Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 1.106 din 22 septembrie 2010 asupra obiectiei de neconstitutionalitate a Legii pentru modificarea si completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, a Codului de procedura civila si a Codului de procedura penala al Romaniei
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 672 din 4 octombrie 2010
Cu Adresa nr. 3.350 din 3 septembrie 2010, un grup de 40 de senatori aparţinând grupului parlamentar al Alianţei politice PSD+PC a solicitat Curţii Constituţionale sã se pronunţe asupra constituţionalitãţii Legii pentru modificarea şi completarea <>Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedurã civilã şi a Codului de procedurã penalã al României.
Sesizarea a fost formulatã în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 11 lit. a) şi <>art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 12.965 din 3 septembrie 2010 şi constituie obiectul Dosarului nr. 3.758A/2010.
Aceastã sesizare a fost semnatã de cãtre urmãtorii senatori: Andronescu D. Ecaterina, Arcaş I. Viorel, Bãlan Gheorghe Pavel, Bãdescu Iulian, Belacurencu Trifon, Bota Marius Sorin Ovidiu, Chelaru I. Ioan, Coca Laurenţiu Florian, Constantinescu Florin, Cordoş Alexandru, Corlãţean Titus, Crãciun Avram, Daea Petre, Gãinã Mihãiţã, Greblã Toni, Lazãr Sorin Constantin, Mang Ioan, Marcu Gheorghe, Mardare Radu Cãtãlin, Marian Valer, Mazãre Alexandru, Mitrea Elena, Mitrea Miron Tudor, Moga Nicolae, Nicolaescu Sergiu Florin, Nicula Vasile Cosmin, Pop Gheorghe, Prunea Nicolae Dãnuţ, Rotaru Ion, Saghian Gheorghe, Sârbu Ilie, Savu Daniel, Silistru Doina, Şova Dan Coman, Tãmagã Constantin, Toma Ion, Ţuţuianu Adrian, Valeca Şerban Constantin, Vasilescu Lia Olguţa, Voiculescu Dan.
Motivele sesizãrii vizeazã urmãtoarele aspecte de neconstituţionalitate:
1. Încãlcarea dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) şi (5), art. 21 alin. (1) şi (3), art. 24 alin. (1), art. 53 şi art. 142 alin. (1), precum şi a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi (2) şi art. 20 din Constituţie coroborate cu cele ale art. 6 paragrafele 1 şi 3 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
Legea pentru modificarea şi completarea <>Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedurã civilã şi a Codului de procedurã penalã al României eliminã din conţinutul celor trei acte normative menţionate în titlul sãu prevederea conform cãreia, pe perioada soluţionãrii excepţiei de neconstituţionalitate a unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţã în vigoare care are legãturã cu soluţionarea cauzei, ridicatã în faţa instanţelor judecãtoreşti sau de arbitraj comercial, judecarea cauzei se suspendã de drept. Noua mãsura legislativã creeazã premisele judecãrii unor cauze în baza unor prevederi legale care s-ar putea dovedi neconstituţionale, uneori cu consecinţe dintre cele mai grave, care nu pot fi înlãturate de dispoziţiile <>art. II şi III din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedurã civilã şi a Codului de procedurã penalã al României, care prevãd posibilitatea pãrţilor afectate prin hotãrâri definitive pronunţate în cadrul unor procese civile şi penale de a exercita calea de atac a revizuirii. Astfel, întreaga reglementare constituie o încãlcare gravã a prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie care dispun cu privire la obligativitatea respectãrii supremaţiei Constituţiei şi afecteazã, totodatã, rolul Curţii Constituţionale de garant suprem al Constituţiei, consacrat de prevederile art. 142 alin. (1) din Constituţie.
Modificarea operatã în materie procesualã este de naturã a conduce la încãlcarea flagrantã a dreptului fundamental la un proces echitabil, cãruia i se subsumeazã în mod indisolubil dreptul de acces la justiţie şi dreptul la apãrare. Cu privire la dreptul de acces la justiţie (la un tribunal independent, imparţial şi stabilit prin lege), se aratã cã efectivitatea acestui drept presupune, în primul rând, reglementarea unei proceduri în urma cãreia persoana sã-şi vadã analizatã cauza în mod complet şi, în al doilea rând, respectarea obligaţiei ce revine statelor de a acorda tribunalului o competenţã de plinã jurisdicţie care sã-i permitã examinarea cauzei pe fond, atât asupra aspectelor de fapt, cât şi a celor de drept, pe de o parte, şi de a asigura, în mod real, posibilitatea oricãrei persoane de a-şi susţine cauza în faţa unui judecãtor, pe de altã parte. Cu alte cuvinte, eficacitatea accesului la justiţie impune statelor sã îşi regleze sistemele judiciare, astfel încât orice persoanã sã îşi poatã satisface, în mod real, interesele în faţa instanţei, în mãsura în care acestea sunt reale şi licite.
Or, în opinia autorilor sesizãrii, legea criticatã nu asigurã efectiv dreptul la un tribunal, deoarece împiedicã analizarea în mod complet a cauzei de cãtre instanţã, prin neanalizarea soluţiei Curţii Constituţionale asupra excepţiei de neconstituţionalitate, împrejurare ce împiedicã partea care a ridicat excepţia de a-şi susţine cauza cu toate mijloacele de apãrare care îi sunt recunoscute prin lege şi, implicit, de a-şi satisface, în mod real, interesele în faţa instanţei. Astfel, efectivitatea dreptului de acces la un tribunal impune ca exerciţiul lui sã nu fie afectat de existenţa unor obstacole sau impedimente de drept ori de fapt, ce ar fi de naturã sã-i punã în discuţie însãşi substanţa sa. Privitor la existenţa unor posibile obstacole de drept, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a decis cã exercitarea cãilor de atac interne numai pentru a se constata inadmisibilitatea unor acţiuni judiciare prin jocul dispoziţiilor legale ce le reglementeazã nu este de naturã sã corespundã imperativelor art. 6 paragraful 1 din Convenţie; dimpotrivã, este necesar ca legislaţia naţionalã sã asigure posibilitatea clarã şi concretã a persoanei interesate de a contesta un act ce constituie o ingerinţã în drepturile sale.
Or, reglementarea unui nou motiv de revizuire a hotãrârilor civile şi penale, ca urmare a declarãrii neconstituţionale a dispoziţiei legale pe care acestea s-au întemeiat, nu conduce în mod automat la retractarea respectivelor hotãrâri. Astfel, legea criticatã împiedicã partea din proces care ridicã excepţia de neconstituţionalitate sã valorifice, în raport cu partea adversã, un mijloc de apãrare de care a înţeles sã se foloseascã. Mai mult, în momentul în care instanţa de judecatã trimite excepţia spre soluţionare Curţii Constituţionale, aceasta admite cã de prevederea criticatã depinde judecarea cauzei şi implicit cã decizia Curţii Constituţionale poate influenţa rezultatul procesului în favoarea pãrţii care înţelege sã se foloseascã de aceastã apãrare. Imposibilitatea absolutã a instanţei de a suspenda cauza pânã la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate încalcã dreptul la un proces echitabil al pãrţii care a invocat-o, deoarece aceasta nu este lãsatã sã-şi administreze toate mijloacele de apãrare admise de lege. Prin urmare, dispoziţiile criticate încalcã principiul egalitãţii de arme, care presupune acordarea posibilitãţii rezonabile fiecãrei pãrţi de a-şi susţine cauza sa în condiţii care sã nu o plaseze într-o situaţie de net dezavantaj în raport cu partea adversã. Mai mult, necomunicarea deciziei Curţii Constituţionale anterior soluţionãrii litigiului care, chiar dacã nu este chematã sã statueze ea însãşi asupra fondului litigiului, poate avea consecinţe asupra soluţiei acestuia încalcã şi principiul contradictorialitãţii, o altã componentã a dreptului la un proces echitabil.
Pe de altã parte, autorii obiecţiei de neconstituţionalitate, invocând <>Decizia Curţii Constituţionale nr. 99 din 4 februarie 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 290 alin. 1 din Codul penal, art. 303 alin. 6 teza întâi din Codul de procedurã penalã, precum şi <>art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 171 din 17 martie 2010, apreciazã cã lipsa suspendãrii judecãrii cauzei în situaţia sesizãrii Curţii Constituţionale poate afecta stabilitatea raporturilor juridice existente între pãrţi.
Legea pentru modificarea şi completarea <>Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedurã civilã şi a Codului de procedurã penalã al României excedeazã cadrului constituţional, realizând, aşa cum s-a arãtat în prealabil, restrângerea unor drepturi fundamentale, fãrã îndeplinirea cumulativã a condiţiilor prevãzute de art. 53 din Constituţie.
În completarea argumentelor privind neconstituţionalitatea dispoziţiilor criticate, autorii invocã legislaţia existentã în alte state europene, precum Germania, Belgia, Spania şi Italia, ale cãror sisteme de jurisdicţie constituţionalã prevãd obligaţia suspendãrii procedurii de soluţionare a fondului cauzei pânã la pronunţarea deciziei instanţei constituţionale.
2. Încãlcarea dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 15 alin. (2) şi art. 147 alin. (1) şi (4), precum şi a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi (2) şi art. 20 din Constituţie coroborate cu cele ale art. 13 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale
Hotãrârea judecãtoreascã pronunţatã în baza unei legi care la momentul emiterii sale era în vigoare şi aplicabilã nu poate fi retractatã în urma exercitãrii cãii de atac a revizuirii, întrucât organul de jurisdicţie nu poate aplica legea nouã unei situaţii juridice petrecute sub imperiul legii vechi. Într-o situaţie contrarã, s-ar încãlca principiul neretroactivitãţii legii, consacrat de art. 15 din Constituţie, precum şi prevederile art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie referitoare la efectele deciziilor Curţii Constituţionale.
Aşa fiind, ineficienţa evidentã a prevederilor <>art. II şi III din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedurã civilã şi Codului de procedurã penalã al României conduce la încãlcarea flagrantã a dispoziţiilor art. 13 din Convenţie, în conformitate cu care orice persoanã, ale cãrei drepturi şi libertãţi recunoscute de Convenţie au fost afectate, are dreptul sã se adreseze efectiv unei instanţe naţionale.
3. Încãlcarea dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) şi art. 16 alin. (1), precum şi a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi (2) şi art. 20 din Constituţie coroborate cu cele ale art. 14 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale
Prevederile legii ce face obiectul prezentei sesizãri de neconstituţionalitate creeazã discriminãri între persoanele care ridicã excepţii de neconstituţionalitate a unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţã în vigoare, în cadrul unui proces civil sau penal, faţã de persoanele care ridicã excepţia de neconstituţionalitate a unei ordonanţe a Guvernului, în cadrul unui proces de contencios administrativ. Astfel, întrucât abrogarea opereazã doar cu privire la dispoziţiile referitoare la suspendare cuprinse în <>Legea nr. 47/1992 , Codul de procedurã penalã al României şi <>Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, în vreme ce dispoziţiile <>art. 9 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 , cu modificãrile şi completãrile ulterioare, rãmân nemodificate, se încalcã prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, care reglementeazã dreptul fundamental la egalitate în drepturi în faţa legii şi a autoritãţilor publice, fãrã privilegii şi fãrã discriminãri, precum şi art. 14 din Convenţie care statueazã principiul nediscriminãrii.
4. Încãlcarea dispoziţiilor art. 146 din Constituţie
Completarea dispoziţiilor <>art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în sensul stabilirii unei noi competenţe a Curţii Constituţionale, respectiv pronunţarea asupra constituţionalitãţii hotãrârilor plenului Camerei Deputaţilor, a hotãrârilor plenului Senatului şi a hotãrârilor plenului celor douã Camere reunite ale Parlamentului, reprezintã o extindere nejustificatã a atribuţiilor Curţii ce excedeazã prevederilor Constituţiei.
În conformitate cu dispoziţiile <>art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , sesizarea a fost transmisã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere asupra sesizãrii de neconstituţionalitate.
Preşedintele Senatului a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. I-2.329 din 20 septembrie 2010, înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 13.686 din 20 septembrie 2010, punctul sãu de vedere, în care se aratã cã sesizarea de neconstituţionalitate este întemeiatã. Punctul de vedere reproduce în mare parte conţinutul sesizãrii de neconstituţionalitate sintetizat în cele expuse anterior.
Guvernul a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 13.652 din 20 septembrie 2010, punctul sãu de vedere, în care se aratã cã sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiatã pentru urmãtoarele motive:
- consecinţa imediatã a principiului respectãrii supremaţiei Constituţiei trebuie sã fie aceea a prezumţiei de constituţionalitate a oricãrui act normativ şi în mod special a legilor. Or, soluţia existentã pânã în prezent are la bazã, dimpotrivã, o prezumţie de neconstituţionalitate a legilor şi ordonanţelor, a cãrei verificare impune oprirea imediatã a oricãrui demers judiciar;
- legea supusã controlului de constituţionalitate urmãreşte, într-un mod adaptat realitãţilor socio-juridice actuale, crearea premiselor pentru evitarea comportamentelor abuzive şi protejarea intereselor licite, fãrã ca prin aceasta sã afecteze însuşi dreptul de a se soluţiona cauza de un tribunal independent, imparţial şi stabilit prin lege;
- suspendarea cauzei nu este de esenţa nici a controlului de constituţionalitate, nici a dreptului de acces la justiţie, ci este un instrument procesual care nu trebuie sã scape controlului judecãtoresc;
- nimic nu împiedicã instanţa ca, ţinând seama de temeinicia şi seriozitatea argumentelor invocate, de existenţa unei jurisprudenţe constante sau de noutatea reglementãrii ori a criticii, sã stabileascã termene care sã permitã valorificarea deciziei Curţii Constituţionale. De asemenea, rezultatul controlului de constituţionalitate va putea fi invocat în cãile de atac, inclusiv în recurs, şi numai în cazuri excepţionale, în care cauza va fi definitiv soluţionatã înainte de a se pronunţa Curtea Constituţionalã, partea va trebui sã recurgã la revizuire;
- în ceea ce priveşte critica referitoare la prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, raţionamentul indus de autorii sesizãrii se bazeazã pe comparaţia dintre douã reglementãri legale - una cadru general şi una specialã, a cãror coexistenţã ar face neconstituţionalã cel puţin una dintre ele -, iar nu pe comparaţia directã dintre dispoziţia legalã şi norma constituţionalã;
- aplicarea, în cadrul revizuirii, a deciziei Curţii Constituţionale prin care s-a declarat neconstituţional temeiul de drept al hotãrârii definitive nu semnificã o aplicare retroactivã a legii, ci dimpotrivã, este o aplicare imediatã a legii în forma pe care aceasta o are la data revizuirii;
- în ceea ce priveşte propunerea de completare a <>art. 27 din Legea nr. 47/1992 cu o nouã prevedere, Guvernul apreciazã cã aceasta este neconstituţionalã prin raportare la conţinutul art. 146 din Constituţie. Astfel, atribuţiile care revin Curţii Constituţionale în calitatea sa de garant al supremaţiei Constituţiei sunt norme de naturã constituţionalã, strict şi limitativ prevãzute de Legea fundamentalã, fãrã a se putea adãuga alte forme de control de constituţionalitate. Posibilitatea lãsatã de lit. l) a art. 146, de a îndeplini "şi alte atribuţii prevãzute de legea organicã a Curţii", se referã la "alte atribuţii" decât cele privind controlul de constituţionalitate.
Preşedintele Camerei Deputaţilor nu a trimis punctul sãu de vedere cu privire la sesizarea de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere al Preşedintelui Senatului şi al Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi <>Legea nr. 47/1992 , reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi celor ale <>art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992 , sã soluţioneze sesizarea de neconstituţionalitate.
Obiectul sesizãrii Curţii Constituţionale îl constituie dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea <>Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedurã civilã şi a Codului de procedurã penalã al României.
Dispoziţiile din Constituţie considerate a fi încãlcate sunt cele ale art. 1 alin. (3) şi (5), art. 11 alin. (1) şi (2), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 20, art. 21 alin. (1) şi (3), art. 24 alin. (1), art. 53, art. 142 alin. (1), art. 146 şi art. 147 alin. (1) şi (4). De asemenea, criticile sunt întemeiate şi pe prevederile art. 6 paragrafele 1 şi 3, art. 13 şi art. 14 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine urmãtoarele:
I. Potrivit dispoziţiilor <>art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecãtoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţã în vigoare, care are legãturã cu soluţionarea cauzei în orice fazã a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. Instanţa judecãtoreascã sau de arbitraj comercial în faţa cãrora sunt invocate excepţiile constituie un prim filtru legal în cadrul controlului de constituţionalitate, întrucât sesizarea Curţii Constituţionale se va face numai atunci când excepţia de neconstituţionalitate îndeplineşte cerinţele referitoare la admisibilitatea sa. Astfel, în cadrul etapei judecãtoreşti a procedurii soluţionãrii excepţiei de neconstituţionalitate, dacã în urma verificãrii legalitãţii excepţiei se constatã a fi îndeplinite condiţiile prevãzute de lege, potrivit dispoziţiilor în vigoare, supuse modificãrii prin legea criticatã, instanţa judecãtoreascã sau de arbitraj comercial sesiza Curtea Constituţionalã, suspendând totodatã judecarea cauzei pe perioada soluţionãrii excepţiei de neconstituţionalitate de cãtre instanţa constituţionalã. Soluţia legislativã privind suspendarea de drept a judecãţii cauzei la instanţa de fond a constituit o garanţie procesualã menitã sã asigure pãrţilor litigante exercitarea dreptului de a se apãra, inclusiv împotriva judecãrii cauzei în temeiul unei dispoziţii legale apreciate a fi neconstituţionale. De asemenea, aceastã dispoziţie legalã, introdusã dupã modificarea adusã legii organice a Curţii Constituţionale în anul 1997, a exprimat, prin ea însãşi, ideea legãturii dintre judecãtorul a quo şi judecãtorul a quem, ca şi faptul cã rezolvarea problemei de constituţionalitate este esenţialã pentru destinul procesului dedus judecãţii în faţa instanţei.
Prin dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea <>Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedurã civilã şi a Codului de procedurã penalã al României se aduc modificãri procedurii de soluţionare a excepţiilor de neconstituţionalitate, respectiv etapei judecãtoreşti a procedurii. Astfel, se eliminã suspendarea de drept a soluţionãrii cauzei de fond pe durata derulãrii procedurii în faţa Curţii Constituţionale şi se introduce un nou motiv de revizuire a hotãrârilor definitive: în materie civilã - declararea neconstituţionalitãţii legii, ordonanţei ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţã care a fãcut obiectul unei excepţii invocate în cauza respectivã sau a altor dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare, respectiv, în materie penalã - soluţia pronunţatã în cauzã s-a întemeiat pe dispoziţia legalã declaratã neconstituţionalã sau pe alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare.
Ca urmare a adoptãrii legii supuse controlului de constituţionalitate, vor fi abrogate normele referitoare la suspendarea ope legis a cauzelor în care se invocã excepţii de neconstituţionalitate, şi anume dispoziţiile cuprinse în <>art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 , în art. 303 alin. (6) din Codul de procedurã penalã şi în <>art. 8 alin. (7) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.
Curtea reţine cã opţiunea legiuitorului în sensul abrogãrii mãsurii suspendãrii de drept se întemeiazã pe faptul cã invocarea excepţiilor de neconstituţionalitate de cãtre pãrţi este folositã de multe ori ca modalitate de a întârzia judecarea cauzelor. Numãrul extrem de ridicat al dosarelor aflate pe rolul Curţii Constituţionale ca urmare a invocãrii frecvente a excepţiilor de neconstituţionalitate determinã ca soluţionarea acestora sã dureze extrem de mult, în detrimentul celeritãţii judecãţii cauzelor. Or, în condiţiile în care scopul mãsurii suspendãrii de drept a judecãţii cauzelor la instanţele de fond a fost acela de a asigura pãrţilor o garanţie procesualã în exercitarea dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apãrare, prin eliminarea posibilitãţii judecãrii cauzei în temeiul unei dispoziţii legale considerate a fi neconstituţionale, realitatea a dovedit cã aceastã mãsurã s-a transformat, în majoritatea cazurilor, într-un instrument menit sã tergiverseze soluţionarea cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecãtoreşti. Reglementarea a încurajat abuzul de drept procesual şi arbitrariul într-o formã care nu poate fi sancţionatã, atâta vreme cât suspendarea procesului este privitã ca o consecinţã imediatã şi necesarã a exercitãrii liberului acces la justiţie. Astfel, scopul primordial al controlului de constituţionalitate - interesul general al societãţii de a asana legislaţia în vigoare de prevederile afectate de vicii de neconstituţionalitate - a fost pervertit într-un scop eminamente personal, al unor pãrţi litigante, care au folosit excepţia de neconstituţionalitate drept pretext pentru amânarea soluţiei pronunţate de instanţa în faţa cãreia a fost dedus litigiul. Or, Curtea constatã cã, prin adoptarea Legii pentru modificarea şi completarea <>Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedurã civilã şi a Codului de procedurã penalã al României, voinţa legiuitorului este aceea de a elimina invocarea excepţiei de neconstituţionalitate în alt scop decât cel prevãzut de Constituţie şi lege, preîntâmpinând, pentru viitor, exercitarea abuzivã de cãtre pãrţi a acestui drept procesual.
Cu privire la aceastã problemã, Curtea reţine cã una dintre garanţiile desfãşurãrii unui proces echitabil este reprezentatã de principiul celeritãţii procedurilor judiciare. Prin impunerea respectãrii unui "termen rezonabil" pentru înfãptuire actului de justiţie, atât Constituţia, cât şi Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale consacrã importanţa administrãrii justiţiei fãrã întârzieri de naturã a-i compromite eficacitatea şi credibilitatea, statul fiind responsabil pentru activitatea ansamblului serviciilor sale, nu numai pentru cea a organelor judiciare. Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a statuat, în repetate rânduri, cã aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri judiciare trebuie sã fie fãcutã prin raportare la criteriile consacrate în materie de jurisprudenţa sa, şi anume: 1. complexitatea cauzei în fapt şi în drept; 2. comportamentul pãrţilor din proces; 3. comportamentul autoritãţilor statale competente.
Curtea europeanã a decis cã atunci când cauza depãşirii termenului rezonabil al soluţionãrii litigiului o constituie comportamentul pãrţilor, o atare împrejurare nu dispenseazã judecãtorul naţional de îndatorirea pe care o are de a asigura celeritatea procedurii. Partea interesatã este, la rândul ei, ţinutã sã aducã la îndeplinire cu diligenţã actele procesuale ce-i revin, sã nu uzeze de manevre dilatorii şi sã foloseascã posibilitãţile oferite de normele procesuale interne pentru reducerea timpului în care se deruleazã procedura de judecatã, sã nu întreprindã demersuri contrare realizãrii acestui scop (Cauza Union Alimentaria Sanders S.A. împotriva Spaniei, 1989). Totuşi, sub acest aspect, instanţa europeanã a reţinut cã nu se poate reproşa unui reclamant faptul cã, în cadrul duratei unei proceduri judiciare contestate, el a pus în valoare toate cãile de atac de care dispunea în dreptul intern (Cauza Erkner şi Hofauer împotriva Austriei, 1987, sau Cauza Lechner şi Hess împotriva Austriei, 1987), inclusiv apelarea la procedura derulatã în faţa unei curţi constituţionale naţionale care influenţeazã soluţia litigiului dezbãtut de jurisdicţiile naţionale de drept comun (Cauza Bock împotriva Germania, 1989).
Pe de altã parte, Curtea Europeanã a decis, în repetate rânduri, cã dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţie obligã statele contractante sã regleze comportamentul autoritãţilor statale competente, inclusiv autoritãţile legiuitoare şi judecãtoreascã, prin organizarea unui sistem judiciar care sã rãspundã tuturor exigenţelor textului. Sub aceste aspecte, Curtea a admis cã supraîncãrcarea rolului unui tribunal nu angajeazã responsabilitatea statului contractant dacã acestea adoptã cu promptitudine mãsurile de naturã sã remedieze o asemenea situaţie. Dacã mijloacele folosite se dovedesc insuficiente, statul în cauzã este obligat sã adopte altele mai eficace, pentru a se conforma prevederilor care consacrã dreptul pãrţilor la un proces echitabil.
Aşa fiind, intervenţia legiuitorului prin care se abrogã mãsura suspendãrii de drept a cauzelor în care se invocã excepţii de neconstituţionalitate constituie tocmai expresia asumãrii şi respectãrii obligaţiei ce revine statului cu privire la crearea cadrului legislativ corespunzãtor prevederilor convenţionale. Noua reglementare asigurã accesul persoanei la justiţie, atât la instanţa de drept comun, cât şi la instanţa constituţionalã, pãrţile beneficiind în continuare de toate mijloacele de apãrare care le sunt recunoscute prin lege şi, implicit, de posibilitatea de a-şi realiza, în mod real, drepturile şi a-şi satisface interesele în faţa justiţiei. Abrogarea mãsurii suspendãrii de drept nu impieteazã asupra efectivitãţii dreptului de acces la un tribunal, neconstituind un obstacol în valorificarea acestui drept, de naturã a-i pune în discuţie însãşi substanţa.
Mai mult, mãsura adoptatã asigurã echilibrul procesual între persoane cu interese contrare, fiind menitã sã garanteze egalitatea de arme a acestora, prin determinarea cadrului legal de exercitare a drepturilor lor legitime.
În altã ordine de idei, Curtea constatã cã apare ca lipsitã de temei şi susţinerea autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate, potrivit cãreia noua reglementare ar afecta stabilitatea raporturilor juridice existente între pãrţi. Dacã prevederea suspendãrii de drept a cauzei a fost justificatã, aşa cum s-a menţionat în prealabil, de temerea de a nu se ajunge la pronunţarea unor hotãrâri definitive în baza unei prevederi potenţial neconstituţionale, numãrul redus al dispoziţiilor declarate neconstituţionale, în raport cu numãrul excepţiilor invocate, demonstreazã faptul cã suspendarea cauzelor aflate pe rolul instanţelor a acoperit, în prea puţine cazuri, un risc real în acest sens, în cele mai multe situaţii dovedindu-se doar o modalitate convenabilã la îndemâna pãrţii interesate în tergiversarea cauzei.
În concluzie, Curtea nu poate reţine criticile referitoare la încãlcarea prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) şi (5), art. 21 alin. (1) şi (3), art. 24 alin. (1), art. 53 şi art. 142 alin. (1) şi nici a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi (2) şi art. 20 din Constituţie, coroborate cu cele ale art. 6 paragrafele 1 şi 3 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
II. Analizând conţinutul legii criticate, Curtea observã cã abrogarea mãsurii suspendãrii de drept este însoţitã de reglementarea unor noi cauze de revizuire în materie civilã, respectiv penalã, de naturã sã asigure pãrţilor garanţiile specifice dreptului la un proces echitabil. Astfel, în cazul în care excepţia de neconstituţionalitate este admisã şi legea, ordonanţa ori dispoziţia dintr-o lege sau ordonanţã ori alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare, au fost declarate neconstituţionale, iar, pânã la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei Curţii Constituţionale, hotãrârea prin care s-a soluţionat cauza în care a fost invocatã excepţia a devenit definitivã, persoanele prevãzute de lege pot cere revizuirea acestei hotãrâri.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. II şi III din legea criticatã, autorii sesizãrii susţin cã acestea contravin prevederilor art. 13 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale referitoare la dreptul persoanei la un recurs efectiv, întrucât soluţia pronunţatã de instanţa de revizuire este univocã în sensul respingerii ca inadmisibile a cãii de atac pe motiv cã hotãrârea judecãtoreascã pronunţatã în baza unei legi care la momentul emiterii sale era în vigoare şi aplicabilã nu poate fi retractatã, organul de jurisdicţie neputând aplica legea nouã unei situaţii juridice petrecute sub imperiul legii vechi.
Curtea constatã cã aceastã criticã este neîntemeiatã, deoarece admisibilitatea cazului de revizuire, reglementat expres în noua lege, rezidã în însãşi existenţa unei decizii a Curţii Constituţionale prin care se admite o excepţie de neconstituţionalitate invocatã de o parte în cauza soluţionatã prin hotãrârea definitivã supusã revizuirii. Or, atâta vreme cât cererea de revizuire se formuleazã în termenul de 3 luni de la data publicãrii în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei menţionate, termen prevãzut de art. II pct. 2 şi art. III pct. 2 din legea criticatã, şi respectã toate celelalte condiţii legale, nu se poate ridica problema inadmisibilitãţii cererii.
Nici critica potrivit cãreia dispoziţiile art. II şi III din legea criticatã contravin principiului neretroactivitãţii legii, consacrat de art. 15 din Constituţie, precum şi prevederilor art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie, referitoare la efectele deciziilor Curţii Constituţionale, nu poate fi reţinutã. Conform dispoziţiilor constituţionale invocate, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi înceteazã efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I, pe durata acestui termen fiind suspendate de drept. De la data publicãrii, deciziile sunt general obligatorii (erga omnes) şi nu limitate doar la pãrţile din procesul în cadrul cãruia a fost ridicatã excepţia (inter partes) şi au putere numai pentru viitor. Efectele juridice produse de dispoziţiile legale anterior constatãrii neconstituţionalitãţii lor rãmân valabile, potrivit principiului aplicãrii legilor în timp.
Dispoziţiile art. II şi III din legea criticatã consacrã un nou efect juridic al deciziilor Curţii Constituţionale prin care se constatã neconstituţionalitatea unor legi sau ordonanţe ori a unor dispoziţii din acestea, şi anume dreptul persoanelor prevãzute de lege de a exercita calea extraordinarã de atac a revizuirii împotriva hotãrârii definitive prin care s-a soluţionat cauza în care a fost invocatã excepţia. Soluţia legislativã nu intrã în coliziune cu prevederile constituţionale privind efectele ex nunc ale deciziei Curţii Constituţionale, revizuirea putând fi exercitatã numai dupã publicarea în Monitorul Oficial al României a actului Curţii. În ceea ce priveşte admisibilitatea cererii de revizuire, aceasta se va întemeia, în mod evident, pe decizia Curţii Constituţionale, dacã dispoziţia legalã declaratã neconstituţionalã a avut o înrâurire decisivã asupra hotãrârii pronunţate în cauzã. Reglementarea legislativã este fireascã şi echitabilã, atâta vreme cât, în cauza respectivã, pãrţile, dând dovadã de diligenţã, au invocat excepţia de neconstituţionalitate, înţelegând sã se foloseascã de acest mijloc de apãrare în scopul valorificãrii drepturilor şi intereselor lor legitime. Dimpotrivã, lipsa reglementãrii unei cãi de atac ar fi lipsit de fundament însuşi controlul de constituţionalitate, întrucât ar fi pus pãrţile în imposibilitatea de a beneficia de efectele deciziei Curţii, deci ale controlului de constituţionalitate pe care ele l-au declanşat, împrejurarea ce ar fi echivalat cu o veritabilã sancţiune aplicabilã acestora.
III. În ceea priveşte criticile de neconstituţionalitate referitoare la discriminarea creatã prin adoptarea noii reglementãri între persoanele care ridicã excepţii de neconstituţionalitate a unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţã în vigoare, în cadrul unui proces civil sau penal, pe de o parte, şi persoanele care ridicã excepţia de neconstituţionalitate a unei ordonanţe a Guvernului, în cadrul unui proces de contencios administrativ, pe de altã parte, Curtea reţine cã şi acestea sunt neîntemeiate.
Astfel, potrivit <>art. 9 alin. (1)-(3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 : "(1) Persoana vãtãmatã într-un drept al sãu ori într-un interes legitim prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe poate introduce acţiune la instanţa de contencios administrativ, însoţitã de excepţia de neconstituţionalitate, în mãsura în care obiectul principal nu este constatarea neconstituţionalitãţii ordonanţei sau a dispoziţiei din ordonanţã.
(2) Instanţa de contencios administrativ, dacã apreciazã cã excepţia îndeplineşte condiţiile prevãzute de <>art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicatã, sesizeazã, prin încheiere motivatã, Curtea Constituţionalã şi suspendã soluţionarea cauzei pe fond.
(3) Dupã pronunţarea Curţii Constituţionale, instanţa de contencios administrativ repune cauza pe rol şi dã termen, cu citarea pãrţilor. Dacã ordonanţa sau o dispoziţie a acesteia a fost declaratã neconstituţionalã, instanţa soluţioneazã fondul cauzei; în caz contrar, acţiunea se respinge ca inadmisibilã."
Cu privire la constituţionalitatea acestor dispoziţii, Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 660 din 4 iulie 2007, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 2 august 2007, reţinând, "în mãsura în care art. 9 se interpreteazã în sensul cã persoana vãtãmatã într-un drept al sãu ori într-un interes legitim prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe poate introduce la instanţa de contencios administrativ acţiune, al cãrei obiect principal îl constituie sesizarea directã a Curţii Constituţionale pentru a declara ca fiind neconstituţionale actele menţionate, textul este neconstituţional, prin raportare la prevederile din Legea fundamentalã enunţate mai sus.
Atunci când obiectul acţiunii principale introduse la instanţa de judecatã este constatarea neconstituţionalitãţii unei ordonanţe simple sau ordonanţe de urgenţã a Guvernului ori a unor dispoziţii din aceasta, excepţia de neconstituţionalitate este transformatã într-o veritabilã acţiune directã, pierzându-şi astfel natura sa de excepţie, înţeleasã ca un mijloc de apãrare care nu pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecãţii."
Coroborând cele constatate de Curte în decizia precitatã cu dispoziţiile <>art. 9 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 , reţinem cã, în materia contenciosului administrativ, soluţia pronunţatã de Curtea Constituţionalã, în urma efectuãrii unui control de constituţionalitate, constituie, în mod invariabil, o condiţie de admisibilitate a acţiunii adresate instanţei de fond. Astfel, o soluţie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate privind o ordonanţã sau o dispoziţie dintr-o ordonanţã a Guvernului, permite instanţei analizarea pe fond a pretenţiilor reclamantului, în vreme ce soluţia de respingere a criticii de neconstituţionalitate constituie un fine de neprimire, ce obligã instanţa de contencios administrativ la respingerea acţiunii. Cu alte cuvinte, în aceastã materie, decizia Curţii are efecte asupra înseşi admisibilitãţii acţiunii principale, astfel cã mãsura suspendãrii de drept a acesteia din urmã, pe durata desfãşurãrii procedurii în faţa instanţei de contencios constituţional, constituie o condiţie mai mult decât necesarã, fiind decisivã pentru continuarea litigiului.
Prin urmare, Curtea constatã cã dispoziţiile criticate nu contravin principiului egalitãţii în drepturi a cetãţenilor, consacrat prin art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece, aşa cum a stabilit în mod constant în jurisprudenţa sa, principiul egalitãţii nu înseamnã uniformitate, aşa încât, dacã unor situaţii egale trebuie sã le corespundã un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit. Violarea principiului egalitãţii şi nediscriminãrii existã atunci când se aplicã tratament diferenţiat unor cazuri egale, fãrã a exista o motivare obiectivã şi rezonabilã. Or, aşa cum s-a arãtat în prealabil, specificitatea contenciosului administrativ la incidenţa cu contenciosul constituţional impune reglementarea unor norme de procedurã diferite, adaptate acestei materii. Pentru motivele înfãţişate, nu se poate reţine nici încãlcarea art. 14 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, care consacrã principiul nediscriminãrii.
IV. În fine, critica de neconstituţionalitate vizeazã completarea dispoziţiilor <>art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în sensul stabilirii unei noi competenţe a Curţii Constituţionale, respectiv pronunţarea asupra constituţionalitãţii hotãrârilor plenului Camerei Deputaţilor, a hotãrârilor plenului Senatului şi a hotãrârilor plenului celor douã Camere reunite ale Parlamentului, completare care, în opinia autorilor sesizãrii, reprezintã o extindere nejustificatã a atribuţiilor Curţii ce excedeazã prevederilor Legii fundamentale.
Potrivit dispoziţiilor art. 142 din Constituţie coroborate cu cele ale <>art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992 , Curtea Constituţionalã este garantul supremaţiei Constituţiei, unica autoritate de jurisdicţie constituţionalã în România. În virtutea acestor prevederi, Curtea asigurã controlul de constituţionalitate al actelor, procedurilor sau împrejurãrilor cu privire la care a fost sesizatã, constatând conformitatea sau neconformitatea acestora cu Legea fundamentalã.
Dispoziţiile art. 146 din Constituţie enumerã atribuţiile Curţii Constituţionale. Enumerarea expresã prevãzutã de lit. a)-k) ale articolului, însã, nu este limitativã de vreme ce acelaşi articol la lit. l) prevede cã instanţa de contencios constituţional îndeplineşte "şi alte atribuţii prevãzute de legea organicã a Curţii".
Astfel, Curtea reţine cã este neîntemeiatã critica autorilor sesizãrii, potrivit cãreia posibilitatea creatã de lit. l) a art. 146 din Constituţie se referã la "alte atribuţii" decât cele privind controlul de constituţionalitate. Astfel, dacã voinţa legiuitorului constituant ar fi fost aceea de a conferi Curţii Constituţionale atribuţii de altã naturã decât controlul de conformitate cu Legea fundamentalã, indiferent de forma pe care acesta o îmbracã, aceastã voinţã ar fi trebuit sã se materializeze într-o normã expresã, care sã precizeze natura acestor competenţe. Or, din interpretarea sistematicã a prevederilor Constituţiei, în ansamblul lor, precum şi a dispoziţiilor art. 146, care cuprinde un singur alineat în care sunt enumerate atribuţiile Curţii Constituţionale, rezultã cã legiuitorul constituant nu a reglementat atribuţii cu naturã juridicã diferitã, competenţa materialã a instanţei constituţionale limitându-se exclusiv la controlul de constituţionalitate.
Prin urmare, modificând <>Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, noua reglementare consacrã o atribuţie nouã a Curţii, respectiv controlul de constituţionalitate al hotãrârilor plenului Camerei Deputaţilor, al hotãrârilor plenului Senatului şi al hotãrârilor plenului celor douã Camere reunite ale Parlamentului, atribuţie care se circumscrie, în mod evident, cadrului constituţional consacrat de art. 146.
Pentru considerentele arãtate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al <>art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 ,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea <>Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedurã civilã şi a Codului de procedurã penalã al României.
Definitivã şi general obligatorie.
Decizia se comunicã Preşedintelui României şi se publicã în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Dezbaterile au avut loc la data de 22 septembrie 2010 şi la acestea au participat: Augustin Zegrean, preşedinte, Acsinte Gaspar, Petre Lãzãroiu, Mircea Ştefan Minea, Iulia Antoanella Motoc, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan, Tudorel Toader, judecãtori.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Mihaela Senia Costinescu
OPINIE CONCURENTĂ
Soluţia de respingere a obiecţiei de neconstituţionalitate referitoare la Legea pentru modificarea şi completarea <>Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedurã civilã şi a Codului de procedurã penalã al României este corectã.
Apreciez, însã, cã în demersul sãu Curtea trebuia sã adânceascã anumite aspecte referitoare, pe de o parte, la doctrina de drept, la care se face referinţã în mod implicit, şi, pe de altã parte, la jurisprudenţa CEDO.
Aceste douã aspecte sunt necesare pentru o mai bunã înţelegere a deciziilor Curţii Constituţionale.
1. Atunci când Curtea Constituţionalã se referã la "numãrul extrem de ridicat al dosarelor aflate pe rolul Curţii Constituţionale ca urmare a invocãrii frecvente a excepţiilor de neconstituţionalitate" şi la faptul cã "realitatea a dovedit cã aceastã mãsurã s-a transformat, în majoritatea cazurilor, într-un instrument menit sã tergiverseze soluţionarea cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecãtoreşti", Curtea invocã implicit una dintre cele mai importante doctrine ale dreptului. Ne referim la doctrina dreptului viu, care a fost introdusã de Eugen Erlich. "Chiar şi astãzi, ca şi în epocile trecute, centrul de gravitaţie al dezvoltãrii dreptului nu se aflã în legislaţie, nici în ştiinţa juridicã, nici în jurisprudenţã, ci în societate" (trad. I.M), scria Eugen Erlich în "Principiile fundamentale ale sociologiei dreptului" în 1913. Deşi pentru o perioadã importantã de timp s-a considerat cã exista o opoziţie între sociologia dreptului, referirea la "realitãţile sociale" şi pozitivismul juridic, Niklas Luhmann şi Joseph Raz, între alţii, au clarificat aceastã relaţie, prin explicarea necesitãţii integrãrii normei juridice în sistemul social. Este raţiunea pentru care Curtea Constituţionalã nu poate face abstracţie de realitatea socialã, economicã, politicã. Deşi analizeazã legile, Curtea Constituţionalã are în vedere în primul rând individul.
2. Decizia Curţii Constituţionale citeazã mai multe decizii ale CEDO referitoare la caracterul rezonabil al duratei unei proceduri judiciare. Apreciem cã era necesar sã se facã referire şi la alte decizii ale CEDO în aceastã materie. Ne referim aici, de exemplu, la Reina şi alţii împotriva Italiei, 2010, Fragner împotriva Austriei, 2010, decizie care analizeazã şi legãtura dintre o procedurã în faţa unei curţi constituţionale şi celeritatea procesului. Apreciem cã, în general, este necesar ca şi Curtea Constituţionalã, atunci când se referã la deciziile CEDO, sã invoce şi cele mai recente decizii, ţinând cont de nuanţele care apar în motivãrile CEDO şi evoluţiile modului în care sunt argumentate deciziile.
Judecãtor,
Iulia Antoanella Motoc
----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
