Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:  DECIZIA nr. 94 din 4 februarie 2026 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIA nr. 94 din 4 februarie 2026 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 361 din 30 aprilie 2026
Comenteaza legea

┌─────────────────┬──────────────────────┐
│Elena-Simina     │- preşedinte          │
│Tănăsescu        │                      │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Asztalos         │- judecător           │
│Csaba-Ferenc     │                      │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Mihai Busuioc    │- judecător           │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător           │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Cristian Deliorga│- judecător           │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Dacian-Cosmin    │- judecător           │
│Dragoş           │                      │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan  │- judecător           │
│Licu             │                      │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Laura-Iuliana    │- judecător           │
│Scântei          │                      │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Stan    │- judecător           │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Claudia-Margareta│-                     │
│Krupenschi       │magistrat-asistent-şef│
└─────────────────┴──────────────────────┘


    1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, obiecţie formulată de Preşedintele României.
    2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 8.992 din 17 iulie 2025 şi constituie obiectul Dosarului nr. 3.380A/2025.
    3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se arată, în prealabil, că obiectul de reglementare al legii criticate îl constituie modificarea art. 23 alin. (4) din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, în sensul extinderii sferei subiectului activ al infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi, fiind utilizată sintagma „rabin, imam sau alte funcţii, clericale ori monahale, asimilate cu acestea, la solicitarea cultelor de către Secretariatul de Stat pentru Culte“ (articolul unic pct. 1). Totodată, se introduce un nou alineat în cuprinsul art. 29 alin. (1^1), potrivit căruia: „Cultele au dreptul exclusiv asupra modalităţilor religioase de cinstire a persoanelor canonizate, beatificate, sanctificate, trecute în rândul drepţilor sau recunoscute ca simboluri identitare proprii.“ (articolul unic pct. 2)
    4. Autorul sesizării consideră că, prin modalitatea de adoptare şi prin conţinutul său normativ, legea supusă controlului Curţii Constituţionale contravine art. 1 alin. (5), art. 76 alin. (1) coroborat cu art. 73 alin. (3) lit. h), respectiv art. 29 şi 30 din Legea fundamentală.
    5. Sub aspectul criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă referitoare la procedura de legiferare, se arată că legea în cauză a fost adoptată ca lege ordinară de Senat, ca primă Cameră sesizată, în conformitate cu prevederile art. 76 alin. (2) din Constituţie, şi ca lege organică de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, în conformitate cu prevederile art. 76 alin. (1) din Constituţie.
    6. Domeniul legilor organice este foarte clar şi strict delimitat chiar de textul art. 73 din Constituţie, domeniile astfel reglementate fiind de o importanţă deosebită pentru organizarea şi funcţionarea statului. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, pentru a analiza apartenenţa sau nu a unei reglementări la categoria legilor organice sau ordinare, definitoriu este criteriul material (Decizia nr. 537 din 18 iulie 2018, paragraful 39). O lege organică poate conţine şi norme de natura legii ordinare, fără ca acestea din urmă să capete natura de lege organică, iar derogarea de la o lege organică nu se poate face decât printr-o lege de aceeaşi natură, întrucât intervine tot în domeniul legii organice (deciziile nr. 548 din 15 mai 2008 şi nr. 89 din 28 februarie 2017).
    7. Conform art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, prin lege organică se reglementează infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora. Curtea Constituţională a stabilit că o lege care modifică conţinutul constitutiv al unei infracţiuni, precum cea de faţă, are un caracter organic (Decizia nr. 70 din 3 februarie 2021).
    8. Legea criticată a modificat conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute de art. 23 alin. (4) din Legea nr. 489/2006, text care, în forma în vigoare, stabileşte că „exercitarea fără drept a atribuţiilor de preot constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit Codului penal“. Această infracţiune este prevăzută, aşadar, de o lege specială - Legea nr. 489/2006, având un conţinut constitutiv reglementat de art. 23 alin. (4) din această lege, care se completează cu prevederile art. 348 din Codul penal - „Exercitarea fără drept a unei profesii sau activităţi.“
    9. Potrivit formulei de atestare a legalităţii adoptării acesteia, legea supusă controlului de constituţionalitate a fost adoptată ca lege ordinară de către Senat, potrivit art. 76 alin. (2), cu majoritatea membrilor prezenţi în Senat, şi ca lege organică de către Camera Deputaţilor, potrivit art. 76 alin. (1) din Constituţie, de majoritatea deputaţilor.
    10. Or, legea supusă controlului de constituţionalitate modifică conţinutul constitutiv al unei infracţiuni şi nu poate fi adoptată în mod diferit de către cele două Camere ale Parlamentului, acest aspect fiind sancţionat în jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale (Decizia nr. 355 din 23 mai 2018, paragrafele 71-73, 75 şi 76). Curtea a statuat că adoptarea unei legi, ca parte a procesului legislativ, vizează votul final exercitat de Parlament asupra ansamblului legii, astfel că aceasta nu poate fi adoptată de prima Cameră sesizată cu majoritatea impusă de exigenţele art. 76 alin. (2) din Constituţie - cu caracter ordinar, pentru ca, ulterior, în Camera decizională să fie votată cu majoritatea impusă de art. 76 alin. (1), ca având caracter organic. Textul constituţional impune adoptarea legii în ambele Camere cu aceeaşi majoritate cerută în funcţie de caracterul acesteia. În considerarea prevederilor imperative ale art. 40 coroborat cu art. 46 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, Curtea a dat prevalenţă celor înscrise în formula de atestare a autenticităţii legii, care include formula de atestare a legalităţii adoptării proiectului de lege, utilizată de fiecare Cameră a Parlamentului, acesta fiind indiciul esenţial cu privire la respectarea procedurii de adoptare a legilor. Aşadar, calificarea legii rezultă din formula de atestare a acesteia (Decizia nr. 328 din 10 mai 2017, paragraful 24, Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, paragraful 42). Împrejurarea că legea a fost adoptată ca lege organică numai de către Camera decizională nu legitimează calificarea acesteia ca fiind organică, cu atât mai mult cu cât formula de atestare a legalităţii adoptării legii indică respectarea de către Parlament a dispoziţiilor art. 76 alin. (1) sau (2), după caz. Nici întrunirea numărului de voturi necesar adoptării unei legi organice, în condiţiile în care formula de atestare arată adoptarea acesteia ca lege ordinară, nu poate legitima acoperirea viciilor de neconstituţionalitate (Decizia nr. 355 din 23 mai 2018, paragrafele 75 şi 76).
    11. În concluzie, întrucât legea criticată a fost adoptată cu încălcarea art. 1 alin. (5) şi a art. 76 alin. (1) şi (2) din Constituţie, este afectată constituţionalitatea acesteia în ansamblul său.
    12. Autorul sesizării susţine în continuare încălcarea art. 1 alin. (4) şi (5), a art. 23 alin. (12), a art. 73 alin. (3) lit. h) şi a art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi a art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât legea criticată permite stabilirea conţinutului normativ al unei infracţiuni prin acte infralegale.
    13. Dispoziţiile art. 23 alin. (4) din Legea nr. 489/2006, care reglementează infracţiunea de exercitare fără drept a atribuţiilor de preot, pedepsită conform Codului penal, au fost supuse controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională stabilind că această normă se aplică doar cultelor, astfel cum sunt reglementate la capitolul II din legea menţionată, nu şi asociaţiilor religioase, şi că respectiva infracţiune, indiferent de denumirea acordată personalului propriu de către fiecare cult, trebuie să fie incriminată prin norme cu putere de lege, prin respectarea Constituţiei şi într-un mod nediscriminatoriu (deciziile nr. 607 din 16 iulie 2020 şi nr. 306 din 18 iunie 2024).
    14. Dispoziţiile articolului unic pct. 1 din legea criticată extind sfera subiecţilor activi ai infracţiunii reglementate prin art. 23 alin. (4) din Legea nr. 489/2006, astfel că alături de „preot“ sunt incluse şi categoriile „rabin“ sau „imam“, precum şi alte „funcţii, clericale ori monahale, asimilate cu acestea la solicitarea cultelor de către Secretariatul de Stat pentru Culte“. Astfel se creează posibilitatea ca Secretariatul de Stat pentru Culte să decidă, la cererea cultelor, alte funcţii clericale sau monahale asimilate celor de preot, rabin sau imam, ceea ce înseamnă că stabilirea conţinutului constitutiv al infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi, în acest domeniu al libertăţii religioase, nu este realizată exclusiv prin lege, ci poate fi realizată inclusiv prin acte infralegale, acte administrative ale Secretariatului de Stat pentru Culte. Acest aspect este contrar principiului legalităţii şi efectului obligatoriu al deciziilor Constituţionale, întemeiate pe art. 1 alin. (5) şi art. 73 alin. (3) lit. h), respectiv pe art. 147 alin. (4) din Constituţie. Soluţia legislativă nou-adoptată permite ca elementul material al unei infracţiuni să fie configurat atât de legiuitorul primar sau delegat, cât şi de alte organe, inclusiv persoane juridice de drept privat, ceea ce este de neacceptat în sistemul de drept penal (Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016). Astfel, stabilirea unor alte funcţii clericale sau monahale asimilate celor de preot printr-un act administrativ, cu consecinţa posibilităţii pentru persoanele care exercită fără drept aceste funcţii de a intra sub incidenţa legii penale şi de a deveni subiect activ al infracţiunii prevăzute de art. 23 alin. (4) din Legea nr. 489/2006, este contrară jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale şi principiilor mai sus menţionate.
    15. Totodată, textul nou-adoptat foloseşte sintagme vagi, definite prin acte administrative ulterioare, ceea ce încalcă atât standardele de calitate a legii, prin raportare la exigenţele impuse de art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, cât şi principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, consacrat în art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dezvoltat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care sa subliniat legătura clară între gradul de previzibilitate al unei dispoziţii de drept penal şi răspunderea personală a infractorului. Se arată, în acest sens, că varietatea funcţiilor clericale sau monahale este una vastă, incluzând, cu titlu de exemplu, funcţiile de preot, diacon, episcop, arhiepiscop, mitropolit, ieromonah, ierodiacon, catehet sau orice alte funcţii stabilite potrivit statutelor cultelor religioase.
    16. În măsura în care se acceptă criticile de neconstituţionalitate formulate mai sus cu privire la neconstituţionalitatea sintagmei „altor funcţii, clericale ori monahale, asimilate cu acestea la solicitarea cultelor de către Secretariatul de Stat pentru Culte“, rezultă că funcţiile clericale sau monahale enumerate expres prin lege sunt reduse la aceea de preot, rabin şi imam, fără a se ţine cont că există însă şi alte titulaturi specifice celorlalte culte religioase recunoscute de lege (în număr total de 18), care sunt asociate unor funcţii clericale sau monahale şi ale căror atribuţii specifice, dacă sunt exercitate fără drept, constituie infracţiune. Toate aceste titulaturi trebuie luate în considerare de legiuitor, întrucât valoarea socială ocrotită prin incriminarea faptei de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi este aceeaşi, în caz contrar fiind încălcat şi principiul nediscriminării (Decizia nr. 607 din 16 iulie 2020, paragrafele 23, 24 şi 28). Din acest punct de vedere, prevederile articolului unic pct. 1 din legea criticată sunt incomplete.
    17. Critici asemănătoare pot fi formulate şi cu privire la faptul că textul incriminează „exercitarea fără drept a atribuţiilor“ specifice mai multor funcţii clericale sau monahale, legiuitorul ignorând aspectul că, de cele mai multe ori, aceste atribuţii nu sunt stabilite prin lege, ca act normativ de reglementare primară, ci prin statutele şi codurile canonice ale cultelor, recunoscute prin hotărâre adoptată de Guvern, la propunerea Secretariatului de Stat pentru Culte, astfel cum prevăd art. 8 alin. (1) teza a doua şi art. 49 alin. (3) din Legea nr. 489/2006. Un exemplu în acest sens sunt prevederile art. 52 alin. (4) din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, recunoscut prin Hotărârea Guvernului nr. 53/2008, potrivit cărora: „Preoţii, diaconii şi cântăreţii bisericeşti au drepturile şi îndatoririle prevăzute de Sfintele canoane, de prezentul statut, de regulamentele bisericeşti şi de hotărârile Centrului eparhial.“
    18. Aşadar, conţinutul constitutiv al infracţiunii este determinat prin raportare la acte normative având o valoare infralegală, respectiv la norme bisericeşti, fără sancţionare etatică, ceea ce contravine art. 1 alin. (4) şi (5) din Constituţie, carenţă de reglementare sesizată, de altfel, şi prin avizul Consiliului Legislativ emis cu privire la legea supusă controlului de constituţionalitate.
    19. Totodată, în ipoteza exercitării fără drept a unor atribuţii reglementate de reguli bisericeşti nesancţionate etatic, se pune problema determinării organului competent să constate exercitarea respectivelor atribuţii, fiind neclar dacă aceste organe sunt judiciare (parchete şi instanţe judecătoreşti), care urmează procedurile legale pentru urmărirea şi judecarea autorului infracţiunii, sau, din contră, dacă aceste organe se regăsesc la nivelul structurilor bisericeşti care au monopol de interpretare a Sfintelor Canoane, a regulamentelor bisericeşti şi a hotărârilor Centrului eparhial. Mai mult, este neclar dacă organele judiciare sunt ţinute de hotărârile pronunţate de instanţele bisericeşti, în conformitate cu regulile organizării bisericeşti, cu privire la interpretarea şi aplicarea acestor norme sau dacă pot adopta alte soluţii. Este relevant şi faptul că Sfintele Canoane, care reprezintă un sistem de norme şi reguli ce guvernează etica creştină, cultul, disciplina şi alte aspecte ale vieţii bisericeşti, au o dimensiune variabilă ca întindere, conţinut şi semnificaţie.
    20. Elementele mai sus enunţate constituie surse de insecuritate juridică şi confirmă neconcordanţa legii criticate cu prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta privind calitatea legii, astfel cum aceasta a fost amplu dezvoltată în jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale. Prin prisma motivelor mai sus arătate, autorul sesizării apreciază că sunt încălcate prevederile art. 1 alin. (4) şi (5), ale art. 23 alin. (12), ale art. 73 alin. (3) lit. h) şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi ale art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    21. În ceea ce priveşte dispoziţiile articolului unic pct. 2 din legea criticată, care introduce un nou alineat în cuprinsul art. 29 din Legea nr. 489/2006, alin. (1^1), autorul sesizării apreciază că acestea restrâng exerciţiul libertăţii conştiinţei şi al libertăţii de exprimare, valori fundamentale ocrotite de art. 29 şi 30 din Constituţie.
    22. Libertatea conştiinţei este un drept de generaţia întâi, cu un conţinut complex şi cuprinde libertatea religioasă, care implică, la rândul ei, libertatea de a manifesta o religie sau o convingere, individual sau în comun, în public sau în privat, prin cult, rituri, practici sau învăţământ. Norme legale, constituţionale şi de drept internaţional proclamă manifestarea în spirit de toleranţă şi respect reciproc a libertăţii religioase şi asigură, totodată, un mecanism sancţionator pentru orice formă de defăimare sau învrăjbire religioasă.
    23. În aceste condiţii, se susţine că instituirea unui drept exclusiv al cultelor „asupra modalităţilor religioase de cinstire a persoanelor canonizate, beatificate, sanctificate, trecute în rândul drepţilor sau recunoscute ca simboluri identitare proprii“ reprezintă o reglementare care interferează cu exerciţiul libertăţii de conştiinţă, în dimensiunea sa privind libertatea religioasă, dar şi cu exerciţiul libertăţii de exprimare, constituindu-se în restrângeri neconforme cu exigenţele impuse de art. 53 din Constituţie, întrucât nu pot fi justificate printr-un scop legitim şi nu reprezintă măsuri adecvate şi nici proporţionale.
    24. Potrivit art. 9 din Convenţie şi jurisprudenţei în această materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, libertatea conştiinţei cuprinde dreptul de a avea o convingere, dreptul de a o manifesta, în mod individual şi în particular, şi dreptul de a o practica în societate împreună cu alţii şi în public. Acest drept nu este unul absolut, însă limitările prevăzute la alin. (2) al art. 9 se referă numai la dreptul de a manifesta o religie sau convingere, nu şi la dreptul de a avea una. Ingerinţele asupra libertăţii de religie sunt permise în condiţii extrem de stricte, numai dacă măsurile astfel luate sunt necesare şi trebuie să răspundă unor nevoi sociale imperioase, nefiind acceptată invocarea altor termeni de tipul „util“ sau „oportun“ (Hotărârea din 15 ianuarie 2013, pronunţată în Cauza Eweida şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 80, Hotărârea din 12 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Ivanova împotriva Bulgariei, paragraful 79, Hotărârea din 14 iunie 2006, pronunţată în Cauza Svyato-Mykhaylivska Parafiya împotriva Ucrainei, paragraful 116). De asemenea, art. 9 paragraful 1 din Convenţie garantează că religia poate fi practicată în orice formă, iar manifestarea acesteia în public sau în particular nu poate fi considerată ca excluzându-se reciproc sau ca lăsând autorităţilor publice posibilitatea de a alege (Decizia Comisiei din 5 noiembrie 1981, pronunţată în Cauza X împotriva Regatului Unit).
    25. În mod similar, manifestarea unor credinţe religioase, realizarea unor activităţi de cinstire a unor persoane, în modalitatea şi în spaţiul alese de fiecare cetăţean, în spirit de toleranţă, respect reciproc între culte şi cu bună-credinţă, face parte chiar din exerciţiul libertăţii religioase, al libertăţii de manifestare a credinţelor religioase şi al libertăţii de exprimare. De aceea, instituirea unui drept exclusiv al cultelor asupra modalităţilor religioase de cinstire a persoanelor canonizate, beatificate, sanctificate, trecute în rândul drepţilor sau recunoscute ca simboluri identitare proprii intră în contradicţie cu drepturile anterior menţionate şi jurisprudenţa în materie a Curţii de la Strasbourg.
    26. Autorul sesizării semnalează şi lipsa de claritate a unor prevederi cuprinse în legea supusă controlului de constituţionalitate, cum ar fi sintagma „modalităţile religioase de cinstire“, în legătură cu care legiuitorul recunoaşte cultelor un monopol de stabilire, întrucât nu rezultă într-o manieră clară: (i) care este conţinutul modalităţilor de cinstire; (ii) care sunt limitele acestora; (iii) care sunt actele prin care cultele religioase reglementează modalităţile de cinstire; (iv) dacă cetăţenii trebuie să respecte aceste modalităţi doar în spaţiul public sau inclusiv în spaţiul privat; (v) care sunt sancţiunile aplicabile de cultele religioase pentru încălcarea modalităţilor stabilite de cinstire. De exemplu, nu este clar dacă obiectele religioase de uz personal ale fiecărui credincios intră în sfera de aplicare a exclusivităţii reglementate de articolul unic pct. 2 din legea analizată. De asemenea, absenţa unor criterii care să definească dreptul exclusiv şi conţinutul modalităţilor de cinstire face imposibil de evaluat dacă măsura legislativă urmăreşte un scop legitim, este adecvată şi păstrează un just raport de proporţionalitate între scopul urmărit şi restrângerea exerciţiului a două drepturi fundamentale de generaţie întâi, aflate printre primele libertăţi recunoscute indivizilor în raport cu statul, ca formă organizată a puterii politice.
    27. Tot astfel, sintagma „persoanelor canonizate, beatificate, sanctificate, trecute în rândul drepţilor sau recunoscute ca simboluri identitare proprii“ este lipsită de precizie, legiuitorul ignorând modalităţile de cinstire proprii celorlalte culte religioase recunoscute de lege, iar formularea „simboluri identitare proprii“ nu este definită şi nu se stabilesc modalităţi prin raportare la care se determină aceste simboluri.
    28. O astfel de reglementare lasă loc arbitrarului şi deschide calea unor posibile interpretări divergente ale prevederilor legale, chiar între diferitele culte religioase, cu consecinţa că destinatarului normei îi este dificil să îşi dirijeze conduita astfel încât să nu încalce modalităţile de cinstire dictate de cultele religioase. În concluzie, sunt încălcate din nou prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    29. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a transmite punctele lor de vedere.
    30. Preşedintele Camerei Deputaţilor consideră că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
    31. Cu privire la motivele de neconstituţionalitate extrinsecă invocate, consideră că acestea sunt neîntemeiate, nefiind încălcate prevederile art. 1 alin. (5), ale art. 73 alin. (3) lit. s) şi h), ale art. 75 alin. (3) şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţie. Legea criticată se încadrează în domeniul de reglementare a legii organice, astfel cum a fost recalificată în Camera decizională cu prilejul modificării unor norme privind infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii, prevăzută de Codul penal. Totodată, sintagma „decide definitiv“ din cuprinsul art. 75 alin. (3) din Constituţie îndreptăţeşte Camera decizională să decidă prin vot şi să recalifice caracterul legii, votului definitiv fiindu-i astfel atribuită puterea lucrului judecat.
    32. De asemenea, se apreciază că şi criticile de neconstituţionalitate intrinsecă sunt neîntemeiate. Astfel, nu se poate reţine pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (4) şi (5), ale art. 23 alin. (12), ale art. 73 alin. (3) lit. h) şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie, deoarece, contrar susţinerilor autorului obiecţiei, nu Secretariatul de Stat pentru Culte stabileşte funcţiile monahale sau clericale, ci, în virtutea autonomiei cultelor şi în aplicarea prevederilor art. 4 din Hotărârea Guvernului nr. 725/2024 privind organizarea şi funcţionarea Secretariatului de Stat pentru Culte, cultele înfiinţate, prin statutul lor, îşi aleg, numesc, angajează sau revocă personalul potrivit propriilor statute, coduri canonice sau reglementări.
    33. În plus, se subliniază că unele aprecieri referitoare la folosirea unei „sintagme vagi“ în cuprinsul textului art. 23 alin. (4) din Legea nr. 489/2006, fără a fi însă precizată, sau cele privind înţelegerea conţinutului unor norme juridice prin corelare cu altele nu pot avea relevanţă constituţională, deoarece vizează interpretarea şi aplicarea legii, aspect ce nu se circumscrie controlului de constituţionalitate. Legea criticată respectă exigenţele de claritate şi previzibilitate şi este redactată întrun limbaj juridic clar, predictibil şi neechivoc, cuvintele fiind folosite în sensul lor curent din limba română. Legiuitorul nu a putut cuprinde într-un alineat enumerarea exhaustivă a tuturor funcţiilor clericale şi monahale ce ar putea fi substituite de unele persoane şi, alegând o soluţie flexibilă, care să vizeze orice altă situaţie posibilă în viitor, s-a raportat la rolul şi atribuţiile conferite Secretariatului de Stat pentru Culte de legislaţia în vigoare, luând în considerare inclusiv Decizia Curţii Constituţionale nr. 607 din 16 iulie 2020, prin care s-a arătat că, indiferent de denumirea internă a funcţiei, valoarea socială protejată prin art. 23 alin. (4) din Legea nr. 489/2006 este aceeaşi.
    34. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate formulate în legătură cu stabilirea atribuţiilor personalului clerical şi monahal, se precizează în prealabil că valoarea socială ocrotită prin incriminarea faptei de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi este reprezentată de relaţiile sociale care apar şi se dezvoltă în legătură cu regimul legal de exercitare a profesiilor sau activităţilor de orice tip, sub orice formă şi orice domeniu de activitate. Elementul subiectiv al infracţiunii presupune exercitarea profesiei sau activităţii fără autorizaţie, cu intenţie directă sau indirectă, subiectul activ având reprezentarea încălcării prevederilor legale şi urmărind producerea rezultatului prejudiciabil sau prevăzând consecinţele nelegitime ale acestuia şi acceptând ca fapta să producă rezultatul urmărit. În privinţa stabilirii atribuţiilor clericale şi monahale, instanţa de judecată nu verifică dogme sau ritualuri, ci doar existenţa împuternicirii legale în baza regimului public recunoscut prin hotărâre a Guvernului.
    35. Nu pot fi reţinute nici criticile de neconstituţionalitate formulate prin raportare la prevederile art. 29 şi 30 din Constituţie şi care vizează stabilirea unui drept exclusiv al cultelor asupra modalităţilor religioase de cinstire a anumitor persoane, drept introdus prin art. 29 alin. (1^1) din Legea nr. 489/2006. Din formularea acestor critici nu se poate deduce în mod rezonabil dacă autorul sesizării are în vedere chiar reglementarea acestui drept material, caracterul său exclusiv, modalitatea de punere în aplicare sau întinderea sferei de reglementare a textului legal menţionat, iar complinirea acestor critici în sensul arătat ar echivala cu un control al Curţii exercitat din oficiu, nepermis însă (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 919 din 6 iulie 2011 şi Decizia nr. 767 din 18 decembrie 2014).
    36. Se mai arată că sunt neîntemeiate, prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituţie, şi criticile referitoare la lipsa de claritate a sintagmelor „modalităţi religioase de cinstire“ şi „persoane canonizate, beatificate, sanctificate, trecute în rândul drepţilor sau recunoscute ca simboluri identitare proprii“ din cuprinsul art. 29 alin. (1^1) din Legea nr. 489/2006. Legiuitorul a optat pentru o redactare cu caracter general a normelor legale menţionate şi a utilizat termeni în conformitate cu înţelesul lor obişnuit, uzual, răspunzând astfel atât exigenţei de generalitate, cât şi de flexibilitate a normei pentru ca în procesul de aplicare şi interpretare să poată fi adaptată specificului fiecărui cult recunoscut. Or, această tehnică de legiferare corespunde exigenţelor ce rezultă din jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale (Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010) şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului (de exemplu, Hotărârea din 5 ianuarie 2000, pronunţată în Cauza Beyeler împotriva Italiei).
    37. Guvernul apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată în ceea ce priveşte criticile formulate prin raportare la art. 1 alin. (5), art. 29 şi 30 din Constituţie. Cu privire la criticile bazate pe încălcarea art. 1 alin. (4) şi (5), a art. 23 alin. (12), a art. 73 alin. (3) lit. h), a art. 76 alin. (1) şi (2), a art. 147 alin. (4) din Constituţie şi a art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, consideră că îi revine Curţii competenţa să se pronunţe.
    38. Cu referire la pretinsa adoptare în mod greşit a legii criticate, în contradicţie cu prevederile art. 76 alin. (1) şi (2) din Constituţie, se reiterează considerentele de principiu reţinute de Curtea Constituţională în materia procedurii parlamentare de adoptare a legilor ordinare sau organice (de exemplu, deciziile nr. 53 din 18 mai 1994, nr. 88 din 2 iunie 1998, nr. 548 din 15 mai 2008, nr. 786 din 13 mai 2009, nr. 269 din 16 martie 2010, nr. 442 din 10 iunie 2015, nr. 1.237 din 6 octombrie 2010, nr. 732 din 22 noiembrie 2017) şi se conchide, pe baza acestei jurisprudenţe, că în cazul legii criticate a fost în realitate îndeplinită condiţia formală a majorităţii membrilor Senatului pentru adoptarea acesteia ca lege organică, deşi formula de atestare a legalităţii adoptării arată caracterul său ordinar. Îi revine însă Curţii Constituţionale sarcina să aprecieze dacă, în această situaţie, a fost acoperit viciul de procedură.
    39. Referitor la critica privind extinderea sferei subiecţilor activi ai infracţiunii prin includerea noţiunii de rabin sau imam, se apreciază că aceasta nu poate fi reţinută, fiind aplicabile considerentele asupra noţiunii de preot statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 607 din 16 iulie 2020, respectiv Decizia nr. 306 din 18 iunie 2024.
    40. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare la posibilitatea stabilirii altor funcţii clericale sau monahale asimilate celor de preot, rabin sau imam de către Secretariatul de Stat pentru Culte, a căror exercitare fără drept constituie infracţiunea prevăzută la art. 348 din Codul penal, se apreciază, de principiu, că prin mecanismul creat se poate aduce atingere art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta privind claritatea şi previzibilitatea normei penale, existând riscul ca destinatarii normei penale să nu aibă o reprezentare clară a elementelor constitutive de natură obiectivă a infracţiunii, deoarece prin crearea posibilităţii Secretariatului de Stat pentru Culte să stabilească, la cererea cultelor, alte funcţii monahale sau clericale asimilate celor de preot, rabin sau imam, se poate ajunge practic în situaţia în care conţinutul constitutiv al infracţiunii să fie stabilit prin actele emise de Secretariatul de Stat pentru Culte.
    41. Referitor la critica privind sintagma „exercitarea fără drept a atribuţiilor“ prin prisma faptului că atribuţiile specifice ale funcţiilor clericale sau monahale nu sunt stabilite prin lege ca act normativ de reglementare primară, ci prin statutele şi codurile canonice ale cultelor, se face referire la conceptele de libertate şi autonomie a cultelor religioase, prevăzute în Constituţie la art. 29 alin. (3) şi (5), dezvoltate atât în jurisprudenţa constituţională (deciziile nr. 448 din 7 aprilie 2011 şi nr. 337 din 9 iulie 2024), cât şi în cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 26 octombrie 2000, pronunţată în Cauza Hasan şi Chaush împotriva Bulgariei, Hotărârea din 3 noiembrie 2009, pronunţată în Cauza Lautsi împotriva Italiei). În raport cu acest context, este menţionată obligaţia legiuitorului ca, în actul de legiferare, indiferent de domeniul în care îşi exercită această competenţă constituţională, să dea dovadă de o atenţie sporită în respectarea principiului clarităţii şi previzibilităţii legii. Ilicitul penal este cea mai gravă formă de încălcare a unor valori sociale, iar consecinţele aplicării legii penale sunt dintre cele mai grave, astfel că stabilirea unor garanţii împotriva arbitrarului, prin reglementarea de către legiuitor a unor norme clare şi predictibile, este obligatorie. Comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege, înţeleasă ca act formal adoptat de Parlament, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituţie, precum şi ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern, în temeiul delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituţie, respectiv ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă ale Guvernului. Ca atare, se lasă la aprecierea Curţii Constituţionale să se pronunţe cu privire la temeinicia criticilor prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (4) şi (5), ale art. 23 alin. (12), ale art. 73 alin. (3) lit. h), ale art. 147 alin. (4) din Constituţie şi ale art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
    42. În ceea ce priveşte încălcarea art. 1 alin. (5) şi a art. 29 şi 30 din Constituţie, se consideră că aceasta nu poate fi reţinută, având în vedere atât jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, cât şi faptul că, potrivit expunerii de motive, legea criticată are ca scop protejarea patrimoniului spiritual al cultelor şi evitarea eventualelor conflicte juridice privind utilizarea neautorizată a unor elemente de cult.
    43. Preşedintele Senatului nu a transmis punctul său de vedere.
    44. Patriarhia Română şi Coaliţia pentru Apărarea Statului de Drept au transmis la dosarul cauzei memorii amicus curiae.
    45. La termenul de judecată fixat pentru data de 17 septembrie 2025, Curtea, având în vedere cererile de amânare a deschiderii dezbaterilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, a amânat succesiv, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, începerea dezbaterilor pentru datele de 8 octombrie 2025, 20 octombrie 2025, 12 noiembrie 2025, 25 noiembrie 2025 şi 4 februarie 2026, când a pronunţat prezenta decizie.
    CURTEA,
    examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    46. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, cu următorul cuprins:
    "ARTICOL UNIC
    Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 21 martie 2014, se modifică şi se completează după cum urmează:
    1. La articolul 23, alineatul (4) se modifică şi va avea următorul cuprins:

    (4) Exercitarea fără drept a atribuţiilor de preot, rabin, imam sau a altor funcţii, clericale ori monahale, asimilate cu acestea la solicitarea cultelor de către Secretariatul de Stat pentru Culte, constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare.
    2. La articolul 29, după alineatul (1) se introduce un nou alineat, alin. (1^1), cu următorul cuprins:

    (1^1) Cultele au dreptul exclusiv asupra modalităţilor religioase de cinstire a persoanelor canonizate, beatificate, sanctificate, trecute în rândul drepţilor sau recunoscute ca simboluri identitare proprii."

    47. Textele constituţionale indicate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 1 alin. (4) şi (5) privind principiul separării şi echilibrului puterilor în stat şi, respectiv, principiul legalităţii, ale art. 16 - Egalitatea în drepturi, ale art. 23 alin. (12) cu referire la principiul legalităţii pedepsei, ale art. 29 - Libertatea conştiinţei, ale art. 30 - Libertatea de exprimare, ale art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, ale art. 76 alin. (1) şi (2) coroborat cu art. 73 alin. (3) lit. h), potrivit cărora infracţiunile se reglementează prin lege organică, şi ale art. 147 alin. (4) privind efectul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale. De asemenea, în temeiul art. 20 alin. (1) din Constituţie, prin raportare la prevederile constituţionale corespondente, sunt invocate şi exigenţele art. 7 - Nicio pedeapsă fără lege şi ale art. 9 - Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    (1) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate
    48. În prealabil examinării obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea are obligaţia verificării condiţiilor de admisibilitate ale acesteia, prin prisma titularului dreptului de sesizare, a termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi a obiectului controlului de constituţionalitate.
    49. Dacă primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează să fie cercetate în ordinea antereferită, iar constatarea neîndeplinirii uneia dintre ele are efecte dirimante, făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (Decizia nr. 66 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018, paragraful 38).
    50. Analizând obiecţia de neconstituţionalitate din perspectiva celor trei condiţii de admisibilitate, Curtea constată că aceasta îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie. Astfel, legea criticată a fost trimisă la promulgare în data de 28 iunie 2025, iar în data de 17 iulie 2025 Preşedintele României a formulat prezenta obiecţie de neconstituţionalitate, cu respectarea termenului de 20 de zile prevăzut de art. 77 alin. (1) din Constituţie, fără a promulga legea supusă controlului de constituţionalitate (a se vedea, cu privire la termenul de promulgare, Decizia nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018, paragraful 44).
    51. În consecinţă, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate.

    (2) Analiza criticilor de neconstituţionalitate

    (2.1.) Criticile de neconstituţionalitate extrinsecă raportate la prevederile art. 1 alin. (5) şi ale art. 76 alin. (1) coroborat cu art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie
    52. Autorul sesizării arată că legea criticată a fost adoptată în mod diferit, în sensul că la Senat a fost adoptată ca lege ordinară, în conformitate cu art. 76 alin. (2) din Constituţie, în timp ce Camera Deputaţilor a adoptat-o ca lege organică, cu respectarea art. 76 alin. (1) din Legea fundamentală. Or, articolul unic pct. 1 din legea criticată a modificat conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute de art. 23 alin. (4) din Legea nr. 489/2006, potrivit căruia „exercitarea fără drept a atribuţiilor de preot constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit Codului penal“, ceea ce, în virtutea art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, impune actului normativ modificator caracter organic. Se precizează că, în situaţii similare, Curtea Constituţională a constatat că o lege care modifică conţinutul constitutiv al unei infracţiuni şi a fost adoptată în mod diferit de către cele două Camere ale Parlamentului contravine dispoziţiilor art. 76 alin. (1) şi (2) din Constituţie, după caz.

    (2.1.1.) Procedura parlamentară de legiferare
    53. Din examinarea procedurii parlamentare de adoptare a legii criticate, Curtea reţine că, într-adevăr, aceasta a fost adoptată de Senat, în calitate de primă Cameră sesizată, ca lege ordinară şi de Camera Deputaţilor, ca lege organică. Această diferenţă de abordare în modalitatea de calificare a legii ca fiind ordinară sau organică necesită analiza conţinutului normativ al legii supuse controlului.
    54. Astfel, în forma sa iniţială, propunerea legislativă era structurată în 2 articole, dintre care doar primul articol cuprindea norme de drept substanţial (art. I pct. 1, 2 şi 3), iar al doilea conţinea norme prin care se dispunea republicarea Legii nr. 489/2006 (art. II). La art. I pct. 1, iniţiatorii au propus modificarea art. 23 alin. (4) din Legea nr. 489/2006, astfel: „Exercitarea fără drept a atribuţiilor de preot, pastor, rabin, imam, oficiant de cult sau a altor funcţii clericale ori monahale stabilite de către culte, potrivit prevederilor statutare sau regulamentelor proprii, constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare“, în condiţiile în care forma în vigoare a art. 23 alin. (4) din Legea nr. 489/2006 prevede că „(4) Exercitarea fără drept a atribuţiilor de preot constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit Codului penal.“ Prin urmare, Curtea reţine că, dat fiind conţinutul normativ al acestui text, care, în esenţă, defineşte ca infracţiune fapta de exercitare fără drept a unor atribuţii sau funcţii monahale ori clericale, este adus în discuţie art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, potrivit căruia infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora se reglementează prin lege organică.
    55. Prima Cameră sesizată - Senatul - a conservat integral propunerea legislativă în redactarea iniţiatorilor săi, doar Camera Deputaţilor operând unele modificări care nu au schimbat, însă, esenţa reglementării, de incriminare a infracţiunii de exercitare fără drept a unor funcţii sau atribuţii monahale ori clericale.
    56. Cât priveşte procedura de adoptare derulată la prima Cameră sesizată, este de observat că, în Avizul nr. 246 din 15 aprilie 2025, Consiliul Legislativ încadrează legea criticată în categoria legilor ordinare şi indică faptul că prima Cameră competentă să adopte legea este Senatul, în virtutea art. 75 alin. (2) din Constituţie. Deşi prin acelaşi aviz este ulterior analizat pe fond conţinutul art. 23 alin. (4) din Legea nr. 489/2006, inclusiv din perspectiva conformităţii noii soluţii legislative cu jurisprudenţa constituţională în materie, context în care se menţionează posibilitatea restrângerii sferei de aplicare a „normei de incriminare“, totuşi, plecând de la expunerea de motive a legii criticate, în cuprinsul căreia se arată că modificarea art. 23 alin. (4) are în vedere „clarificarea aplicării interdicţiei existente pentru toate funcţiile similare cu cea de preot: pastor, rabin, imam şi alţi oficianţi de cult, precum şi pentru personalul monahal“, Consiliul Legislativ califică actul normativ promovat ca lege ordinară, şi nu ca lege organică.
    57. În considerarea avizului consultativ primit de la Consiliul Legislativ, Senatul a adoptat legea în calitate de primă Cameră sesizată, cu respectarea art. 76 alin. (2) din Constituţie, ca lege ordinară, fiind întrunit un număr de 108 voturi pentru, 6 voturi contra, 3 abţineri şi o prezenţă de 117 senatori.
    58. În procedura derulată la Camera Deputaţilor, încadrarea a fost schimbată în lege cu caracter organic, sens în care în Raportul comun întocmit de către comisiile sesizate în fond (Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor şi Comisia juridică de disciplină şi imunităţi) se menţionează că, în considerarea obiectului şi a conţinutului său, proiectul de lege face parte din categoria legilor organice. Potrivit stenogramelor, precizarea caracterului organic al legii, pe motiv că vizează şi regimul infracţiunilor, a fost făcută şi în cursul dezbaterilor din 18 iunie 2025 din Camera Deputaţilor, la votul final legea fiind adoptată ca lege organică, cu 256 de voturi pentru, 25 de voturi contra şi 16 abţineri.


    (2.1.2.) Jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale
    59. De principiu, instanţa de contencios constituţional a reţinut în jurisprudenţa sa că domeniul legilor organice este foarte clar delimitat prin textul Constituţiei, art. 73 alin. (3) fiind de strictă interpretare (Decizia nr. 53 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 9 noiembrie 1994), astfel încât legiuitorul este obligat să adopte legi organice numai în domeniile expres prevăzute de Constituţie. Curtea a mai reţinut că dispoziţiile unei legi organice nu pot fi modificate decât prin norme cu aceeaşi forţă juridică. De asemenea, modificarea poate fi operată şi prin norme cu caracter ordinar, dacă dispoziţiile modificate nu conţin norme de natura legii organice, ci se referă la aspecte care nu sunt în directă legătură cu domeniul de reglementare al legii organice. În consecinţă, definitoriu pentru a delimita cele două categorii de legi este criteriul material al legii, respectiv conţinutul său normativ (Decizia nr. 496 din 3 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1016 din 7 noiembrie 2023, paragrafele 103 şi 104).
    60. Într-o situaţie aparent similară cu cea specifică prezentei cauze, Curtea a constatat neconstituţionalitatea unei legi care a fost adoptată în mod diferit de fiecare dintre cele două Camere ale Parlamentului, prin raportare la prevederile art. 76 alin. (1) şi (2) din Constituţie. Prin Decizia nr. 355 din 23 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 652 din 26 iulie 2018, invocată de altfel şi de autorul sesizării, Curtea a observat că formula de atestare a legii trimise spre promulgare, care prevedea că aceasta a fost adoptată de Parlament cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (1) din Constituţie, nu corespunde realităţii, întrucât cele două Camere au apreciat în mod diferit cu privire la caracterul acesteia, respectiv Senatul a adoptat-o ca lege ordinară, iar Camera Deputaţilor ca lege organică. Curtea a statuat că dispoziţiile constituţionale ale art. 76 alin. (1) şi (2), stabilind că legile organice/ordinare se adoptă cu votul majorităţii membrilor/votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră, recunosc egalitatea Camerelor Parlamentului sub aspectul adoptării proiectelor de lege sau propunerilor legislative, care odată votate de o Cameră se transmit celeilalte Camere, care le va examina şi aproba printro procedură identică. Mai mult, aceste texte impun adoptarea legii în ambele Camere cu aceeaşi majoritate cerută în funcţie de caracterul acesteia. Împrejurarea că legea a fost adoptată ca lege organică numai de către Camera decizională nu legitimează calificarea acesteia ca fiind organică, cu atât mai mult cu cât formula de atestare a legalităţii adoptării legii indică respectarea de către Parlamentul României a dispoziţiilor art. 76 alin. (1) sau (2), după caz. De asemenea, chiar dacă numărul de voturi se înscrie în proporţia corespunzătoare unei majorităţi absolute necesare adoptării unei legi organice, în condiţiile în care formula de atestare menţionează că aceasta a fost adoptată ca lege ordinară, Curtea a constatat că acest aspect nu poate legitima acoperirea viciilor de neconstituţionalitate. În jurisprudenţa sa, Curtea a dat prevalenţă celor înscrise în formula de atestare a autenticităţii legii, care include formula de atestare a legalităţii adoptării proiectului de lege, utilizată de fiecare Cameră a Parlamentului. Importanţa acestei menţiuni rezidă din faptul că aceasta reprezintă indiciul esenţial cu privire la respectarea procedurii de adoptare a legilor, astfel cum este consacrată de Legea fundamentală (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 13 aprilie 2017, paragraful 42).
    61. În Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, precitată, Curtea a analizat o situaţie în care o lege cu caracter organic a fost adoptată ca lege ordinară de ambele Camere ale Parlamentului şi a arătat că ordinea în care fiecare dintre cele două Camere ale Parlamentului urmează să dezbată proiectul sau propunerea legislativă, în calitate de Cameră de reflecţie, respectiv de Cameră decizională, în temeiul art. 75 alin. (1) din Constituţie, depinde de caracterizarea legii ca organică sau ordinară. Aşadar, calificarea ab initio a legii ce urmează să fie adoptată ca organică sau ordinară are o influenţă hotărâtoare asupra procesului legislativ, determinând automat parcursul proiectului de lege sau al propunerii legislative. Curtea a mai reţinut că nici întrunirea în mod real a numărului de voturi necesar adoptării legilor organice, nici faptul că, drept urmare a recalificării legii, ordinea de sesizare a Camerelor nu ar fi fost modificată nu reprezintă elemente care să înlăture/acopere viciul de neconstituţionalitate rezultat din incorecta calificare a legii ca ordinară, în loc de organică.
    62. Pe de altă parte, într-o altă speţă, soluţionată prin Decizia nr. 105 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 371 din 20 mai 2014, legea criticată fusese adoptată de ambele Camere ale Parlamentului ca lege organică, forma legii trimisă Monitorului Oficial al României spre publicare prevedea de asemenea că aceasta a fost adoptată cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (1) din Constituţie, însă, cu toate acestea, legea criticată a fost publicată cu menţiunea adoptării ei cu respectarea art. 76 alin. (2) din Constituţie, deci ca lege ordinară. Curtea Constituţională a respins criticile şi a reţinut că pentru calificarea unei legi ca fiind organică sau ordinară nu este determinantă menţiunea făcută în Monitorul Oficial al României în care se publică legea, cu privire la condiţiile în care aceasta a fost adoptată, fiind mai importantă menţiunea cu care legea a fost trimisă spre publicare şi care confirmă majoritatea de voturi înregistrată la data votului final asupra legii. Pe de altă parte, îndeplinirea cerinţelor constituţionale referitoare la legiferare trebuie raportată la conţinutul normativ al legii la data adoptării ei şi la numărul de voturi favorabile exprimate (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 269 din 16 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 265 din 23 aprilie 2010, Decizia nr. 702 din 11 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 730 din 29 octombrie 2007, Decizia nr. 963 din 30 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 2 din 3 ianuarie 2008, şi Decizia nr. 1.072 din 8 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 654 din 2 octombrie 2009).


    (2.1.3.) Specificitatea prezentei cauze
    63. Faţă de cele de mai sus, Curtea reţine că articolul unic pct. 1 din legea criticată modifică conţinutul normativ al art. 23 alin. (4) din Legea nr. 489/2006, text care reglementează şi în prezent infracţiunea de exercitare fără drept a atribuţiilor de preot şi o sancţionează în conformitate cu prevederile Codului penal. Potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora se reglementează prin lege organică. Prin urmare, modificând un text care incriminează o infracţiune reglementată ab initio printr-o lege cu caracter organic, aşa cum este Legea nr. 489/2006, legea criticată trebuia adoptată la rândul său ca lege organică, în acord cu prevederile art. 76 alin. (1) coroborat cu art. 77 alin. (3) lit. h) din Constituţie, cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere. Or, în această cauză, procedura parlamentară de legiferare a fost diferită de la o Cameră parlamentară la cealaltă, în sensul că prima Cameră a adoptat legea criticată ca lege ordinară, deci în temeiul art. 76 alin. (2) din Constituţie, pentru ca în Camera decizională să se constate caracterul organic al legii şi să fie votată în acord cu prevederile art. 76 alin. (1) din Constituţie, text invocat şi în formula de atestare a legii trimise spre publicare în Monitorul Oficial al României.
    64. În acest context cazuistic, se pune problema dacă, în virtutea calităţii de Cameră decizională, acest for legislativ poate îndrepta o eroare de calificare a unei legi apărută în procedura primei Camere sesizate, astfel încât prin votul final să fie înlăturate neregularitatea de procedură parlamentară şi viciul de neconstituţionalitate extrinsecă, iar actul normativ astfel adoptat să îşi poată produce, ulterior promulgării şi intrării în vigoare, efectele juridice preconizate de legiuitor.
    65. Jurisprudenţa constituţională mai sus indicată conduce mai degrabă către un răspuns negativ, însă Curtea consideră că elementele de specificitate prezente în cauza de faţă sunt în măsură să releve un aspect de noutate, de natură să conducă la o nuanţare a considerentelor de principiu statuate în materie.
    66. Astfel, în speţă, originea erorii de calificare a legii supuse procesului de adoptare rezidă într-o greşită apreciere prin avizul Consiliului Legislativ, care, în acord cu precizările din expunerea de motive a propunerii legislative, a interpretat normele de modificare a art. 23 alin. (4) din Legea nr. 489/2006 nu ca pe nişte norme de incriminare propriu-zise, ci ca pe nişte norme „de clarificare a interdicţiei de exercitare fără drept“ a atribuţiilor specifice funcţiilor monahale. În acest context, Curtea observă că a fost ignorat însuşi caracterul de infracţiune al faptei, care, în ciuda menţiunii exprese din cuprinsul textului vizat („constituie infracţiune“), a fost confundată cu o simplă „interdicţie“, motiv pentru care avizul mai sus menţionat precizează că legea face parte din categoria legilor ordinare.
    67. Această apreciere eronată asupra caracterului ordinar al legii supuse procedurii de legiferare a fost menţinută în procedura Senatului, atât la nivelul Raportului comun întocmit de comisiile sesizate în fond (Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări şi Comisia pentru drepturile omului, egalitate de şanse, culte şi minorităţi), cât şi în cel al dezbaterilor şi votului din plenul Senatului, în urma cărora proiectul de lege a fost adoptat ca lege ordinară, potrivit formulei de atestare, cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (2) din Constituţie.
    68. În cursul procedurii derulate la Camera Deputaţilor, această eroare a fost observată şi îndreptată, astfel cum se menţionează atât în Raportul comun întocmit de către comisiile sesizate în fond (Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor şi Comisia juridică de disciplină şi imunităţi), cât şi în cursul dezbaterilor din plenul Camerei Deputaţilor, astfel că proiectul de lege a fost adoptat ca lege organică, respectându-se art. 76 alin. (1) din Constituţie.
    69. Este important de menţionat în acest context că votul exprimat în Senat întruneşte majoritatea absolută necesară adoptării legilor organice (din totalul celor 136 de senatori validaţi în legislatura 2024-2028 au fost prezenţi 117 senatori, din care 108 au votat pentru, 6 contra şi 3 s-au abţinut). Totodată, referitor la ordinea de sesizare a celor două Camere ale Parlamentului prevăzută de art. 75 alin. (1) din Constituţie, Curtea observă că aceasta ar fi rămas neschimbată chiar dacă legea criticată ar fi fost de la început corect încadrată ca lege organică, în sensul că prima Cameră sesizată ar fi fost tot Senatul.
    70. Prin urmare, Camera decizională nu a făcut nimic altceva decât să îndrepte o eroare de apreciere, perpetuată în mod automat în procedurile parlamentare de legiferare anterioare, conferind astfel sens constructiv şi dând eficienţă actului de legiferare. Pe fondul conţinutului normativ al legii criticate, Camera Deputaţilor nu a introdus nicio modificare de natură să atragă, prin ea însăşi, caracterul organic al legii. Astfel, intervenţiile aduse legii în forma Senatului cu privire la art. I pct. 1, referitoare la art. 23 alin. (4) din Legea nr. 489/2006, nu modifică conţinutul constitutiv al infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii, iar cele operate asupra dispoziţiilor art. I pct. 3 şi ale art. II sunt în sensul eliminării acestora. Aşadar, recurgerea la procedura întoarcerii legii, prevăzută de art. 75 alin. (5) din Constituţie, nu şi-ar fi găsit aplicabilitatea, de vreme ce Camera decizională nu a adoptat nicio normă nouă, care să fi atras eventual competenţa decizională a primei Camere, prilej cu care aceasta ar fi putut să recalifice legea în mod corect.
    71. În cazul de faţă, singurele soluţii permise de procedurile parlamentare de legiferare ar fi constat în (i) menţinerea cu bună ştiinţă (în pofida constatării corecte a caracterului organic al legii) a erorii de calificare şi adoptarea în continuare în mod greşit a legii ca lege ordinară, ceea ce ar fi fost oricum în mod vădit contrar prevederilor art. 73 alin. (3) lit. h) şi ale art. 76 alin. (1) din Constituţie şi ar fi generat în mod inevitabil caracterul neconstituţional al reglementării, sau în (ii) respingerea legii, ceea ce ar fi dus la eşecul procesului de legiferare, singura şansă de punere în operă a voinţei legiuitorului limitându-se la reluarea întregului procesului legislativ printr-o nouă propunere legislativă cu acelaşi obiect.
    72. Având în vedere construcţia bicamerală a Parlamentului şi dualismul funcţional pe care îl implică principiul bicameralismului, Curtea reţine că rolul Camerei decizionale se distinge, în plus faţă de cel al primei Camere sesizate, prin faptul că devine ultimul for legislativ în care mai pot fi corectate anumite erori strecurate în cursul procesului legislativ derulat până la acest moment. Aceasta este şi raţiunea pentru care, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, limitele principiului bicameralismului şi ale reexaminării legii permit Camerei decizionale sau ambelor Camere, după caz, să introducă anumite modificări legislative impuse exclusiv de standardele de calitate a legii, scopul fiind sporirea nivelului de claritate, precizie, previzibilitate, coerenţă şi logică a soluţiilor legislative adoptate şi care urmează să intre în vigoare şi să fie aplicate. Acest gen de intervenţii legislative în procedurile parlamentare de legiferare nu atrag încălcarea principiului bicameralismului sau a limitelor de legiferare în procedura reexaminării, scopul fiind deci îmbunătăţirea legii. Aşadar, atât limitele principiului bicameralismului, cât şi cele ale procedurii de reexaminare a legii dau prevalenţă necesităţii corectării şi îmbunătăţirii formei legii adoptate în prima Cameră sesizată, demers care nu se poate realiza decât în Camera decizională, în caz contrar existând riscul trimiterii la promulgare şi intrării în vigoare a unei legi cu anumite vicii de neconstituţionalitate sau legalitate. Tot astfel, Curtea consideră că, şi în această cauză, Camera decizională era îndreptăţită să intervină prin recalificarea corectă a legii şi adoptarea acesteia conform exigenţelor cerute de Constituţie pentru adoptarea legilor organice.
    73. Trebuie subliniat în acest context că, în cazul Deciziei nr. 355 din 23 mai 2018, precitată, legea supusă controlului de constituţionalitate a fost adoptată în mod diferit de cele două Camere ale Parlamentului, însă într-o procedură de reexaminare a legii, solicitată de Preşedintele României în temeiul art. 77 alin. (2) din Constituţie. În urma controlului de constituţionalitate, Curtea a admis sesizarea şi a constatat că au fost depăşite limitele învestirii prin cererea de reexaminare şi, în acest context, a observat că legea a fost adoptată diferit sub aspectul caracterului ordinar/organic al legii şi a extins controlul de constituţionalitate şi prin raportare la dispoziţiile art. 76 alin. (1) şi (2) din Constituţie, în componenta privind votul necesar adoptării legilor în fiecare Cameră. Or, în acea cauză, Camera decizională a modificat încadrarea legii din lege ordinară în lege organică exclusiv în procedura reexaminării, în urma căreia a eliminat practic o parte din dispoziţiile cuprinse în forma iniţială a proiectului de lege, în condiţiile în care în primul ciclu de legiferare ambele Camere adoptaseră proiectul de lege în mod unitar, ca lege ordinară. Or, o astfel de situaţie nu se regăseşte şi în cazul de faţă.
    74. Tot astfel, Curtea observă că în cazul Deciziei nr. 89 din 28 februarie 2017 cele două Camere ale Parlamentului au adoptat în acelaşi fel legea, ca lege ordinară, însă în mod greşit, Curtea constatând pe baza criteriului material al domeniului de reglementare că legea se încadrează în realitate în categoria legilor organice şi că în procedura parlamentară de adoptare a fost încălcat principiul bicameralismului, cu consecinţa necesităţii întoarcerii legii la prima Cameră sesizată. Or, aceste premise nu se verifică şi în prezenta cauză.
    75. În concluzie, Curtea constată că demersul Camerei decizionale realizat în cazul adoptării prezentei legi este unul corect şi se încadrează în exigenţele constituţionale, atât timp cât numărul real de voturi exprimat în prima Cameră sesizată corespunde majorităţii absolute prevăzute de Constituţie pentru adoptarea legilor organice, deşi formula de atestare indică în mod eronat adoptarea ca lege ordinară, iar prin actul recalificării corecte a legii în procedura Camerei decizionale nu se impune reîntoarcerea legii, ordinea de sesizare a Camerelor fiind neschimbată.
    76. Cu alte cuvinte, este permisă recalificarea legii în procedura Camerei decizionale dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiţii: 1) în prima Cameră să se fi înregistrat în mod real numărul de voturi corespunzător adoptării legii organice sau ordinare, după caz, în temeiul art. 76 alin. (1) sau (2) din Constituţie; 2) prin actul recalificării nu se impune reîntoarcerea legii la prima Cameră sesizată. Se ajunge astfel la aceeaşi concluzie statuată prin Decizia nr. 105 din 27 februarie 2014, precitată, potrivit căreia îndeplinirea cerinţelor constituţionale referitoare la legiferare trebuie raportată la conţinutul normativ al legii la data adoptării ei şi la numărul de voturi favorabile exprimate.
    77. Pentru aceste argumente, Curtea constată că în cauză nu pot fi reţinute criticile de neconstituţionalitate extrinsecă raportate la prevederile art. 1 alin. (5) şi ale art. 76 alin. (1) coroborat cu art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie.



    (2.2.) Criticile de neconstituţionalitate intrinsecă

    (2.2.1.) Critica referitoare la articolul unic pct. 1 din lege prin raportare la art. 1 alin. (4) şi (5), art. 23 alin. (12), art. 73 alin. (3) lit. h) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie
    78. Potrivit criticilor formulate de autorul sesizării, noua soluţie legislativă reglementată de articolul unic pct. 1 din lege, referitoare la modificarea art. 23 alin. (4) din Legea nr. 489/2006, contravine normelor constituţionale mai sus menţionate, deoarece permite configurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni nu doar prin lege, ci şi pe baza unor elemente variabile stabilite prin acte infralegale, cum sunt actele prin care Secretariatul de Stat pentru Culte poate stabili noi funcţii monahale sau clericale a căror exercitare fără drept constituie infracţiune. De asemenea, atribuţiile a căror exercitare fără drept se pedepseşte în temeiul art. 23 alin. (4) din Legea nr. 489/2006 sunt şi acestea variabile, fiind stabilite de cele mai multe ori nu prin lege, ci prin statutele şi codurile canonice ale cultelor, adică norme bisericeşti fără sancţionare etatică.
    79. Analizând aceste critici, Curtea reţine că, în redactarea în prezent în vigoare, dispoziţiile art. 23 alin. (4) din Legea nr. 489/2006 dispun că „Exercitarea fără drept a atribuţiilor de preot constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit Codului penal“. Prin noua redactare configurată de articolul unic pct. 1 din legea criticată, textul urmează să fie completat cu alte funcţii clericale sau monahale a căror exercitare fără drept constituie infracţiune, care se adaugă celei de preot în prezent prevăzute, astfel: „rabin, imam sau a altor funcţii clericale ori monahale, asimilate cu acestea la solicitarea cultelor de către Secretariatul de Stat pentru Culte“. Curtea observă că reglementarea funcţiilor în cauză nu este una limitativă, deoarece se raportează, în afara celor expres denumite în lege - rabin şi imam -, şi la alte funcţii din cadrul parohiilor sau mănăstirilor, asimilate cu funcţiile de preot, rabin şi imam la solicitarea cultelor de către Secretariatul de Stat pentru Culte.
    80. Din această formulare se ridică problema naturii infralegale a actelor prin care sunt stabilite acele funcţii sau atribuţii a căror exercitare fără drept constituie infracţiune, aspect ce ar periclita previzibilitatea normei şi ar contraveni principiului legalităţii incriminării şi pedepsei.
    81. Curtea Constituţională a stabilit în jurisprudenţa sa, în acord cu cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, că acest principiu (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, prevede şi principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Rezultă astfel că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Având de analizat în ce măsură sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ din conţinutul normativ al infracţiunii de abuz în serviciu, reglementată de art. 297 alin. (1) din Codul penal, respectă standardul de claritate şi predictibilitate cerut de Legea fundamentală şi de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, paragrafele 47-65, invocată şi de autorul prezentei obiecţii, a arătat că această sintagmă defineşte o modalitate de realizare a elementului material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu şi că se raportează la îndeplinirea atribuţiilor de serviciu. Pentru ca funcţionarul să poată determina, fără echivoc, care este comportamentul ce poate avea semnificaţie penală, este necesar ca acţiunile sau inacţiunile ce definesc elementul material al laturii obiective a infracţiunii să fie prevăzute în acte normative de reglementare primară, şi nu prin acte de nivel inferior, cum ar fi hotărâri ale Guvernului, ordine, coduri etice şi deontologice, regulamente de organizare internă etc. Comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege [înţeleasă ca act formal adoptat de Parlament, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituţie, precum şi ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern, în temeiul delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituţie, respectiv ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă ale Guvernului]. Aşadar, în materie penală, principiul legalităţii incriminării impune ca numai legiuitorul primar să poată stabili conduita pe care destinatarul legii este obligat să o respecte, astfel că o dispoziţie care permite configurarea elementului material al laturii obiective a unei infracţiuni prin acte emise în activitatea altor organe decât Parlamentul sau Guvernul încalcă prevederile art. 1 alin. (4) şi (5) din Constituţie.
    82. Raportat la considerentele de principiu mai sus redate, Curtea constată în cauza de faţă că articolul unic pct. 1 din legea examinată nu modifică în mod esenţial elementul material al infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii sau a unei activităţi, prevăzută de art. 348 din Codul penal şi adaptată, prin art. 23 alin. (4) din Legea nr. 489/2006, la specificul funcţiilor şi atribuţiilor clericale sau monahale.
    83. Astfel, Curtea reţine că, faţă de redactarea în prezent în vigoare, noul conţinut normativ al art. 23 alin. (4) din Legea nr. 489/2006 nu face decât să extindă, dar nu într-un mod exhaustiv, funcţiile sau atribuţiile clerice ori monahale a căror exercitare fără drept constituie infracţiune în termenii art. 348 din Codul penal. Cadrul general în materie este configurat, prin urmare, de dispoziţiile art. 348 din Codul penal, incluse în capitolul IV - Infracţiuni privitoare la regimul stabilit pentru alte activităţi reglementate de lege, potrivit cărora „Exercitarea, fără drept, a unei profesii sau activităţi pentru care legea cere autorizaţie ori exercitarea acestora în alte condiţii decât cele legale, dacă legea specială prevede că săvârşirea unor astfel de fapte se sancţionează potrivit legii penale, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă“. Legea nr. 489/2006 este o astfel de lege specială, la care norma penală anterior redată face trimitere în sensul stabilirii în concret a profesiilor sau activităţilor specifice a căror exercitare fără drept este interzisă.
    84. Dacă în redactarea în prezent în vigoare art. 23 alin. (4) din legea specială menţionează în mod specific doar funcţia de preot ca element material component al laturii obiective a infracţiunii, prin legea criticată legiuitorul a urmărit să extindă sfera acestor elemente la o serie de alte funcţii sau atribuţii tot cu specific religios, pentru a răspunde anumitor exigenţe privind nediscriminarea, în acord şi cu considerentele reţinute prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 607 din 16 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 14 ianuarie 2021. Cu acest prilej au fost criticate lipsa de previzibilitate a noţiunii/sintagmei „preot“ şi „exercitare fără drept a atribuţiilor de preot“, precum şi lipsa criteriilor pe baza cărora să se poată distinge dacă este vorba despre activitatea fără drept a unui preot în cadrul unui cult, a unei asociaţii religioase sau a unei grupări religioase. Respingând ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 23 alin. (4) din Legea nr. 489/2006, Curtea a constatat, din interpretarea sistematică a textelor din această lege, că, indiferent de denumirea acordată personalului propriu de către fiecare cult, valoarea socială ocrotită prin incriminarea faptei de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi este aceeaşi, iar denumirea „preot“, care se regăseşte doar în unele dintre cultele recunoscute de stat prin Legea nr. 489/2006, a fost utilizată de legiuitor în sens generic, pentru a desemna persoana îndreptăţită să oficieze cultul religios respectiv. În consecinţă, noua soluţie legislativă adaugă funcţiei de preot şi pe cea de rabin şi de imam, însă nu se limitează doar la acestea, ci fixează un criteriu pentru stabilirea, în viitor, a oricăror alte funcţii clericale ori monahale, echivalente, în contextul infracţiunii incriminate de art. 348 din Codul penal, cu cele expres enumerate în cuprinsul Legii nr. 489/2006. Acest criteriu este reprezentat de statutul de cult religios recunoscut de stat, doar acestea având prerogativa de a solicita Secretariatului de Stat pentru Culte asimilarea cu acele funcţii sau atribuţii specifice neprevăzute în textul legii speciale. Or, un asemenea element, chiar dacă poate fi extins şi la alte funcţii sau atribuţii cu specific religios, nu este de natură să modifice conţinutul constitutiv al infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi, astfel cum este configurată de art. 348 din Codul penal.
    85. Cât priveşte cultele care pot solicita asimilarea unor funcţii proprii cu cele de preot, rabin sau imam în scopul aplicării normei de incriminare cuprinse la art. 23 alin. (4), Curtea observă că Legea nr. 489/2006 cuprinde o anexă cu lista cultelor recunoscute în România, acestea fiind, de la data republicării legii în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 21 martie 2014 şi până în prezent, în număr de 18. Potrivit art. 49 alin. (3) din Legea nr. 489/2006, recunoaşterea cultelor se realizează prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Secretariatului de Stat pentru Culte, şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Calitatea de cult recunoscut de stat se poate dobândi, la cerere, de către asociaţiile religioase care îndeplinesc anumite condiţii şi care parcurg procedura reglementată la art. 17-20 din Legea nr. 489/2006, în acest sens fiind emisă o hotărâre a Guvernului, la propunerea Secretariatului de Stat pentru Culte. În mod similar, calitatea de cult recunoscut de stat poate fi retrasă în anumite condiţii, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Secretariatului de Stat pentru Culte (art. 21 din Legea nr. 489/2006).
    86. Aşadar, pe lângă cele 18 culte recunoscute prin Legea nr. 489/2006 şi enumerate în anexa la această lege, prin hotărâre a Guvernului se pot recunoaşte şi alte culte, la cererea unor asociaţii religioase care îndeplinesc condiţiile legale. Cu referire la cele 18 culte deja recunoscute prin lege, art. 49 din Legea nr. 489/2006 prevede obligaţia acestora ca, în termen de 12 luni de la intrarea în vigoare a legii, să prezinte statutele şi codurile canonice Secretariatului de Stat pentru Culte în scopul recunoaşterii lor, recunoaştere care se realizează prin hotărâre a Guvernului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, exemplificative în acest sens fiind Hotărârea nr. 53/2008 privind recunoaşterea Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 22 ianuarie 2008, Hotărârea nr. 629/2008 privind recunoaşterea Statutului Bisericii Evanghelice Române, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 462 din 20 iunie 2008, sau Hotărârea nr. 897/2008 privind recunoaşterea Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Creştine după Evanghelie din România - Uniunea Bisericilor Creştine după Evanghelie din România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 638 din 4 septembrie 2008.
    87. Legea nr. 489/2006 cuprinde, la art. 18 lit. c), elementele obligatorii pe care trebuie să le conţină statutul de organizare şi funcţionare al unui cult, printre acestea numărându-se şi modul de conducere, administrare şi control, structura organizatorică, organele de reprezentare şi statutul personalului propriu. Prin urmare, odată cu recunoaşterea unui cult prin hotărâre a Guvernului, devine public şi statutul propriu de organizare şi funcţionare, care prevede funcţiile şi atribuţiile specifice personalului clerical sau monahal.
    88. Prin urmare, chiar dacă nu sunt prevăzute în mod exhaustiv în cuprinsul unei norme legale de nivel primar, în speţă art. 23 alin. (4) din Legea nr. 489/2006, ci prin acte infralegale - hotărâri ale Guvernului -, nu se poate susţine că destinatarul normei nu poate cunoaşte funcţiile şi atribuţiile clericale sau monahale, asimilate celor de preot, rabin şi imam şi a căror exercitare fără drept este interzisă, atât timp cât elementele constitutive ale infracţiunii în discuţie sunt cele prevăzute atât în cadrul general configurat de art. 348 din Codul penal, cât şi, cu titlu exemplificativ, în cadrul special reglementat de art. 23 alin. (4) din Legea nr. 489/2006, urmând ca alte funcţii sau atribuţii asimilate celor expres prevăzute să fie aduse la cunoştinţa publicului prin hotărâri ale Guvernului, publicate în Monitorul Oficial al României. Tocmai de aceea, în situaţia de faţă nu se poate face o aplicare mutatis mutandis a Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, precitată. Prin această decizie Curtea a observat că termenul „defectuos“ din sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ din cuprinsul infracţiunii reglementate de art. 297 alin. (1) din Codul penal nu este definit de acest cod şi nici nu este precizat elementul în legătură cu care defectuozitatea este analizată, ceea ce determină lipsa sa de claritate şi previzibilitate, având potenţial de interpretare şi aplicare arbitrară. Întrucât în practică organele judiciare se raportau, în stabilirea săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, pe lângă prescripţiile normative ale legii, şi la încălcarea anumitor obligaţii prevăzute printr-o largă sferă de acte infralegale (de exemplu, hotărâri ale Guvernului, ordine de zi pe unitate, norme de etică şi deontologie profesională), Curtea a constatat că însăşi norma penală generală, respectiv art. 297 alin. (1) din Codul penal, este constituţională în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii“, adică neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară - legi şi ordonanţe ale Guvernului.
    89. Prin noua modalitate de redactare a art. 23 alin. (4) din Legea nr. 489/2006 nu se modifică elementele constitutive ale infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi cu specific religios într-un mod care să afecteze claritatea şi previzibilitatea normei sau principiul legalităţii pedepsei. Determinantă pentru realizarea acestei infracţiuni este intenţia făptuitorului de a exercita o profesie sau o activitate cu specific religios pentru care nu are niciun fel de autorizaţie sau acord din partea unui cult religios recunoscut de stat. Enumerarea limitativă a tuturor funcţiilor sau atribuţiilor ce ar putea intra în această categorie este în mod real imposibilă deoarece acestea se află într-o permanentă dinamică, astfel că legiuitorul a introdus pentru delimitarea lor un criteriu clar, bazat pe asimilarea la cererea cultelor recunoscute de stat, răspunzând astfel inclusiv cerinţei de egalitate de tratament.
    90. Cât priveşte criticile referitoare la problema organului competent să constate exercitarea fără drept a atribuţiilor de natură religioasă, Curtea constată că nu pot fi primite, întrucât, în virtutea autonomiei de care se bucură cultele religioase, art. 26 din Legea nr. 489/2006 instituie posibilitatea acestora de a avea organe proprii de judecată religioasă, însă competenţa acestora se limitează doar la problemele de disciplină internă, materie cu privire la care sunt aplicabile exclusiv prevederile statutare şi canonice. Alin. (3) al art. 26 menţionează în mod expres însă că existenţa acestor organe proprii de judecată nu înlătură aplicarea legislaţiei cu privire la contravenţii şi infracţiuni în sistemul jurisdicţional. Prin urmare, este indubitabil că în cazul săvârşirii faptei prevăzute la art. 23 alin. (4) din Legea nr. 489/2006 este incidentă legislaţia de drept comun atât sub aspect material, substanţial, cât şi procedural, care implică inclusiv competenţa organelor judiciare.
    91. În considerarea argumentelor de mai sus, Curtea constată că dispoziţiile articolului unic pct. 1 din legea criticată, cu referire la modificarea art. 23 alin. (4) din Legea nr. 489/2006, nu contravin prevederilor art. 1 alin. (4) şi (5), ale art. 23 alin. (12) şi ale art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie.


    (2.2.2.) Critica referitoare la articolul unic pct. 2 raportată la art. 1 alin. (5), art. 29, 30 şi 53 din Constituţie şi la art. 9 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
    92. Dispoziţiile articolului unic pct. 2 din legea criticată sunt considerate a fi contrare art. 1 alin. (5), art. 29, 30 şi 53 din Constituţie, întrucât instituie un drept exclusiv al cultelor asupra modalităţilor religioase de cinstire a unor persoane cu o anumită semnificaţie în rândul respectivului cult şi limitează astfel în mod nejustificat libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie. Totodată, se susţine că textul conţine anumite sintagme neclare („modalităţile religioase de cinstire“, „persoanelor canonizate, beatificate, sanctificate, trecute în rândul drepţilor sau recunoscute ca simboluri identitare proprii“, „simboluri identitare proprii“), care lasă loc arbitrarului, pot genera discriminare între diferite religii şi credinţe şi fac dificilă configurarea conduitei pe care destinatarul acestor norme ar trebui să o urmeze.
    93. În ceea ce priveşte primul aspect al criticilor mai sus enunţate, Curtea reţine că acesta vizează limitarea libertăţii de conştiinţă şi de exprimare, în dimensiunea sa religioasă, pe fondul instituirii prin articolul unic pct. 2 din legea examinată a unui drept exclusiv al cultelor de a stabili modalităţile religioase de cinstire a anumitor persoane (canonizate, beatificate, sanctificate) cărora la sfârşitul vieţii, prin procedee religioase specifice, le este recunoscută în mod oficial contribuţia deosebită din timpul vieţii pentru promovarea credinţei şi a convingerilor respectivului cult, cu scopul de a fi cinstite şi valorizate ca modele spirituale proprii acelui cult.
    94. Norma examinată aduce în discuţie libertatea conştiinţei şi de exprimare, în general, şi libertatea religioasă, în particular, drepturi fundamentale garantate, în principal, de art. 29 şi 30 din Constituţie, în plan naţional, şi de art. 9 şi 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, de art. 18 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice sau de art. 10 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în plan internaţional.
    95. Prevederile art. 29 alin. (1) din Constituţie menţionează în mod expres că libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nicio formă, iar Curtea Constituţională a statuat că libertatea neîngrădită a gândirii, a conştiinţei şi a credinţei religioase conferă consistenţă liberei dezvoltări a personalităţii umane ca valoare supremă garantată de art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală (Decizia nr. 669 din 12 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 23 ianuarie 2015, paragraful 17).
    96. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a calificat dreptul consacrat de art. 9 din Convenţie ca un drept de o importanţă primordială pentru asigurarea pluralismului religios, fiind unul dintre fundamentele „societăţii democratice“ în sensul Convenţiei. În accepţiunea instanţei de la Strasbourg, libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie se numără, în dimensiunea sa religioasă, printre elementele esenţiale ale identităţii credincioşilor şi ale concepţiei lor despre viaţă, dar este totodată un bun preţios pentru atei, agnostici, sceptici sau indiferenţi. În joc se află pluralismul - obţinut cu costuri mari de-a lungul secolelor - consubstanţial cu o astfel de societate. Această libertate implică, printre altele, pe cea de a adera sau nu la o religie şi cea de a o practica sau nu (Hotărârea din 25 mai 1993, pronunţată în Cauza Kokkinakis împotriva Greciei, paragraful 31; Hotărârea din 18 februarie 1999, pronunţată în Cauza Buscarini şi alţii împotriva San Marino, paragraful 34).
    97. În lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia art. 9 din Convenţie, libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie cuprinde, potrivit alin. (1) al acestui articol, două componente, prima referitoare la dreptul de a avea o convingere, şi a doua, dreptul de a o manifesta (Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunţată în Cauza Sinan Işık împotriva Turciei, paragraful 38).
    98. Dreptul de a avea orice convingere (religioasă sau nu) pentru sine şi de a-şi schimba religia sau convingerea este un drept absolut şi necondiţionat, statul având în acest sens o obligaţie generală negativă, de abţinere în a se amesteca (Hotărârea din 12 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Ivanova împotriva Bulgariei, paragraful 79; Hotărârea din 27 februarie 2018, pronunţată în Cauza Mockutė împotriva Lituaniei, paragraful 119; Avizul consultativ din 14 decembrie 2023 privind posibilitatea ca unei persoane să i se refuze autorizaţia de a lucra ca agent de securitate sau de pază din cauza apropierii sau apartenenţei sale la o mişcare religioasă, Cererea nr. P162023-001, Consiliul de Stat al Belgiei, paragraful 69).
    99. Dreptul de manifestare a convingerii cunoaşte atât o dimensiune personală, individuală, cât şi una colectivă, care vizează practicarea în societate împreună cu alţii şi în public, dimensiune ce implică şi libertatea de întrunire şi de asociere, garantate de art. 11 din aceeaşi convenţie. Acest drept nu este absolut, deoarece manifestarea în public a convingerilor religioase de către o persoană poate avea consecinţe asupra altor persoane, astfel că limitele de exercitare sunt trasate în mod explicit de art. 9 alin. (2) din Convenţie: orice restrângere adusă libertăţii de a-şi manifesta religia sau convingerea trebuie să fie prevăzută de lege şi să constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii, a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor altora (Hotărârea din 15 ianuarie 2013, pronunţată în Cauza Eweida şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 80).
    100. Dispoziţii similare sunt cuprinse şi în Constituţia României, atât cu titlu general, la art. 53, care stabileşte condiţiile stricte şi limitative în care poate fi restrâns exerciţiul unui drept sau al unei libertăţi, cât şi cu titlu particular, la art. 30 alin. (6), care statuează că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine, precum şi la alin. (7) al aceluiaşi articol, text care permite ca prin lege să fie interzise defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.
    101. Aşadar, limitările aduse libertăţii religioase, pe care le prevede art. 9 alin. (2) din Convenţie, dar şi cele stabilite prin art. 30 alin. (6) şi (7) şi art. 53 din Constituţia României vizează exclusiv dimensiunea de exteriorizare în public a convingerilor religioase, deci dreptul de a le a manifesta. Modalitatea în care o persoană îşi poate manifesta religia sau convingerea poate avea loc atât în spaţiul privat, cât şi în spaţiul public, fără însă ca cele două alternative să se excludă reciproc, fiind un principiu stabilit în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului că religia poate fi practicată în orice formă (Decizia de inadmisibilitate din 12 martie 1981, pronunţată de Comisie în Cauza X. împotriva Regatului Unit).
    102. Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 489/2006, libertatea religioasă cuprinde dreptul oricărei persoane de a avea sau de a adopta o religie, de a şi-o manifesta în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin practicile şi ritualurile specifice cultului, inclusiv prin educaţie religioasă, precum şi libertatea de a-şi păstra sau schimba credinţa religioasă. Cât priveşte manifestarea în mod colectiv a credinţelor religioase, art. 5 alin. (1) din aceeaşi lege garantează oricărei persoane dreptul să îşi manifeste credinţa religioasă în mod colectiv, conform propriilor convingeri şi prevederilor acestei legi, atât în structuri religioase cu personalitate juridică (cultele şi asociaţiile religioase), cât şi în structuri fără personalitate juridică (grupările religioase).
    103. Dispoziţiile articolului unic pct. 2 din legea criticată, prin care se introduce art. 29 alin. (1^1) în cuprinsul Legii nr. 489/2006, se referă la dreptul exclusiv al unui cult de stabilire a modalităţilor de cinstire în mod public a acelor persoane care dobândesc, după moarte, o recunoaştere oficială din partea cultului a contribuţiei lor deosebite pentru credinţa şi valorile pe care respectivul cult le împărtăşeşte, le protejează şi le promovează. Prin urmare, textul menţionat are în vedere libertatea religioasă în dimensiunea sa referitoare la dreptul persoanei de a-şi manifesta, în mod colectiv (în cadrul unui cult) şi în public, convingerile religioase.
    104. În lumina considerentelor de principiu statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa mai sus menţionată, instanţa de contencios constituţional consideră că acordarea prin lege a dreptului unui cult de a-şi stabili în mod exclusiv modalitatea prin care înţelege să îşi manifeste libertatea de religie, adică de a-şi stabili simboluri de referinţă ale propriei credinţe şi de a fixa diferite practici religioase cu semnificaţii de cinstire şi omagiere corespunzătoare, nu poate fi interpretată ca reprezentând o limitare a libertăţii religioase a altor persoane, libertate manifestată atât la nivel individual, cât şi colectiv.
    105. Principiul autonomiei faţă de stat de care se bucură cultele religioase, consacrat de art. 29 alin. (5) din Constituţie, implică şi dreptul acestora de stabilire în mod unitar şi exclusiv a anumitor practici religioase, care se adresează în exclusivitate membrilor, practicanţilor sau adepţilor respectivului cult, fără ca statul să fie în vreun fel implicat. Acest principiu concretizează obligaţia negativă a statului de a nu interfera cu modul de organizare internă a activităţilor desfăşurate de cultele religioase. Pe de altă parte, recunoaşterea prin lege a acestui drept exclusiv al cultelor reflectă obligaţia pozitivă a statului de a asigura cadrul necesar manifestării convingerilor religioase, drept fundamental garantat de art. 29 alin. (1) din Legea fundamentală.
    106. Sub aspectul pretinsei limitări a libertăţii de manifestare a credinţelor religioase în mod colectiv şi în public a altor persoane, membre sau adepte ale unor structuri religioase, Curtea Constituţională observă că dreptul instituit de norma legală criticată, odată exercitat de un anumit cult, nu poate intra în coliziune cu acelaşi drept exercitat de către un alt cult, această ipoteză fiind înlăturată, de principiu, de prevederile art. 29 alin. (2) din Constituţie şi ale art. 13 din Legea nr. 489/2006, care instituie principiul toleranţei, al înţelegerii şi al respectului reciproc ca bază a raporturilor dintre structurile religioase. În plus, noua soluţie legislativă introdusă prin articolul unic pct. 2 din legea criticată vizează doar cultele dintre toate cele 3 forme de asociere religioasă prevăzute de Legea nr. 489/2006, ceea ce înseamnă că asociaţiile religioase şi grupările religioase nu se supun aceleiaşi reguli. Această diferenţă de tratament juridic se justifică în mod obiectiv şi raţional prin elementele specifice caracteristice unui cult, impuse de lege pentru recunoaşterea acestui statut, şi anume elementul stabilităţii (funcţionarea legală ca asociaţie religioasă în România pentru cel puţin 12 ani) şi cel al reprezentativităţii în rândul populaţiei (listele de adeziuni aparţinând unui număr de membri cetăţeni români cu domiciliul în România cel puţin egal cu 0,1% din populaţia României, conform ultimului recensământ).
    107. Acordarea dreptului exclusiv al unui cult recunoscut de lege de a-şi stabili propriile modalităţi prin care îşi manifestă sentimentul de cinstire a persoanelor recunoscute ca simboluri identitare proprii nu urmăreşte îngrădirea libertăţii de manifestare a credinţelor religioase de către alte persoane, ci asigurarea unor practici unitare prin care toţi adepţii respectivului cult îşi manifestă în mod colectiv şi în public convingerile religioase.
    108. Faptul că alte persoane se pot considera constrânse în posibilităţile de a-şi manifesta, la rândul lor, în public, în mod individual sau în mod colectiv, dar în afara unor structuri religioase, propriile convingeri religioase faţă de aceleaşi persoane considerate de un cult sau altul simboluri identitare proprii nu poate reprezenta o reală îngrădire a libertăţii gândirii, a conştiinţei şi a credinţei religioase, deoarece fiecare persoană rămâne liberă în a se manifesta după cum consideră, cu respectarea, desigur, a limitelor impuse de art. 30 alin. (6) şi (7) din Constituţie. Norma juridică ce prescrie dreptul acordat cultelor prin articolul unic pct. 2 din legea criticată nu conţine şi o sancţiune a nerespectării acestuia de către o terţă persoană (străină respectivului cult), ci urmăreşte exclusiv recunoaşterea unor simboluri religioase şi consolidarea unor practici religioase oficiale ce se bucură, prin prisma cultelor ca forme asociative religioase reprezentative în materia credinţelor religioase, de o largă răspândire în rândul populaţiei şi care exprimă în mod colectiv credinţele şi convingerile religioase ale unui număr semnificativ de persoane.
    109. În acest sens, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a subliniat faptul că o persoană se poate pretinde victima (în sensul art. 34 din Convenţie) unei încălcări cu privire la libertatea de cult doar în cazul în care aceasta se plânge de existenţa în legislaţia naţională a unei sancţiuni faţă de un comportament pe care intenţionează să îl adopte şi pe care îl consideră protejat de art. 9 din Convenţie, chiar şi în absenţa unui act individual de punere în aplicare, dacă este obligată să îşi schimbe comportamentul, în caz contrar urmând să fie urmărită penal, sau dacă aparţine unei categorii de persoane expuse riscului de a fi afectate în mod direct de efectele legislaţiei (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 iulie 2014, pronunţată în Cauza S.A.S. împotriva Franţei, paragraful 57).
    110. Or, nici legea criticată în cauza de faţă şi nici Legea nr. 489/2006 nu prevăd vreo sancţiune (penală, contravenţională sau de orice altă natură) ce s-ar putea aplica unei persoane care încalcă dreptul exclusiv instituit în favoarea cultelor prin articolul unic pct. 2 din actul normativ supus controlului de constituţionalitate. Norma juridică în discuţie nu face decât să pună în operă principiul autonomiei cultelor prin recunoaşterea dreptului exclusiv al acestora de a-şi stabili în mod oficial şi unitar, potrivit propriilor statute, modalităţile specifice de cinstire şi de comemorare a propriilor simboluri ale credinţei, fără a aduce atingere libertăţii religioase a altor persoane. Această normă are menirea să protejeze autenticitatea acestor ritualuri, care dobândesc o semnificaţie deosebită în conştiinţa credincioşilor fiecărui cult, fiind astfel prevenită posibilitatea ca terţe persoane, care nu se identifică prin aceleaşi credinţe şi convingeri religioase cu cele specifice respectivului cult, să organizeze, cu referire la aceleaşi persoane recunoscute de un cult ca modele/simboluri spirituale/identitare proprii, alte ritualuri sau să instituie alte practici religioase de comemorare, nerecunoscute însă de organele de conducere ale cultului respectiv.
    111. În concluzie, Curtea nu poate reţine criticile de neconstituţionalitate potrivit cărora dispoziţiile articolului unic pct. 2 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor aduc atingere libertăţii de exprimare, de gândire şi de religie, consacrate de art. 29 şi 30 din Constituţie.
    112. Cât priveşte criticile de neconstituţionalitate formulate prin raportare la art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală şi care se referă la lipsa de claritate şi previzibilitate a unor sintagme cuprinse în articolul unic pct. 2 din legea examinată („modalităţile religioase de cinstire“, „persoanelor canonizate, beatificate, sanctificate, trecute în rândul drepţilor sau recunoscute ca simboluri identitare proprii“, „simboluri identitare proprii“), Curtea consideră că şi acestea sunt neîntemeiate.
    113. Cu privire la standardele de calitate a legii, Curtea Constituţională a dezvoltat o vastă jurisprudenţă, prin care a reţinut, în esenţă, că principiul legalităţii presupune existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor, conducând la caracterul de lex certa al normei (a se vedea, în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012, sau Decizia nr. 193 din 6 aprilie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 14 aprilie 2022, paragrafele 23 şi 24). Legiuitorului îi revine obligaţia ca în actul de legiferare, indiferent de domeniul în care îşi exercită această competenţă constituţională, să dea dovadă de o atenţie sporită în respectarea acestor cerinţe, concretizate în claritatea, precizia şi predictibilitatea legii (a se vedea Decizia nr. 845 din 18 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 500 din 13 mai 2021, paragraful 95).
    114. Curtea a stabilit că cerinţa de claritate a legii vizează caracterul neechivoc al obiectului reglementării, cea de precizie se referă la exactitatea soluţiei legislative alese şi a limbajului folosit, în timp ce predictibilitatea/previzibilitatea legii priveşte scopul şi consecinţele pe care le antrenează (Decizia nr. 183 din 2 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 22 mai 2014, paragraful 23). În concret, cetăţeanul trebuie să dispună de informaţii suficiente cu privire la normele juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat (a se vedea Decizia nr. 772 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 3 mai 2017, paragrafele 22 şi 23).
    115. Totodată, Curtea Constituţională a invocat şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul textului despre care este vorba, de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi (Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, şi Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109).
    116. Modalitatea de redactare a normelor juridice trebuie să ţină seama, de asemenea, de principiul aplicabilităţii generale a legilor. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat, în acord cu jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, că formularea acestora nu poate prezenta întotdeauna o precizie absolută şi că una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Astfel, s-a reţinut că numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, ale căror interpretare şi aplicare depind de practică, şi că, oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016, paragraful 31, sau Decizia nr. 70 din 28 februarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 14 martie 2023, paragraful 67).
    117. În cazul de faţă, Curtea constată că expresiile considerate de autorul sesizării ca având un grad ridicat de ambiguitate, de natură să lase loc arbitrarului în procesul interpretării lor, se circumscriu unui limbaj de uz general, obişnuit, caracteristic unei sfere ample de relaţii sociale şi unei realităţi evolutive, în care trunchiul comun de referinţă îl constituie diversitatea credinţelor şi convingerilor religioase şi a modalităţilor de manifestare a libertăţii religioase. Prin urmare, limbajul utilizat trebuie să indice activităţi variate de natură spirituală, fără însă ca acestea să poată fi enumerate exhaustiv sau definite în concret.
    118. În acest context, este de observat că nici dispoziţiile art. 9 din Convenţie, nici jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu definesc termenul de „religie“ sau de „practici“. Curtea de la Strasbourg a remarcat că această omisiune este pe deplin logică deoarece o astfel de definiţie ar trebui să fie suficient de flexibilă pentru a cuprinde întreaga diversitate a religiilor din lume (mari şi mici, vechi şi noi, teiste şi nonteiste) şi suficient de exactă pentru a fi aplicată în cazuri concrete - sarcină prea delicată sau chiar imposibil de realizat. Pe de o parte, domeniul de aplicare al art. 9 este foarte vast: acesta protejează atât opiniile şi convingerile religioase, cât şi pe cele nereligioase. Pe de altă parte, nu toate opiniile sau convingerile se încadrează obligatoriu în acest domeniu de aplicare, iar termenul „practici“ utilizat la art. 9 paragraful 1 din Convenţie nu include orice act motivat sau influenţat de o religie sau convingere (Hotărârea din 29 aprilie 2002, pronunţată în Cauza Pretty împotriva Regatului Unit, paragraful 82). Curtea a reamintit că, deşi scopul Convenţiei este de a proteja drepturi care nu sunt teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective, dreptul prevăzut la art. 9 ar fi eminamente teoretic şi iluzoriu dacă latitudinea acordată statelor le-ar permite acestora să confere noţiunii de „cult“ sau „religie“ o definiţie prea restrictivă, până la punctul de a înlătura protecţia juridică a unei forme netradiţionale şi minoritare de religie. Astfel de definiţii restrictive au repercusiuni directe asupra exercitării dreptului la libertatea de religie şi pot restrânge exercitarea acestui drept în cazul în care natura religioasă a unui cult este negată. În orice caz, aceste definiţii nu pot fi interpretate în detrimentul formelor netradiţionale de religie (Hotărârea din 26 aprilie 2016, pronunţată în Cauza İzzettin Doğan şi alţii împotriva Turciei, paragraful 114).
    119. Aşadar, tocmai un limbaj suplu, cu un grad ridicat de generalitate, constituie premisa normativă obligatorie pentru ca dreptul la libertatea de conştiinţă, de gândire şi de religie să poată fi exercitat liber.
    120. Din această perspectivă, Curtea constată că noţiunile utilizate în reglementarea normativă criticată („modalităţile religioase de cinstire“, „persoane canonizate, beatificate, sanctificate, trecute în rândul drepţilor“, „simboluri identitare proprii“) nu pot avea decât un sens larg, general şi un înţeles comun, astfel cum este perceput în conştiinţa populară, urmând ca fiecare cult să îl poată interpreta şi adapta în funcţie de propria doctrină. Desigur că terminologia utilizată la nivel normativ se raportează la limbajul specific religiilor creştine, fiind un fapt obiectiv şi uşor cuantificabil că aceste religii sunt dominante/majoritare în spaţiul românesc, însă noţiunile introduse în cuprinsul articolului unic pct. 2 din legea examinată au rolul de a exemplifica sensul şi scopul avute în vedere de legiuitor, şi nu de a le limita prin liste exhaustive. Modul concret în care se stabilesc diferitele modalităţi religioase de cinstire/ comemorare/glorificare/omagiere/venerare a persoanelor considerate sfinte sau sacre de către fiecare cult, denumirea concretă a persoanelor cărora le sunt dedicate respectivele practici religioase sau criteriile în funcţie de care un cult sau altul îşi stabileşte propriile modele spirituale supreme, cărora le atribuie valoare de simbol identitar propriu, urmează să fie adaptate de către fiecare cult, în virtutea principiului autonomiei cultelor, prin reglementări interne, aplicabile doar în cadrul acelei organizaţii religioase. Având un caracter dificil de cuantificat şi în permanenţă evolutiv, aceste elemente nu pot fi instituite de legiuitor, care este ţinut doar de obligaţia pozitivă de a crea cadrul normativ general, necesar exercitării neîngrădite a libertăţii religioase, fără a deveni intruziv sau limitativ prin reglementări rigide.
    121. În concluzie, Curtea constată ca neîntemeiate criticile formulate cu privire la prevederile articolului unic pct. 2 din legea examinată, raportate la exigenţele de calitate a legii ce decurg din principiul legalităţii instituit de art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    122. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi în ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate referitoare la prevederile articolul unic pct. 1 din legea examinată şi cu unanimitate de voturi în privinţa celorlalte critici formulate,



    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate şi constată că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor este constituţională în raport cu criticile de neconstituţionalitate formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 4 februarie 2026.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU
                    Magistrat-asistent-şef,
                    Claudia-Margareta Krupenschi


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial,  DECIZIA nr. 94 din 4 februarie 2026

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "
5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016
x
DESCARCATI GRATUIT
Raportul Special
" 5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale"
Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016