui proces echitabil atâta vreme cât art. 320^1 alin. 4 din Codul de procedurã penalã condiţioneazã aplicarea procedurii simplificate şi a dispoziţiilor de individualizare legalã a pedepsei prin reducerea limitelor speciale de soluţia viitoare pe care instanţa de judecatã este obligatã sã o adopte, respectiv stabilirea unei pedepse - care nu se poate stabili decât ca urmare a condamnãrii. Or, asemenea condiţie neagã inculpatului dreptul la apãrare şi prezumţia de nevinovãţie.
    Totodatã, prin dispoziţia criticatã s-a legiferat un veritabil acord cu privire la tragerea la rãspundere penalã încheiat între subiectul activ al raportului juridic penal şi instanţã. O asemenea posibilitate are un profund caracter injust, deoarece nu permite inculpatului sã fie judecat de o instanţã independentã şi imparţialã. Astfel, admiţând cererea de judecare în procedurã simplificatã, instanţa se aflã în situaţia de a se antepronunţa asupra soluţiei ce urmeazã a fi datã, întrucât condiţia "date suficiente pentru aplicarea unei pedepse" o obligã sã pronunţe numai soluţii de condamnare, deşi este posibil ca în cauzã sã se constate existenţa unor impedimente privitoare la tragerea la rãspundere penalã sau sã se constate incidenţa vreunuia din cazurile prevãzute la art. 10 din Codul de procedurã penalã.
    În sfârşit, dispoziţiile legale criticate au un pronunţat caracter echivoc, creând o realã confuzie cu privire la obiectul recunoaşterii. Astfel, pe de o parte, inculpatul poate recunoaşte doar sãvârşirea obiectivã a faptelor reţinute în actul de inculpare sau, pe de altã parte, prin aplicarea procedurii simplificate, poziţia sa echivaleazã cu un veritabil acord cu privire la tragerea la rãspundere penalã, în condiţiile în care vinovãţia nu face parte din latura obiectivã a elementelor constitutive ale infracţiunii, ci reprezintã latura subiectivã a conţinutului constitutiv al faptei penale, existenţa şi forma vinovãţiei fiind elemente ce nu pot face obiectul unui acord, ci trebuie sã rezulte din probele administrate.
    Judecãtoria Oradea - Secţia penalã, în Dosarul nr. 4.473D/2010, opineazã cã excepţia este întemeiatã, deoarece nu asigurã un tratament juridic identic tuturor persoanelor aflate în situaţii juridice similare. Invocã Decizia Curţii Constituţionale nr. 86 din 27 februarie 2003, prilej cu care s-a statuat cã excluderea de la beneficiul graţierii a pedepselor rãmase definitive dupã intrarea în vigoare a legii contestate este neconstituţionalã.
    De asemenea, prevederile art. 320^1 din Codul de procedurã penalã au un efect de drept substanţial, astfel cã şi inculpatul faţã de care s-a citit actul de sesizare la data apariţiei legii trebuie sã beneficieze de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsã în temeiul art. 15 alin. (2) din Constituţie. Aceasta se impune cu atât mai mult cu cât cu prilejul audierii sale, dar anterior apariţiei Legii nr. 202/2010, inculpatul a recunoscut fapta ce i se reţine. Astfel, reglementarea din noua lege constituie o cauzã legalã de reducere obligatorie a pedepsei şi, prin urmare, este mai favorabilã inculpatului, impunându-se retroactivitatea sa.
    În sfârşit, instanţa mai aratã cã imposibilitatea inculpaţilor faţã de care s-a depãşit etapa procesualã a citirii actului de sesizare de a beneficia de noile dispoziţii este discriminatorie în raport cu inculpaţii pentru care nu s-a citit încã actul de inculpare, iar, pe de altã parte, încalcã principiul retroactivitãţii legii penale mai favorabile.
    Tribunalul Sãlaj - Secţia penalã, în Dosarul nr. 78D/2011, contrar dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, nu şi-a exprimat opinia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicatã.
    Curtea de Apel Oradea - Secţia penalã şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. 163D/2011, opineazã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã, deoarece legiuitorul este în drept sã stabileascã regulile de procedurã cu aplicabilitate generalã, dar şi unele reguli speciale, derogatorii, fãrã ca acestea sã poatã fi contrare liberului acces la justiţie, egalitãţii în drepturi ori universalitãţii legii.
    Dispoziţiile contestate nu afecteazã nici dreptul la un proces echitabil întrucât instituie norme de procedurã ce duc la judecarea cu celeritate a cauzelor, iar în situaţia în care legiuitorul ar fi considerat necesar ca acestea sã se aplice în toate cauzele indiferent de stadiul procesual, ar fi procedat în consecinţã, prevãzând în mod expres acest lucru.
    Judecãtoria Braşov, în Dosarul nr. 188D/2011, opineazã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã.
    Judecãtoria Oradea - Secţia penalã, în Dosarul nr. 324D/2011, opineazã cã excepţia de neconstituţionalitate este întemeiatã, întrucât noua lege, fiind mai favorabilã, ar trebui sã retroactiveze.
    Judecãtoria Ploieşti - Secţia penalã, în Dosarul nr. 372D/2011, opineazã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã, întrucât în practicã s-a creat o diferenţã privind modul de aplicare, ca urmare a diferitelor momente procesuale în care s-au aflat cauzele pe rolul instanţelor la momentul intrãrii în vigoare a Legii nr. 202/2010. Astfel, este evident cã într-o cauzã în care s-a trecut cu mult peste momentul procesual al începerii cercetãrii judecãtoreşti instanţa nu mai poate reveni, pentru a da eficienţã dispoziţiilor art. 320^1 din Codul de procedurã penalã, acestea fiind norme procedurale, aplicabile numai actelor ce se produc sub imperiul lor, aşa încât nu se poate vorbi de retroactivitatea legii de procedurã penalã şi, cu atât mai mult, despre discriminarea acelora care nu pot beneficia de aceste dispoziţii.
    Tribunalul Neamţ - Secţia penalã, în Dosarul nr. 494D/2011, opineazã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã întrucât, în procesul penal, sub aspect procedural, este aplicabil numai principiul imediatei aplicãri a legii de procedurã, ceea ce presupune cã aceasta se aplicã tuturor actelor efectuate în activitatea procesualã, în perioada de timp în care este în vigoare, indiferent de data sãvârşirii infracţiunii pentru care se formuleazã acuzaţia penalã şi de data începerii procesului penal. Aşadar, în materia legilor de procedurã este aplicabil principiul tempus regit actum, neavând aplicabilitate principiul mitior lex.
    În cazul unei succesiuni în timp a legilor de procedurã nu existã discriminare, deoarece legea de procedurã se aplicã imediat tuturor persoanelor aflate în acelaşi stadiu procesual, fãrã nicio diferenţã de tratament juridic.
    Judecãtoria Piteşti - Secţia penalã, în Dosarul nr. 515D/2011, opineazã cã excepţia este neîntemeiatã.
    Judecãtoria Galaţi, în Dosarul nr. 597D/2011, opineazã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã.
    Judecãtoria Constanţa - Secţia penalã, în Dosarul nr. 1.013D/2011, opineazã cã excepţia de neconstituţionalitate este întemeiatã, deoarece prin instituirea momentului procesual ales în textul legal criticat se creeazã premisele unei discriminãri între cetãţeni, care, deşi se gãsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiazã de un tratament juridic diferit, ceea ce contravine prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţia României.
    Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    Avocatul Poporului considerã, potrivit punctului de vedere transmis Curţii în Dosarul nr. 4.773D/2010, cã excepţia de neconstituţionalitate este întemeiatã. Astfel, prin dispoziţiile contestate se instituie o nouã instituţie în etapa judecãrii în primã instanţã, care presupune recunoaşterea de cãtre inculpat a faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei. În absenţa unor dispoziţii cu caracter tranzitoriu, textul în discuţie reprezintã o normã proceduralã de imediatã aplicare situaţiilor ivite dupã intrarea sa în vigoare, adicã doar inculpaţilor care pânã la începerea cercetãrii judecãtoreşti pot declara personal sau prin înscris autentic cã recunosc sãvârşirea faptelor reţinute în sarcina lor şi solicitã ca judecata sã se facã în baza probelor administrate în faza urmãririi penale. Sunt excluşi, aşadar, de la beneficiul aplicãrii regulilor privind aceastã procedurã acei inculpaţi faţã de care s-a depãşit etapa procesualã a citirii actului de sesizare.
    Cât priveşte criteriul de aplicare, Avocatul Poporului observã cã este determinat de o serie de elemente neprevãzute şi neimputabile persoanei trimise în judecatã. Astfel, indiferent de data sãvârşirii faptei, durata procesului şi finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori, cum sunt gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de procedura de citare, exercitarea sau neexercitarea cãilor de atac prevãzute de lege şi alte împrejurãri care pot întârzia soluţionarea cauzei.
    Or, toţi infractorii care au comis infracţiuni de aceeaşi categorie, anterior datei intrãrii în vigoare a legii, se aflã într-o situaţie identicã, începerea cercetãrii judecãtoreşti neavând nicio semnificaţie în ceea ce priveşte stabilirea unui tratament juridic diferenţiat, deoarece aceasta depinde de factori strãini conduitei procesuale a acestora.
    În consecinţã, stabilirea unui criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei trimise în judecatã este în contradicţie cu principiul egalitãţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie. Articolul prin care se ia o asemenea mãsurã procesualã trebuie sã se aplice tuturor persoanelor aflate în aceeaşi situaţie juridicã. Situaţiile în care se aflã anumite categorii de persoane trebuie sã difere în esenţã pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar aceasta trebuie sã se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional. Aceastã soluţie este în concordanţã şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, conform cãreia orice diferenţã de tratament fãcutã între persoane aflate în situaţii analoage trebuie sã îşi gãseascã o justificare obiectivã şi rezonabilã (a se vedea Hotãrârea din 13 iunie 1979 pronunţatã în Cauza Marckx contra Belgiei).
    Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

                           CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine urmãtoarele:
    Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 320^1 din Codul de procedurã penalã cu denumirea marginalã - Judecata în cazul recunoaşterii vinovãţiei, introdus prin art. XVIII pct. 43 din Legea nr. 202/2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, care au urmãtorul conţinut:
    "Pânã la începerea cercetãrii judecãtoreşti, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic cã recunoaşte sãvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei şi solicitã ca judecata sã se facã în baza probelor administrate în faza de urmãrire penalã.
    Judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmãrire penalã, doar atunci când inculpatul declarã cã recunoaşte în totalitate faptele reţinute în actul de sesizare a instanţei şi nu solicitã administrarea de probe, cu excepţia înscrisurilor în circumstanţiere pe care le poate administra la acest termen de judecatã.
    La termenul de judecatã, instanţa întreabã pe inculpat dacã solicitã ca judecata sã aibã loc în baza probelor administrate în faza de urmãrire penalã, pe care le cunoaşte şi le însuşeşte, procedeazã la audierea acestuia şi apoi acordã cuvântul procurorului şi celorlalte pãrţi.
    Instanţa de judecatã soluţioneazã latura penalã atunci când, din probele administrate, rezultã cã faptele inculpatului sunt stabilite şi sunt suficiente date cu privire la persoana sa pentru a permite stabilirea unei pedepse.
    Dacã pentru soluţionarea acţiunii civile se impune administrarea de probe în faţa instanţei, se va dispune disjungerea acesteia.
    În caz de soluţionare a cauzei prin aplicarea alin. 1, dispoziţiile art. 334 şi 340-344 se aplicã în mod corespunzãtor.
    Instanţa va pronunţa condamnarea inculpatului, care beneficiazã de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsã prevãzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, şi de reducerea cu o pãtrime a limitelor de pedeapsã prevãzute de lege, în cazul pedepsei amenzii.
    Dispoziţiile alin. 1-6 nu se aplicã în cazul în care acţiunea penalã vizeazã o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţã.
    În caz de respingere a cererii, instanţa continuã judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun."
    Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin cã prevederile legale menţionate încalcã dispoziţiile constituţionale ale art. 15 referitor la Universalitatea legii, ale art. 16 privind Egalitatea în drepturi şi ale art. 21 referitor la Accesul liber la justiţie, ale art. 23 alin. (11) privind prezumţia de nevinovãţie, ale art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apãrare, ale art. 53 privind Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi şi ale art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, precum şi ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale privind Dreptul la un proces echitabil.
    Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constatã urmãtoarele:
    1. Dispoziţiile art. 320^1 din Codul de procedurã penalã reglementeazã Judecata în cazul recunoaşterii vinovãţiei. Textul a fost introdus în Codul de procedurã penalã prin art. XVIII pct. 43 din Legea nr. 202/2010 privind unele mãsuri pentru accelerarea soluţionãrii proceselor, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010.
    Noua reglementare urmãreşte sã dea expresie dreptului la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, înlãturându-se o procedurã judiciarã îndelungatã şi costisitoare. Astfel, dacã în etapa judecãţii în primã instanţã inculpatul declarã, pânã la începerea cercetãrii judecãtoreşti, cã recunoaşte sãvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare al instanţei şi solicitã ca judecata sã se facã pe baza probelor administrate în faza de urmãrire penalã, apare redundantã o readministrare de cãtre judecãtor a aceloraşi probe care au dovedit acuzaţia şi despre care inculpatul a luat cunoştinţã cu prilejul prezentãrii materialului de urmãrire penalã.
    O astfel de procedurã se subsumeazã exigenţelor privind celeritatea şi stabilirea adevãrului în cauzele penale. Termenul pânã la care se poate solicita procedura simplificatã nu poate fi decât cel anterior începerii cercetãrii judecãtoreşti, pentru cã numai astfel se poate da expresie dreptului la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.
    Dispoziţii similare se regãsesc şi în alte legislaţii, cu precãdere în legislaţia americanã. Chiar dacã acest sistem a suferit şi o seamã de critici, este de observat cã, deşi pedeapsa aplicatã ca urmare a înţelegerii judiciare este mai micã decât cea pronunţatã în cazul unui proces, are totuşi un efect de prevenire a fenomenului infracţional. În plus, prin condamnare se restrânge libertatea infractorului, care va rãmâne sub supravegherea sistemului penal şi dupã eliberare, iar dacã va comite o altã faptã, va fi tratat ca recidivist.
    Deşi ţãrile europene au un sistem mai rigid, flexibilitatea americanã a influenţat unele legislaţii. Astfel, art. 233 din Codul de procedurã penalã al Norvegiei prevede cã, dacã suspectul îşi recunoaşte fapta, va fi întrebat dacã admite cã e rãspunzãtor din punct de vedere penal. Dacã a mãrturisit fãrã rezerve şi cazul poate fi judecat în procedurã acceleratã, suspectul va fi întrebat dacã îşi dã consimţãmântul pentru o asemenea procedurã. Conform art. 248 din acelaşi cod, dacã rãspunde afirmativ, procurorul va solicita instanţei competente judecarea cauzei fãrã punere sub acuzare, printr-o singurã înfãţişare. Cererea este aprobatã dacã instanţa nu sesizeazã nimic îndoielnic, iar speţa se regãseşte într-una din urmãtoarele ipoteze:
    a) o infracţiune care nu se pedepseşte cu mai mult de 10 ani închisoare, iar acuzatul şi-a mãrturisit fãrã rezerve fapta în faţa instanţei, mãrturisirea fiind susţinutã şi de alte dovezi;
    b) o contravenţie incriminatã prin art. 22 din Codul rutier, iar acuzatul pledeazã vinovat;
    c) o contravenţie incriminatã prin art. 24 primul paragraf din Codul rutier, iar acuzatul pledeazã vinovat în faţa instanţei.
    Conform art. 292 din acelaşi Cod de procedurã penalã, dacã inculpatul mãrturiseşte în faţa instanţei, dupã înaintarea rechizitoriului, instanţa va hotãrî în ce mãsurã mai sunt necesare a fi administrate şi alte dovezi.
    Alte legislaţii (de exemplu, art. 46 paragraful 2 din Codul penal german) nu prevãd o procedurã specialã, ci doar reducerea limitelor de pedeapsã, ţinându-se seama de conduita fãptuitorului dupã comiterea faptei, în mod special eforturile depuse de acesta pentru a repara paguba pricinuitã ori pentru a ajunge la o înţelegere cu persoana vãtãmatã. Acestea sunt însã împrejurãri care pot constitui circumstanţe atenuante, aşa cum sunt prevãzute şi în art. 74 din Codul penal român, şi care nu au o importanţã determinantã referitoare la analiza din prezenta cauzã.
    Revenind la speţa dedusã judecãţii, Curtea constatã cã autorii excepţiei au criticat dispoziţiile art. 320^1 din Codul de procedurã penalã, întrucât prin termenul instituit, respectiv "pânã la începerea cercetãrii judecãtoreşti", sunt afectate principiul egalitãţii în faţa legii a cetãţenilor, precum şi principiul aplicãrii legii penale mai favorabile pentru inculpaţii care, deşi se aflã în aceeaşi situaţie juridicã, din motive obiective independente de voinţa lor, pot fi sancţionaţi diferit pentru aceeaşi faptã, în pofida faptului cã unii dintre aceştia pot fi chiar coautori.
    Aşa fiind, Curtea constatã cã pot exista trei ipoteze de analizã, şi anume:
    - prima situaţie este aceea în care inculpaţii au fost trimişi în judecatã dupã intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010. Cu privire la aceştia textul nu comportã niciun fel de discuţie, fiind aplicabil în deplinãtatea sa;
    - a doua situaţie este aceea în care inculpaţii, deşi au fost trimişi în judecatã anterior apariţiei Legii nr. 202/2010, nu au depãşit momentul procesual al începerii cercetãrii judecãtoreşti. Şi cu privire la aceştia textul este aplicabil fãrã niciun fel de diferenţieri;
    - a treia situaţie vizeazã cazul inculpaţilor care au fost trimişi în judecatã sub imperiul legii vechi, dar care au depãşit momentul începerii cercetãrii judecãtoreşti. Pentru aceastã din urmã categorie pot exista douã subgrupe, respectiv inculpaţi care au fost judecaţi definitiv şi inculpaţi care, deşi judecaţi definitiv, se aflã în alte momente procesuale, cum ar fi revizuire, contestaţie în anulare, contestaţie la executare etc.
    Aşa fiind, analiza ce urmeazã a fi fãcutã are în vedere aceastã din urmã situaţie.
    A) În ce priveşte excepţia ridicatã în dosarele aflate în fond, apel şi recurs, deci pentru care nu s-au pronunţat hotãrâri judecãtoreşti definitive, Curtea constatã urmãtoarele:
    Dispoziţiile contestate nu dispun in terminis cu privire la o sancţionare diferitã a persoanelor care se aflã în aceeaşi situaţie juridicã. Instituţia fiind nou-introdusã, implementarea ei în sistemul procesual penal poate genera, din cauza interpretãrilor diferite, consecinţe de anihilare a aplicãrii retroactive a legii penale mai favorabile pe considerente discriminatorii ce nu ţin de o anumitã atitudine asumatã de cãtre inculpaţi ori de alte raţiuni obiective şi rezonabile. Astfel de neajunsuri ar fi putut fi înlãturate prin introducerea în corpul Legii nr. 202/2010 a unor norme tranzitorii. În absenţa acestora, prevederile criticate, în acord cu art. 126 alin. (2) din Constituţie, sunt de imediatã aplicare, sens în care Curţii Constituţionale, fiindu-i interzis sã se poziţioneze în postura de legiuitor pozitiv, îi revine sarcina sã analizeze conformitatea acestora, respectiv a înţelesului lor, într-o interpretare sau alta, cu exigenţele constituţionale. Altfel spus, prin constatarea compatibilitãţii/incompatibilitãţii prevederilor art. 320^1 din Codul de procedurã penalã cu Legea fundamentalã, Curtea Constituţionalã nu se substituie competenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, potrivit art. 126 alin. (3) din Legea fundamentalã, este singura în drept sã hotãrascã asupra interpretãrii şi aplicãrii unitare a legii. Aceasta deoarece, în timp ce dezlegarea obligatorie datã prin recursul în interesul legii, adresându-se judecãtorului, are drept scop interpretarea şi, respectiv, aplicarea unitarã a normei juridice, prin considerentele şi dispozitivul unei decizii a Curţii Constituţionale se asigurã conformitatea normei juridice, adicã a înţelesului sãu ori a unei anumite interpretãri sau a alteia, cu principiile şi regulile constituţionale. Pe de altã parte, chiar dacã printr-o decizie pronunţatã în soluţionarea unui recurs în interesul legii instanţa supremã dã o dezlegare obligatorie cu privire la interpretarea şi aplicarea normei juridice, aceasta nu înseamnã cã instanţa de contencios constituţional nu poate examina constituţionalitatea textului de lege în interpretarea astfel stabilitã. (În acelaşi sens, a se vedea şi Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011.)
    Aşa fiind, pentru o analizã fundamentatã a compatibilitãţii textului legal criticat cu dispoziţiile şi principiile constituţionale invocate, Curtea urmeazã a stabili natura juridicã a instituţiei consacrate prin art. 320^1 din Codul de procedurã penalã.
    Din perspectiva conţinutului, acordul de recunoaştere a vinovãţiei are o dublã naturã - pe de o parte, este o instituţie procesualã, iar pe de altã parte, este o instituţie de drept material. Astfel, potrivit art. 320^1 alin. 7 teza întâi din Codul de procedurã penalã, "instanţa va pronunţa condamnarea inculpatului, care beneficiazã de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsã prevãzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, şi de reducerea cu o pãtrime a limitelor de pedeapsã prevãzute de lege, în cazul pedepsei amenzii". Deşi judecãtorul este ţinut de principiul cu rang constituţional al aplicãrii legii penale mai favorabile, Curtea constatã cã norma de drept penal se regãseşte în corpul unei norme de procedurã şi este condiţionatã de îndeplinirea anumitor condiţii procedurale.
    Cât priveşte criteriile de delimitare a normelor de drept penal de cele de procedurã penalã, Curtea constatã cã aşezarea acestor norme în Codul penal sau în Codul de procedurã penalã nu constituie un criteriu pentru deosebirea lor. De asemenea, dacã se ia în considerare criteriul obiectului de reglementare al normei, se constatã cã art. 320^1 alin. 7 din Codul de procedurã penalã este o normã care priveşte cuantumul pedepsei aplicabile anumitor infracţiuni, putând fi încadratã în categoria normelor de drept substanţial, şi nu în categoria celor de procedurã penalã. La aceeaşi concluzie se ajunge şi dacã se ia în considerare criteriul scopului normei, care atribuie un drept, o facultate, nefiind o normã care sã reglementeze proceduri. Totodatã, nu poate fi înlãturat nici criteriul rezultatului la care conduce norma cu privire la rãspunderea penalã pe care o poate înlãtura, reduce sau agrava. În mãsura în care aplicarea concretã a unei norme la o speţã dedusã judecãţii, indiferent de ramura de drept cãreia îi aparţine, aduce o schimbare cu privire la condiţiile de incriminare, de tragere la rãspundere penalã şi de aplicare a pedepselor, aceasta va cãdea sub incidenţa legii penale mai favorabile. Aşadar, faptul cã textul în discuţie figureazã în Codul de procedurã penalã nu este un impediment în considerarea lui ca fiind o normã de drept penal susceptibilã de a fi aplicatã retroactiv, în cazul în care este mai blândã.
    În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Europeanã a Drepturilor Omului când, prin Hotãrârea din 17 septembrie 2009, pronunţatã în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 111, 112 şi 113, a statuat cã simpla apartenenţã a art. 442 referitor la o procedurã simplificatã în Codul de procedurã penalã italian nu poate fi decisivã. Prin urmare, chiar dacã acesta, alãturi de alte articole, descrie domeniul şi etapele unei proceduri simplificate, sumare, art. 442 alin. 2 din Codul de procedurã penalã italian are în vedere durata pedepsei care urmeazã a fi aplicatã şi care va fi redusã cu o treime. Nu existã nicio îndoialã cã sancţiunile prevãzute de art. 442 alin. 2 din Codul de procedurã penalã italian sunt cele care urmeazã a fi impuse în cazul condamnãrii, fiind calificate dispoziţii de fond de drept penal al cãror scop a fost de descurajare. Aşa fiind, instanţa europeanã a statuat cã art. 442 alin. 2 din discuţie reprezintã o dispoziţie de drept penal material cu privire la durata pedepsei care urmeazã a fi aplicatã în caz de condamnare în urma unei proceduri simplificate, intrând în domeniul de aplicare al art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
    În virtutea rolului sãu de garant al supremaţiei Constituţiei, Curtea este singura autoritate care are dreptul şi obligaţia de a examina constituţionalitatea prevederilor art. 320^1 din Codul de procedurã penalã. Prin urmare, Curtea urmeazã a analiza compatibilitatea dispoziţiilor legale criticate cu Legea fundamentalã, pornind de la natura juridicã a acestora aşa cum a fost stabilitã mai sus.
    Este recunoscut de principiu cã impunerea prin lege a unor exigenţe, cum ar fi instituirea unor termene sau condiţii procesuale pentru valorificarea de cãtre titular a dreptului sãu subiectiv, are o indiscutabilã justificare prin prisma finalitãţii urmãrite, constând în limitarea în timp a stãrii de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea posibilitãţilor de exercitare abuzivã a respectivului drept. Prin intermediul lor se asigurã ordinea de drept, indispensabilã pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât şi a drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi titulari, cãrora statul este ţinut, în egalã mãsurã, sã le acorde ocrotire.
    Având dezlegarea constituţionalã sã procedeze ca atare, legiuitorul trebuie sã fie preocupat ca exigenţele astfel instituite sã fie îndeajuns de rezonabile încât sã nu antreneze o restrângere excesivã a exerciţiului vreunui drept, de naturã sã punã sub semnul întrebãrii însãşi existenţa acestuia (a se vedea în acest sens Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011).
    Durata procesului şi finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori, cum sunt: gradul de operativitate a organelor judiciare; incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare; complexitatea cazului şi alte împrejurãri care pot sã întârzie soluţionarea cauzei (de exemplu, în situaţia disjungerii cauzei faţã de un coautor, acesta, graţie întârzierii finalizãrii fazei de urmãrire penalã, spre deosebire de celãlalt coautor, poate apela la procedura simplificatã). De asemenea, în numeroase cazuri, durata proceselor nu depinde numai de atitudinea pãrţilor care pot formula sau nu diverse cereri sau se pot afla în situaţii de naturã obiectivã, ci se datoreazã unor alte circumstanţe, care ţin de organizarea justiţiei şi de gradul de încãrcare a activitãţii parchetelor şi instanţelor.
    Pe de altã parte, încãlcarea principiului egalitãţii şi nediscriminãrii existã atunci când se aplicã un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fãrã sã existe o motivare obiectivã şi rezonabilã, sau dacã existã o disproporţie între mijloacele folosite şi scopul urmãrit. Aşa fiind, potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, Parlamentul are competenţa exclusivã de a reglementa prin lege organicã infracţiunile, pedepsele şi regimul executãrii acestora. În virtutea acestei prevederi constituţionale, legiuitorul este liber sã aprecieze, pe lângã pericolul social în funcţie de care urmeazã sã stabileascã natura juridicã a faptei incriminate, şi condiţiile rãspunderii juridice pentru aceastã faptã. Reglementarea unui regim sancţionator în funcţie şi de atitudinea de recunoaştere a vinovãţiei este expresia principiului egalitãţii în faţa legii, care impune ca la aceleaşi situaţii juridice sã se aplice acelaşi regim, iar la situaţii juridice diferite tratamentul juridic sã fie diferenţiat. Prin urmare, dispoziţiile art. 320^1 din Codul de procedurã penalã nu contravin principiului egalitãţii în drepturi, fiind operante pentru toţi inculpaţii aflaţi în aceeaşi situaţie juridicã.
    Referitor la critica potrivit cãreia dispoziţiile art. 320^1 din Codul de procedurã penalã contravin principiului aplicãrii legii penale mai favorabile, Curtea constatã urmãtoarele:
    Acest principiu are în primul rând rang constituţional şi, în subsidiar, rang legal, aşa cum este statuat prin art. 15 alin. (2) din Legea fundamentalã şi art. 13 din Codul penal. Pe cale de consecinţã, teza potrivit cãreia producerea efectului în materia dreptului penal (art. 320^1 alin. 7 din Codul de procedurã penalã) este condiţionatã de îndeplinirea cerinţelor de drept procesual penal (art. 320^1 alin. 1-6 din Codul de procedurã penalã) nu poate fi primitã, deoarece principiul aplicãrii imediate a legii procesual penale nu poate înfrânge principiul constituţional al aplicãrii legii penale mai favorabile. În esenţa sa, acest din urmã principiu are în vedere situaţiile în care anumite infracţiuni sunt sãvârşite sub legea veche, dar judecate sub imperiul legii noi.
    Cât priveşte determinarea concretã a legii penale mai favorabile, este de observat cã aceasta vizeazã aplicarea legii, şi nu a dispoziţiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea şi din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispoziţiilor art. 61 din Constituţie, ar permite judecãtorului sã legifereze.
    Or, dispoziţiile art. 320^1 din Codul de procedurã penalã fiind de imediatã aplicare, coroborat cu natura substanţial penalã a alin. 7, este evident cã acestea sunt mai favorabile atât timp cât, anterior soluţionãrii definitive a cauzei, nu a existat posibilitatea reducerii limitelor de pedeapsã în cazul recunoaşterii vinovãţiei. Determinarea caracterului "mai favorabil" are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conţinutul pedepselor, condiţiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlãturã responsabilitatea, influenţa circumstanţelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativã, recidivã etc. Aşa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condiţiile de incriminare şi de tragere la rãspundere penalã, cât şi condiţiile referitoare la pedeapsã. Cu privire la aceasta din urmã pot exista deosebiri de naturã (o lege prevede ca pedeapsã principalã amenda, iar alta închisoarea), dar şi deosebiri de grad sau cuantum privitoare la limitele de pedeapsã şi, evident, la modalitatea stabilirii acestora în mod concret. Sunt numeroase situaţiile care impun aplicarea legii mai blânde, dar pentru care nici Codul penal şi nici Codul de procedurã penalã nu cuprind vreo dispoziţie tranzitorie. Acest fapt nu este însã de naturã a nega existenţa principiului consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, reflectat în art. 13 din Codul penal. Prin urmare, dat fiind rangul principiului statuat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, Curtea constatã cã acesta are caracter axiomatic şi, consacrat ca atare, nu poate fi limitat de îndeplinirea unor condiţii procedurale care din motive obiective nu au putut fi cunoscute de destinatarii lor.
    Este îndeobşte admis cã procesul penal se desfãşoarã sub autoritatea ordinii normative de drept care capãtã caracter efectiv prin constrângere şi conformare.
    Prin urmare, deşi legiuitorul nu a prevãzut in terminis care este calea de urmat în cazul recunoaşterii vinovãţiei de cãtre inculpaţii care au fost trimişi în judecatã sub imperiul legii vechi, dar care, depãşind momentul procesual al începerii cercetãrii judecãtoreşti şi pânã la soluţionarea definitivã a cauzei, se judecã potrivit noii legi, Curtea constatã cã, într-o atare situaţie, este incident principiul legii penale mai favorabile. În cazul acestor situaţii tranzitorii trebuie sã se ţinã seama de caracterul mixt al dispoziţiilor art. 320^1 din Codul de procedurã penalã, care consacrã un caracter mai blând prin reducerea limitelor de pedeapsã, iar instanţelor de judecatã, singurele în drept sã hotãrascã cu privire la aplicarea legii în interpretarea constituţionalã astfel statuatã, le revine sarcina de a stabili celelalte aspecte legate de concretul fiecãrei speţe în parte.
    Totodatã, Curtea constatã cã o dispoziţie legalã care a comportat abordãri similare se regãseşte şi în art. 10 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005. Potrivit textului beneficiau de cauza de nepedepsire sau de reducere a limitelor de pedeapsã numai inculpaţii care au achitat integral prejudiciul cauzat pânã la primul termen de judecatã, ceea ce a determinat existenţa unor critici în sensul cã se încalcã principiul legii penale mai favorabile. S-a arãtat cã cei care au depãşit acel moment procesual, în pofida principiului legii penale mai favorabile, erau discriminaţi în raport cu primii. Curtea a dat o dezlegare similarã problemei, statuând, prin Decizia nr. 932 din 14 decembrie 2006, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2007, cã orice lege se aplicã numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, care are efecte şi asupra raporturilor juridice penale sau contravenţionale nãscute anterior intrãrii sale în vigoare. În speţa examinatã, Curtea a constatat cã primul termen de judecatã poate fi considerat cel imediat urmãtor datei intrãrii în vigoare a Legii nr. 241/2005, indiferent de faza în care se aflã judecarea procesului penal.
    Pe cale de consecinţã, aceleaşi raţiuni sunt valabile şi în ce priveşte procedura în cazul recunoaşterii vinovãţiei, textul fiind constituţional în mãsura în care se înţelege cã pânã la încetarea stãrii de tranziţie, în virtutea principiului constituţional al retroactivitãţii legii penale mai favorabile, se aplicã tuturor inculpaţilor care au fost trimişi în judecatã înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, dar care au depãşit momentul procesual al începerii cercetãrii judecãtoreşti. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Europeanã a Drepturilor Omului prin Hotãrârea din 17 septembrie 2009, pronunţatã în Cauza Scoppola împotriva Italiei nr. 2, paragraful 106, potrivit cãreia în Europa şi pe plan internaţional s-a consolidat treptat un principiu fundamental al dreptului penal în sensul aplicãrii unei legi penale care prevede o pedeapsã mai îngãduitoare chiar dacã a fost adoptatã dupã comiterea infracţiunii.
    În concluzie, Curtea constatã cã dispoziţiile art. 320^1 din Codul de procedurã penalã sunt neconstituţionale în mãsura în care nu permit aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situaţiilor juridice nãscute sub imperiul legii vechi şi care continuã sã fie judecate sub legea nouã, pânã la rãmânerea definitivã a hotãrârii de condamnare.
    B) În ce priveşte excepţia ridicatã în dosarele aflate în contestaţie la executare, deci pentru care s-au pronunţat hotãrâri judecãtoreşti definitive, Curtea constatã urmãtoarele:
    Rãmânerea definitivã a unei hotãrâri judecãtoreşti produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executãrii dispozitivului hotãrârii şi poartã denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunţãrii unei hotãrâri definitive, se produce un efect negativ în sensul cã împiedicã o nouã urmãrire şi judecatã pentru faptele şi pretenţiile astfel soluţionate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscutã sub denumirea de autoritatea lucrului judecat.
    De principiu, hotãrârile penale definitive sunt susceptibile de modificãri şi schimbãri în cursul executãrii numai ca urmare a descoperirii unor împrejurãri care, dacã erau cunoscute în momentul pronunţãrii hotãrârii, ar fi condus la luarea altor mãsuri împotriva fãptuitorului ori ca urmare a unor împrejurãri intervenite dupã ce hotãrârea a rãmas definitivã. În aceste situaţii apare necesitatea de a se pune de acord conţinutul hotãrârii puse în executare cu situaţia obiectivã şi a se aduce modificãrile corespunzãtoare în desfãşurarea executãrii.
    Dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, trebuie sã fie interpretat în lumina preambulului la Convenţie, care enunţã supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securitãţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia datã în mod definitiv oricãrui litigiu de cãtre instanţe sã nu mai poatã fi supusã rejudecãrii (Hotãrârea din 28 octombrie 1999, pronunţatã în Cauza Brumãrescu împotriva României, paragraful 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre pãrţi nu este abilitatã sã solicite reexaminarea unei hotãrâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouã hotãrâre în privinţa sa. Instanţele superioare nu trebuie sã îşi foloseascã dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouã analizã. Simplul fapt cã pot exista douã puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauzã. Acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacã o impun motive substanţiale şi imperioase (Hotãrârea din 7 iulie 2009, pronunţatã în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99, şi Hotãrârea din 24 iulie 2003, pronunţatã în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52).
    Aşa cum s-a arãtat mai sus, Constituţia statueazã cu privire la principiul aplicãrii legii penale mai favorabile. Fiind o construcţie teoreticã, principiul constituie un element fundamental sau primordial pe care se întemeiazã o idee sau lege de bazã, o axiomã. Aceasta din urmã este însã valabilã în anumite limite şi, prin ea însãşi, constituie cadrul şi mãsura aplicabilitãţii sale. Astfel, în cazul pedepselor definitiv aplicate nu se mai pune problema alegerii legii mai favorabile, deoarece aceasta este, prin ipotezã, legea nouã, singura aplicabilã. Spre deosebire de situaţiile tranzitorii propriu-zise, numãrul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi este mai mic, ele reducându-se la limitele de pedeapsã prevãzute în cele douã legi şi la cauzele legale de modificare a acestor limite. Or, art. 320^1 din Codul de procedurã penalã nu dispune nimic cu privire la aspectele statuate de art. 14 şi art. 15 din Codul penal referitoare la aplicarea obligatorie ori facultativã a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. Prin urmare, numai în mãsura în care dispoziţiile legale criticate ar fi reglementat in terminis cu privire la intervenţia unei pedepse mai uşoare care sã impunã reducerea sancţiunii aplicate pânã la maximul prevãzut de legea nouã s-ar fi putut pune problema înfrângerii legii penale mai favorabile din perspectiva art. 15 alin. (2) din Constituţie reflectat în art. 14 sau, eventual, în art. 15 din Codul penal.
    Aşa fiind, Curtea constatã cã excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 320^1 din Codul de procedurã penalã referitor la judecata în cadrul recunoaşterii vinovãţiei nu are legãturã cu soluţionarea cauzelor în care a fost invocatã, deoarece, aşa cum rezultã din denumirea sa marginalã, textul are în vedere o judecatã, aparţinând, cu excepţia situaţiilor tranzitorii, numai fondului şi care, deopotrivã, trebuie sã fie operabilã numai pânã la pronunţarea unei hotãrâri definitive. Prin urmare nu este susceptibilã de aplicabilitatea principiului retroactivitãţii legii penale mai favorabile. Totodatã, nu ar putea fi admisã o tezã contrarã, întrucât s-ar aduce atingere stabilitãţii raporturilor juridice, în absenţa cãreia nu se poate vorbi de o ordine de drept. Din aceastã perspectivã, excepţia de neconstituţionalitate ridicatã în Dosarul nr. 515D/2011 (în contestaţie la executare), Dosarul nr. 597D/2011 (în contestaţie la executare) şi Dosarul nr. 1.013D/2011 (în contestaţie la executare) este inadmisibilã, deoarece, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicatã, "Curtea Constituţionalã decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecãtoreşti [...] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţã în vigoare, care are legãturã cu soluţionarea cauzei."
    2. Curtea constatã cã dispoziţiile art. 320^1 alin. 8 din Codul de procedurã penalã contravin dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie referitor la dreptul la un proces echitabil în ce priveşte componenta referitoare la claritatea şi previzibilitatea normelor juridice, pentru urmãtoarele considerente:
    Art. 320^1 alin. 8 din Codul de procedurã penalã dispune cu privire la posibilitatea judecãtorului de a respinge cererea de recunoaştere a vinovãţiei inculpatului şi de a continua judecata potrivit procedurii de drept comun.
    O asemenea posibilitate este de principiu în acord cu actul de înfãptuire a justiţiei, însã, din cauza înţelesului echivoc, textul nu respectã exigenţele de claritate şi previzibilitate pe care trebuie sã le conţinã orice dispoziţie normativã.
    Astfel, textul nu instituie graniţele înlãuntrul cãrora judecãtorul poate respinge cererea formulatã. În absenţa unor criterii obiective, posibilitatea acordatã judecãtorului se poate lesne transforma într-un abuz care nu poate fi cenzurat. Chiar dacã art. 320^1 alin. 4 din Codul de procedurã penalã stabileşte cã instanţa soluţioneazã latura penalã atunci când, din probele administrate, rezultã cã faptele inculpatului sunt stabilite şi sunt suficiente date cu privire la persoana sa pentru a permite stabilirea unei pedepse, aceasta nu echivaleazã cu un veritabil proces echitabil, care, în esenţã, are în vedere principiul aflãrii adevãrului şi respectarea tuturor garanţiilor procesuale specifice. Ceea ce prevaleazã nu constã în stabilirea faptelor inculpatului ori a datelor cu privire la persoana sa (criterii al cãror înţeles nu au un corespondent univoc raportat la proprietatea altor termeni din materia dreptului penal ori procesual penal), ci în determinarea împrejurãrilor cã fapta existã şi cã, potrivit probelor, ea a fost sãvârşitã de inculpat, şi nu de altã persoanã. Prin urmare, nu simpla recunoaştere a vinovãţiei este determinantã pentru a se da eficienţã unui proces echitabil desfãşurat în limitele legalitãţii şi imparţialitãţii, aceasta constituind doar o condiţie proceduralã, ci stabilirea vinovãţiei. În aceste condiţii, Curtea constatã cã, fãrã a le nega utilitatea, eventualele criterii instituite de art. 320^1 alin. 4 din Codul de procedurã penalã sunt insuficiente pentru a putea caracteriza art. 320^1 alin. 8 din Codul de procedurã penalã ca fiind o normã clarã şi previzibilã.
    Principiul legalitãţii presupune existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor, astfel cum reiese şi din jurisprudenţa constantã a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotãrârea din 5 ianuarie 2000, pronunţatã în Cauza Beyeler împotriva Italiei, paragraful 109, şi Hotãrârea din 8 iulie 2008, pronunţatã în Cauza Fener Rum Patrikligi contra Turciei, paragraful 70).
    Or, marja mare de apreciere lãsatã instanţelor de judecatã cu prilejul respingerii unei astfel de cereri este de naturã a lipsi textul de precizie şi claritate, în absenţa cãrora se poate ajunge la o aplicare incoerentã. Astfel, judecãtorul, în pofida evidentei vinovãţii desprinse din probatoriul administrat în faza de urmãrire penalã, poate respinge cererea inculpatului, lipsindu-l pe acesta de dreptul sãu constituţional de apãrare exercitat în cadrul unui proces echitabil. Prin urmare, doar în situaţia în care o seamã de infracţiuni cu autori necunoscuţi ar putea fi asumate de alte persoane sau în situaţia în care un inculpat, din dorinţa de a proteja o altã persoanã, ia asupra sa fapta comisã de acesta judecãtorul are legitimitatea constituţionalã de a respinge cererea formulatã.
    În concluzie, Curtea constatã cã dispoziţiile art. 320^1 alin. 8 din Codul de procedurã penalã nu oferã justiţiabililor suficiente drepturi şi garanţii procesuale pentru apãrarea intereselor corespunzãtoare poziţiei lor procesuale.

    Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

                  CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
                     În numele legii
                          DECIDE:

    1. Admite excepţia de neconstituţionalitate şi constatã cã dispoziţiile art. 320^1 din Codul de procedurã penalã sunt neconstituţionale în mãsura în care înlãturã aplicarea legii penale mai favorabile, excepţie ridicatã de Iosif Olimpiu Bãlaj în Dosarul nr. 8.952/271/2008 al Judecãtoriei Oradea - Secţia penalã, de Dana Gyula şi Forgacs Adalbert în Dosarul nr. 3.599/84/2010 al Tribunalului Sãlaj - Secţia penalã, de Laurenţiu Pop, Robert Adrian Şarga, Alexandru Kalman Şarga şi Dan Mircea Ciprian Ilie în Dosarul nr. 8.709/296/2010 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penalã şi pentru cauze cu minori, de Cristian Mihai Vosloban în Dosarul nr. 2.097/197/2010 al Judecãtoriei Braşov, din oficiu de Curtea de Apel Constanţa - Secţia penalã şi pentru cauze penale şi de familie în Dosarul nr. 12.057/118/2010, de Florin Vîşcã în Dosarul nr. 5.774/271/2009 al Judecãtoriei Oradea - Secţia penalã, de Homer Cornel Dumitru în Dosarul nr. 13.413/281/2010 al Judecãtoriei Ploieşti - Secţia penalã şi de Dragoş Rusu în Dosarul nr. 1.632/321/2010 al Tribunalului Neamţ - Secţia penalã.
    2. Admite excepţia de neconstituţionalitate şi constatã cã alineatul final al art. 320^1 din Codul de procedurã penalã este neconstituţional.
    3. Respinge, ca inadmisibilã, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 320^1 din Codul de procedurã penalã, excepţie ridicatã în contestaţie la executare de Aurelian Mihai M. Tomulescu în Dosarul nr. 1.414/280/2011 al Judecãtoriei Piteşti - Secţia penalã, de Iulian Fentzel în Dosarul nr. 1.138/233/2011 al Judecãtoriei Galaţi şi de Ciprian Gorocilã în Dosarul nr. 8.336/212/2011 al Judecãtoriei Constanţa - Secţia penalã.
    Definitivã şi general obligatorie.
    Decizia se comunicã celor douã Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
    Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 8 noiembrie 2011.

               PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
                       AUGUSTIN ZEGREAN

                      Magistrat-asistent,
                    Afrodita Laura Tutunaru

                            *

                      OPINIE SEPARATĂ

    În dezacord cu soluţia pronunţatã de Curtea Constituţionalã prin pct. 2 al dispozitivului deciziei sus-menţionate, consider cã excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 320^1 alineatul final din Codul de procedurã penalã trebuia respinsã, pentru urmãtoarele motive:
    1. Analizând dispoziţiile alineatului final al art. 320^1 din Codul de procedurã penalã, consider cã acestea nu încalcã dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie referitoare la dreptul la un proces echitabil, nefiind lipsite de claritate şi previzibilitate, aşa cum s-a constatat prin decizia sus-menţionatã a Curţii Constituţionale.
    Este adevãrat cã textul în discuţie lasã o marjã de apreciere instanţelor judecãtoreşti în ceea ce priveşte soluţionarea cererii inculpatului de judecare numai pe baza probelor administrate în cursul urmãririi penale, însã norma este suficient de clarã şi precisã pentru a permite destinatarului sã acţioneze conform conţinutului prevãzut de aceasta, iar aprecierea lãsatã la latitudinea judecãtorului intrã - în mod indiscutabil - în conţinutul principiului înfãptuirii justiţiei, prevãzut de art. 124 din Legea fundamentalã.
    În materia claritãţii şi previzibilitãţii unui text de lege şi Curtea Europeanã a Drepturilor Omului s-a pronunţat în mod constant, statuând cã previzibilitatea consecinţelor ce decurg dintr-un act normativ determinat nu poate avea o certitudine absolutã, întrucât, oricât de doritã ar fi aceasta, ea ar da naştere la o rigiditate excesivã a reglementãrii (Hotãrârea din 20 mai 1999, pronunţatã în Cauza Rekvenyi contra Ungariei, paragraful 34). Totodatã, prin Hotãrârea din 24 mai 2007, pronunţatã în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni contra României, paragraful 35, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a reţinut cã însemnãtatea noţiunii de previzibilitate depinde în mare mãsurã de contextul textului de lege, de domeniul pe care îl acoperã, precum şi de numãrul şi calitatea destinatarilor sãi. (A se vedea şi Hotãrârea din 28 martie 1990, pronunţatã în Cauza Groppera Radio AG şi alţii împotriva Elveţiei, paragraful 68.) Aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţionalã prin Decizia nr. 1.646 din 15 decembrie 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 21 ianuarie 2010, invocând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, din cauza principiului generalitãţii legilor, conţinutul acestora nu poate prezenta o precizie absolutã. Una din tehnicile-tip de reglementare constã în recurgerea mai degrabã la categorii generale decât la liste exhaustive. De asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puţin vagi pentru a evita o rigiditate excesivã şi a se putea adapta la schimbãrile de situaţie. Funcţia decizionalã acordatã instanţelor serveşte tocmai pentru a îndepãrta îndoielile ce ar putea exista în privinţa interpretãrii normelor, ţinând cont de evoluţiile practicii cotidiene, cu condiţia ca rezultatul sã fie coerent.
    2. Apreciez cã posibilitatea judecãtorului de a respinge cererea de recunoaştere a vinovãţiei şi de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, precum şi o garantare a aplicãrii prezumţiei de nevinovãţie, mai ales în cazurile în care se exercitã o presiune asupra inculpatului de a-şi recunoaşte vinovãţia.
    Referitor la incidenţa prezumţiei de nevinovãţie în cazul unei proceduri de recunoaştere prealabilã a vinovãţiei, similare cu cea prevãzutã de art. 320^1 din Codul român de procedurã penalã, este de menţionat Decizia nr. 2004-492 DC din 2 martie 2004 a Consiliului Constituţional francez, prin care acesta a statuat cã - în cadrul procedurii denumite "reconnaissance prιalable de culpabilitι"- judecãtorul cauzei nu poate fi ţinut de acceptarea vinovãţiei de cãtre inculpat, ci "îi revine sarcina sã se asigure cã persoana respectivã a recunoscut, liber şi sincer, cã este autorul faptelor şi sã verifice realitatea acestora". Prin aceeaşi decizie, Consiliul Constituţional francez a statuat cã, în cazul în care emite o ordonanţã de omologare a acordului de stabilire a vinovãţiei, "judecãtorul trebuie sã verifice nu numai realitatea consimţãmântului persoanei, ci, în egalã mãsurã, şi sinceritatea acesteia".
    Principiul prezumţiei de nevinovãţie tinde a proteja o persoanã învinuitã de sãvârşirea unei fapte penale împotriva unui verdict de culpabilitate ce nu a fost stabilit în mod legal şi priveşte ansamblul procedurii penale litigioase, fiind inclus şi modul de administrare a probelor. (A se vedea Hotãrârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 25 august 1987, pronunţatã în Cauza Nolkenbockhoff împotriva Germaniei, paragraful 33.) Prin Hotãrârea din 6 decembrie 1988, pronunţatã în Cauza Barbera, Messegue şi Jabardo împotriva Spaniei, instanţa de contencios al drepturilor omului a reţinut cã acuzarea trebuie sã ofere suficiente probe care sã fundamenteze o eventualã declaraţie de culpabilitate.
    De altfel, o procedurã similarã cu cea reglementatã de art. 320^1 din Codul român de procedurã penalã este prevãzutã şi în Italia, prin dispoziţiile art. 421 din Codul italian de procedurã penalã. Astfel, în cadrul procedurii simplificate denumite "giudizio abbreviato", judecãtorul are posibilitatea de a respinge cererea de acordare a procedurii simplificate.
    Prevederile alineatului final al art. 320^1 din Codul de procedurã penalã - constatate de Curte ca fiind neconstituţionale - dau posibilitatea judecãtorului de a respinge cererea de recunoaştere a vinovãţiei, caz în care instanţa continuã judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun. Acestea constituie o aplicare a principiului constituţional al înfãptuirii justiţiei de cãtre instanţele judecãtoreşti, consacrat de art. 124 din Legea fundamentalã, neputând fi admis ca judecãtorului cauzei sã nu i se dea posibilitatea de a respinge cererea de recunoaştere a vinovãţiei atunci când, de exemplu, nu este lãmurit asupra împrejurãrilor de fapt ale cauzei, considerând cã judecata nu poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmãrire penalã, ci judecarea cauzei ar trebui sã se facã potrivit dreptului comun. Totodatã, potrivit art. 320^1 alin. (4) din Codul de procedurã penalã, "Instanţa de judecatã soluţioneazã latura penalã atunci când, din probele administrate, rezultã cã faptele inculpatului sunt stabilite şi sunt suficiente date cu privire la persoana sa pentru a permite stabilirea unei pedepse", iar, potrivit alin. (5) al aceluiaşi articol, "Dacã pentru soluţionarea acţiunii civile se impune administrarea de probe în faţa instanţei, se va dispune disjungerea acesteia". Prin urmare, atunci când, din probele administrate în cursul urmãrii penale, nu rezultã cã faptele inculpatului sunt stabilite fãrã niciun dubiu şi atunci când nu sunt suficiente date cu privire la persoana sa pentru a permite stabilirea unei pedepse, instanţa judecãtoreascã trebuie sã aibã posibilitatea de a respinge cererea de judecare în condiţiile art. 320^1 din Codul de procedurã penalã şi de a reveni la judecarea cauzei potrivit dreptului comun.
    În concluzie, apreciez nu numai cã dispoziţiile art. 320^1 alineatul final din Codul de procedurã penalã sunt constituţionale, ci şi cã admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a acestora poate conduce la încãlcarea unor drepturi şi libertãţi fundamentale.

                          Judecãtor,
             prof. univ. dr. Iulia Antoanella Motoc

                           ------
Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice