Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
*) Definitiva prin nerecurare.
Ioan Muraru - preşedinte
Miklos Fazakas - judecãtor
Florin Bucur Vasilescu - judecãtor
Raul Petrescu - procuror
Florentina Geangu - magistrat - asistent.
Pe rol pronunţarea asupra exceptiei de neconstituţionalitate a prevederilor <>art. 22 din Legea nr. 5/1993 invocatã de intimatul Balint Imre în dosarul nr. 247/1993, aflat pe rolul Sectiei civile a Curţii Supreme de Justiţie.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa din 20 octombrie 1993, cu participarea procurorului şi a pãrţilor, şi au fost consemnate în încheierea de la aceeaşi data, pronunţarea aminindu-se la 3 noiembrie 1993, 17 noiembrie 1993, iar apoi la 24 noiembrie 1993.
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,
avînd în vedere actele şi lucrãrile dosarului, retine urmãtoarele:
Prin Încheierea din 27 mai 1993, Curtea Suprema de Justiţie a sesizat Curtea Constituţionalã cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a <>art. 22 din Legea nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ şi reglementarea raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi, excepţie ridicatã de intimatul Balint Imre în dosarul nr. 247/1993.
În susţinerea exceptiei de neconstituţionalitate intimatul Balint Imre arata ca <>art. 22 din Legea nr. 5/1973 , în temeiul cãruia s-a pronunţat hotãrîrea instanţei de fond, contravine: art. 16 şi art. 20 din Constituţia României; art. 11 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, care recunoaşte oricãrei persoane dreptul la o locuinta suficienta; art. 5 lit. e) pct. III din Convenţia internationala la care România a aderat prin Decretul nr. 345 din 14 iunie 1970 , care garanteazã dreptul la locuinta; art. 25 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, care stipuleazã ca orice om are dreptul la un nivel de trai decent, care include şi dreptul de a avea o locuinta.
Întrucît prin Încheierea din 27 mai 1993 Curtea Suprema de Justiţie nu-şi exprimase opinia în legatura cu excepţia ridicatã potrivit <>art. 23 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 , ulterior, la 14 iulie 1993, completul de judecata şi-a completat încheierea iniţialã, precizînd ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã.
În vederea soluţionãrii exceptiei au fost solicitate, în baza <>art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , puncte de vedere Camerei Deputaţilor, Senatului şi Guvernului.
În punctul de vedere exprimat, Senatul considera ca excepţia este neîntemeiatã deoarece <>art. 22 din Legea nr. 5/1973 stabileşte criteriile legale de atribuire a beneficiului contractului de locaţiune, iar în cazurile în care indreptatirea este egala, litigiul se rezolva pe baza criteriilor de preferinta îndeplinite de fiecare dintre soţi, dind prioritate intereselor minorilor.
Guvernul a considerat şi el ca dispoziţiile <>art. 22 din Legea nr. 5/1973 nu contravin Constituţiei, deoarece atribuirea dreptului de folosinta a unei anumite locuinţe nu poate fi consideratã ca aducind atingere dreptului subiectiv al unei persoane de a avea o locuinta. O hotãrîre judecãtoreascã pronunţatã în aceasta materie nu poate fi echivalenta cu interzicerea dreptului de a avea o locuinta, ci numai a dreptului de folosinta a domiciliului comun, de cãtre unul dintre soţi, ca urmare a vatamarii grave a raporturilor dintre ei, situaţie care face convieţuirea imposibila şi justifica desfacerea cãsãtoriei.
Camera Deputaţilor nu şi-a exprimat punctul de vedere.
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,
examinînd încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Senatului şi Guvernului, susţinerile pãrţilor, concluziile procurorului şi vazind dispoziţiile <>art. 22 din Legea nr. 5/1973 , art. 16, art. 20 şi art. 144 lit. c) din Constituţie, retine urmãtoarele:
În dosarul aflat pe rol se pune, de fapt, problema de a constata dacã <>art. 22 din Legea nr. 5/1973 este sau nu în conformitate cu prevederile Constituţiei României, intrata în vigoare în anul 1991.
În acest articol se stabileşte ca: "În caz de divorţ, dacã sotii nu au convenit altfel, beneficiul contractului privitor la locuinta foloseşte soţului cãruia i s-au dat în îngrijire copiii, iar în cazul cînd nu sînt copii, soţului care a obţinut divorţul.
În toate celelalte situaţii instanta care pronunţa divorţul va hotãrî care dintre soţi va avea beneficiul contractului privitor la locuinta".
Se pune în discuţie concordanta acestor prevederi legale cu art. 16 şi 45 din Constituţie, cu art. 25 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, cu art. 11 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, cu art. 5 lit. c) pct. III din Convenţia internationala privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasialã, cu dispoziţiile cuprinse în Convenţia cu privire la drepturile copilului, (ratificatã de România în anul 1990), îndeosebi în art. 3, 16 şi 27.
Fata de art. 16 din Constituţie, care consacra egalitatea în drepturi, textul legal se afla în deplina concordanta. De altfel, <>art. 22 din Legea nr. 5/1973 nici nu pune în discuţie o asemenea regula constituţionalã de tradiţie, ci stabileşte cum trebuie sa procedeze judecãtorul. Acest articol permite pãrţilor un acord în rezolvarea litigiului privind beneficiul contractului de locaţiune, iar în lipsa acestuia obliga instanta sa protejeze interesul copilului minor. Atunci cînd spune ca beneficiul contractului privitor la locuinta foloseşte soţului cãruia i s-au dat în îngrijire copiii, legea valorifica prioritar dreptul copilului la locuinta, iar aceasta prioritate rezulta şi din art. 45 alin. (1) din Constituţia României potrivit cãruia "Copiii şi ţinerii se bucura de un regim special de protecţie şi de asistenta în realizarea drepturilor lor". Mai mult, Convenţia cu privire la drepturile copilului (ratificatã de România prin Legea nr. 18 din 27 septembrie 1990, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 109 din 28 septembrie 1990), stabileşte, îndeosebi în art. 3, 16 şi 27 ca în toate deciziile care îi privesc pe copii, fie ca sînt luate de cãtre instituţii publice sau private de protecţie socialã, de cãtre tribunale, autoritãţi administrative sau organe legislative, interesul superior al copilului trebuie sa fie un criteriu primordial; cît priveşte dreptul copilului la un nivel de viata satisfãcãtor, statele pãrţi vor adopta mãsuri corespunzãtoare, ţinînd cont de condiţiile naţionale şi în limitele mijloacelor lor, pentru a ajuta pãrinţii şi celelalte persoane avînd în îngrijire copii de a pune în aplicare acest drept şi a oferi, în caz de nevoie, o asistenta materialã şi programe de sprijin, îndeosebi în ce priveşte alimentaţia, îmbrãcãmintea şi locuinta. Aceasta convenţie, în temeiul art. 11 din Constituţie, face parte din dreptul intern şi este aplicabilã, în temeiul art. 20 din Constituţie, în speta. Textele constituţionale şi din convenţie, invocate aici, stabilesc un drept de preferinta în favoarea copilului minor, iar <>art. 22 din Legea nr. 5/1973 face acelaşi lucru, de unde rezulta o corespondenta deplina şi perfect aplicabilã în speta dedusã judecaţii.
Art. 25 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, art. 11 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, art. 5 lit. e) pct. III din Convenţia internationala privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasialã, consacra, asa cum exact se susţine în excepţia invocatã, dreptul oricãrei persoane la un nivel de trai satisfãcãtor, pentru ea însãşi şi familia sa, cuprinzînd inclusiv hrana, îmbrãcãmintea şi locuinta. De altfel aceste exigente sînt reflectate şi în dispoziţiile art. 43 din Constituţia României, desigur într-o exprimare juridicã sinteticã. <>Art. 22 din Legea nr. 5/1973 nu vine în contradictie cu aceste dispoziţii ; el nu se referã la obligaţia care revine statului prin autoritãţile sale competente privind asigurarea nivelului de trai decent, ci impune judecãtorului criteriile pe care sa le aibã în vedere cînd rezolva un litigiu privitor la o locuinta. Dacã textul legal nu ar stabili astfel, soluţionarea judecãtoreascã a litigiilor ar fi lãsatã exclusiv la latitudinea instanţelor, ceea ce ar putea conduce la o practica judiciarã diversa, în mãsura a dãuna principiilor menţionate mai sus.
Este în afarã oricãrei îndoieli ca fiecare persoana are dreptul la o locuinta, dar <>art. 22 din Legea nr. 5/1973 nu pune în sarcina judecãtorului asigurarea acestui drept, ci rezolvarea unui litigiu cu privire la o anumitã locuinta, mai ales cînd pãrţile nu gãsesc o cale sau incercarile esueaza. De aceea şi alte motive invocate în susţinerea exceptiei, precum posibilitatea cumpãrãrii apartamentului, partajarea acestuia, nu pot fi în mãsura sa motiveze neconstituţionalitatea textului, care permite soluţionarea prealabilã de cãtre pãrţi a beneficiului contractului privitor la locuinta. Este evident ca <>art. 22 din Legea nr. 5/1973 nu contravine nici Constituţiei şi nici pactelor şi convenţiilor la care România este parte.
Cît priveşte problema cheltuielilor de judecata ridicatã de pãrţi, ea rãmîne a fi soluţionatã de cãtre instanta care judeca procesul, singura în mãsura sa aprecieze integral cuantumul acestora şi repartizarea lor.
Fata de considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie, al <>art. 13 alin. (1) lit. A. c) din Legea nr. 47/1992 ,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
1. Constata ca dispoziţiile <>art. 22 din Legea nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ de stat şi reglementarea raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi sînt constituţionale.
2. Respinge excepţia de neconstituţionalitate invocatã de cãtre Balint Imre în dosarul nr. 247/1993, aflat pe rolul Sectiei civile a Curţii Supreme de Justiţie, ca nefondata.
3. Problema cheltuielilor de judecata urmeazã a fi soluţionatã de cãtre instanta de judecata pe rolul cãreia se afla dosarul în cauza.
Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.
Pronunţatã în şedinţa publica din 24 noiembrie 1993.
PREŞEDINTE,
prof. univ. dr. Ioan Muraru
Magistrat - asistent,
Florentina Geangu
---------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
