Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:  DECIZIA nr. 649 din 25 noiembrie 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi ale art. 11 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIA nr. 649 din 25 noiembrie 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi ale art. 11 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 305 din 16 aprilie 2026
Comenteaza legea

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Elena-Simina       │- preşedinte      │
│Tănăsescu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Asztalos           │- judecător       │
│Csaba-Ferenc       │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihai Busuioc      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină   │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga  │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dacian-Cosmin      │- judecător       │
│Dragoş             │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan    │- judecător       │
│Licu               │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana      │- judecător       │
│Scântei            │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ioniţa Cochinţu    │-                 │
│                   │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘


    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi ale art. 11 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, excepţie ridicată de Societatea B.R.D. - Groupe Société Générale - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 5.913/2/2017 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 149D/2021.
    2. La apelul nominal se prezintă, pentru autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, avocat Bogdan Dragoş, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul apărătorului ales al autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, care arată că există deja jurisprudenţă în materie, prin care s-a reţinut că normele deduse controlului de constituţionalitate se bazează pe principiul generalităţii legilor şi, într-adevăr, o lege nu poate fi atât de detaliată încât să prevadă toate situaţiile la care se aplică, fiind normal ca aceasta să aibă o doză de generalitate, însă câtă vreme nu conduce la arbitrar. Cu toate acestea, prevederile criticate nu respectă cerinţele de calitate a legii, deoarece dau posibilitatea organelor fiscale să recalifice tranzacţiile şi să nu ţină seama de faptul că, în realitate, au un scop economic, întrucât nu conţin anumite repere care să circumscrie detaliile şi limitele în care poate fi analizat caracterul unei tranzacţii. În acest context, expune situaţia particulară din speţa aflată pe rolul instanţei judecătoreşti şi arată că organele fiscale nu au reproşat instituţiei de credit că a efectuat anumite tranzacţii cu un scop exclusiv fiscal sau pentru a beneficia de anumite avantaje fiscale, ci faptul că unele credite au fost acordate cu nerespectarea normelor prudenţiale de către salariaţii săi (cu care, de altfel, instituţia de credit s-a aflat deja în litigiu pentru recuperarea pagubelor suferite de aceasta). Situaţia în care s-a aflat instituţia de credit a fost prezentată atât la Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, cât şi în faţa instanţelor judecătoreşti, context în care s-a arătat că au fost efectuate tranzacţii cu scop economic (dobânzi, comisioane etc.) şi, cu toate acestea, nu s-a ţinut seama de situaţia învederată, răspunsul/soluţia autorităţilor respective constând în faptul că veniturile din activităţile şi tranzacţiile respective sunt irelevante, profitul fiind cel relevant, iar în lipsa acestuia nu există scop economic. Prin urmare, dacă scopul economic este privit în sensul antereferit, înseamnă că nu se ţine seama de faptul că, în activitatea sa, instituţia de credit a fost victima unei înşelăciuni. De altfel, concluzia este aceea că, dacă un antreprenor nu este suficient de abil să aibă profit, i se pot recalifica mereu tranzacţiile. Totodată, precizează că un alt aspect ce conduce la neconstituţionalitatea normelor criticate rezultă din interferenţa acestora cu dreptul Uniunii Europene, respectiv cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Hotărârea din 4 iunie 2020, pronunţată în cauza C-430/19, S.C. C.F. - S.R.L. împotriva A.J.F.P.M. şi D.G.R.F.P.C, România), prin care a fost analizată o chestiune legată de taxa pe valoarea adăugată şi de impozitul pe profit. În acest context, subliniază că taxa pe valoarea adăugată şi clauzele antiabuz în materie sunt armonizate la nivelul Uniunii Europene şi înseamnă scop exclusiv fiscal (adică o tranzacţie poate fi recalificată dacă are scop exclusiv fiscal), în schimb, impozitul pe profit este un impozit direct, nearmonizat. Susţine că, potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, trebuie aplicate clauzele antiabuz şi în ceea ce priveşte impozitul pe profit, fără diferenţiere între taxa pe valoarea adăugată şi impozitul pe profit. Însă, instanţele judecătoreşti aplică jurisprudenţa antereferită numai atunci când în discuţie este, în mod cumulat, taxa pe valoarea adăugată şi impozitul pe profit, iar în caz singular, dacă este vorba numai de impozitul pe profit, nu aplică dreptul european în sensul interpretat prin jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Or, dublul standard aplicabil, în funcţie de conţinutul controlului efectuat de către organele fiscale, pune probleme de arbitrar, aspect ce nu poate fi corectat decât de instanţa de contencios constituţional.
    4. Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate în ceea ce priveşte critica raportată la dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, având în vedere că sunt vizate chestiuni ce ţin de interpretarea şi aplicarea legii, sens în care este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, spre exemplu, Decizia nr. 475 din 20 septembrie 2023, paragraful 15, prin care Curtea a statuat că legiuitorul, în virtutea art. 126 din Constituţie, a îndrituit autorităţile care aplică procedura fiscală să verifice interesul legitim fiscal sau vătămarea produsă prin actul administrativ-fiscal şi, dând expresie principiului prevalenţei economicului asupra juridicului în contextul existenţei instituţiei abuzului în dreptul fiscal, a consacrat reguli pentru reprimarea abuzului de drept; în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 44, invocate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, menţionează că simpla stabilire a unui impozit nu se converteşte în încălcarea dreptului de proprietate.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    5. Prin Încheierea din 11 ianuarie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 5.913/2/2017, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi ale art. 11 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, excepţie ridicată de Societatea B.R.D. - Groupe Société Générale - S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea cererilor de anulare a unor acte administrativ-fiscale prin care, pe de o parte, în contextul inspecţiei fiscale, s-a considerat că o serie de acte juridice (contracte de credit) încheiate de instituţia de credit nu au avut un scop economic şi, prin urmare, nu au fost luate în considerare provizioanele constituite pentru aceste acte juridice ca fiind deductibile la calculul impozitului pe profit şi, pe de altă parte, organele fiscale au luat în considerare, în sensul impozitării, veniturile din dobânzile şi comisioanele aferente aceloraşi credite.
    6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că prevederile criticate au un scop preventiv, reprezintă o clauză antiabuz şi transpun teoria realităţii economice, fiind un instrument prin care se dă posibilitatea organelor fiscale de a nu lua în calcul o tranzacţie economică, putând elimina din circuitul economic acele tranzacţii pur artificiale făcute pentru unicul/esenţialul scop de a beneficia de un avantaj fiscal. Or, pentru a se regăsi în situaţia premisă a unei norme antiabuz, este necesar ca organele fiscale să determine precis, având în vedere circumstanţele speţei, faptul că derularea de către contribuabil a operaţiunii respective a avut drept scop esenţial obţinerea avantajului fiscal. Astfel, în ceea ce priveşte marja de apreciere a dispoziţiilor criticate, se învederează că acestea fac parte din cadrul legislativ care circumscrie prevederile speciale pentru aplicarea Codului fiscal şi, prin urmare, sunt de strictă aplicare. Soluţia legislativă criticată pare a include două teze distincte, respectiv: (i) ipoteza tranzacţiilor ce nu au un scop economic, caz în care autorităţile fiscale pot să nu le ia în considerare, şi (ii) ipoteza tranzacţiilor/activităţilor care au un anumit conţinut economic, care însă nu are susţinere în forma respectivă, caz în care autorităţile fiscale pot să reîncadreze acea formă, astfel încât să reflecte conţinutul economic real. Însă normele în discuţie sunt neconstituţionale, întrucât: sunt contrare principiului legalităţii, în componenta privind calitatea legii, deoarece acestea nu definesc noţiunile esenţiale pe care le cuprind, respectiv scop economic şi conţinut economic, aspect ce ar fi esenţial în raport cu potenţialele efecte pe care acestea le pot produce; nu cuprind niciun indiciu care să permită destinatarului acestora - contribuabilul - să poată determina linia de demarcaţie între tranzacţiile cu scop economic şi cele cărora le lipseşte un asemenea scop; permit organului de control fiscal să procedeze la aplicarea lor pe baza unor criterii incoerente, pe care le poate modifica de la un contribuabil controlat la altul, iar extinderea incontrolabilă şi imprevizibilă a acestora ar conduce în practică la situaţii absurde sau blocaje în activitatea agenţilor economici. Astfel, oricare dintre creditele neperformante acordate de o instituţie de credit ar putea fi recalificate ca nefiind destinate producerii de venituri/avantaje/beneficii/profituri economice sau ar duce la apariţia unor situaţii în care creditele nu mai sunt rambursate, orice credit neperformant fiind susceptibil de a fi considerat tranzacţie fără scop economic. Lipsa calităţii normelor în discuţie este dovedită de: conduita organelor fiscale, care le-au interpretat în sensul că mecanismul este aplicabil chiar şi în situaţia în care nu se poate vorbi de o intenţie a contribuabilului de a încheia o operaţiune lipsită de scop economic; modalitatea de interpretare a acestora prin luarea în considerare a unor fapte ulterioare încheierii operaţiunilor supuse controlului pentru determinarea lipsei scopului economic de la momentul încheierii operaţiunii; faptul că nu disting după cum contribuabilul a urmărit în principal obţinerea unui avantaj fiscal; faptul că permit organelor fiscale aplicarea mecanismului reluării în considerare a tranzacţiei independent de implicarea contribuabilului într-o fraudă săvârşită de un terţ, fraudă ce a condus la încheierea tranzacţiei. Toate aceste aspecte conduc la încălcarea dreptului de proprietate, având în vedere posibilitatea dată organului fiscal de a proceda la neluarea în considerare a unei tranzacţii motivat de faptul că aceasta nu are scop fiscal, ingerinţă care nu urmăreşte un scop legitim şi nu este proporţională cu scopul urmărit, întrucât nu orice credit neperformant are potenţialul de a fi considerat fără scop economic. În lipsa oricăror criterii de delimitare a practicilor ilegale de cele „sănătoase“, organele fiscale folosesc elemente ulterioare încheierii operaţiunilor supuse controlului pentru a trage concluzii cu privire la pretinsa lipsă de scop economic. În contextul criticilor de neconstituţionalitate se face referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia principiilor menţionate în susţinerea excepţiei, precum şi a materiei supuse controlului de constituţionalitate.
    7. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată în raport cu criticile formulate.
    8. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum reiese din încheierea de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003, şi ale art. 11 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 688 din 10 septembrie 2015. Legea nr. 571/2003 a fost abrogată prin art. 502 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 227/2015, însă, având în vedere actele dosarului cauzei (din care reies perioada în care autoarea excepţiei a fost supusă unei inspecţii fiscale vizând modul de îndeplinire a obligaţiilor privind impozitul pe profit şi perioada fiscală supusă controlului respectiv), precum şi Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea urmează să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor legale care fac obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum acestea au fost criticate în faţa instanţei judecătoreşti, respectiv asupra dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 şi ale art. 11 alin. (1) din Legea nr. 227/2015, care cuprind o soluţie legislativă identică şi au următorul cuprins: „(1) La stabilirea sumei unui impozit, a unei taxe sau unei contribuţii sociale obligatorii, autorităţile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacţie care nu are un scop economic, ajustând efectele fiscale ale acesteia, sau pot reîncadra forma unei tranzacţii/activităţi pentru a reflecta conţinutul economic al tranzacţiei/activităţii. Organul fiscal este obligat să motiveze în fapt decizia de impunere emisă ca urmare a neluării în considerare a unei tranzacţii sau, după caz, ca urmare a reîncadrării formei unei tranzacţii, prin indicarea elementelor relevante în legătură cu scopul şi conţinutul tranzacţiei ce face obiectul neluării în considerare/reîncadrării, precum şi a tuturor mijloacelor de probă avute în vedere pentru aceasta.“
    12. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii, în componenta privind calitatea legii, şi ale art. 44 alin. (1) şi (2) referitoare la dreptul de proprietate privată.
    13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că atât dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal (în prezent abrogată), cât şi ale art. 11 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal fac parte din titlul I - Dispoziţii generale, capitolul IV - Reguli de aplicare generală (a fiecărei legi în parte) şi instituie posibilitatea organelor fiscale de a nu lua în considerare o tranzacţie care nu are scop economic sau de a reîncadra forma unei tranzacţii pentru a reflecta conţinutul economic al acesteia.
    14. Având în vedere acest context legislativ, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate este nemulţumită de faptul că, deşi normele criticate sunt un instrument prin care se dă posibilitatea organelor fiscale de a nu lua în calcul o tranzacţie economică, putând elimina din circuitul economic acele tranzacţii pur artificiale făcute pentru unicul/esenţialul scop de a beneficia de un avantaj fiscal, acestea sunt de strictă aplicare în ceea ce priveşte marja de apreciere, astfel că ar trebui să definească noţiunile esenţiale pe care le conţin, respectiv scop economic şi conţinut economic, şi să cuprindă un indiciu care să permită contribuabilului să poată determina linia de demarcaţie între tranzacţiile cu scop economic şi cele cărora le lipseşte un asemenea scop. Or, prin lipsa criteriilor de calitate a legii, normele în discuţie ar permite organelor de control fiscal să procedeze la aplicarea acestora pe baza unor criterii incoerente, de la caz la caz, chiar şi în situaţia în care, astfel cum este situaţia din speţă, nu se poate vorbi de o intenţie a contribuabilului de a încheia o operaţiune lipsită de scop economic, aspecte ce conduc şi la încălcarea dreptului de proprietate.
    15. În ceea ce priveşte principiul legalităţii, în componenta privind calitatea legii, în jurisprudenţa sa, Curtea a stabilit că cerinţa de claritate a legii vizează caracterul neechivoc al obiectului reglementării, cea de precizie se referă la exactitatea soluţiei legislative alese şi a limbajului folosit, în timp ce previzibilitatea legii priveşte scopul şi consecinţele pe care le antrenează, respectiv faptul că actul normativ trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat, iar accesibilitatea, din punct de vedere formal, are în vedere aducerea la cunoştinţa publică a actelor normative de rang infraconstituţional şi intrarea în vigoare a acestora, care se realizează prin publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I (a se vedea, în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, paragrafele 16-20 şi 26). Având în vedere principiul generalităţii legilor, atât în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, cât şi în cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut că poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze, însă, previzibilitatea legii (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 363 din 7 mai 2015, precitată, paragrafele 16-18, Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la care se reţin, spre exemplu, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, şi Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Ciné Revue împotriva Belgiei, paragraful 59).
    16. În acest context, Curtea observă că dispoziţiile art. 108 alin. (2) din Constituţie consacră noţiunea de organizare a executării legii, care are un sens mai larg decât cea privind aplicarea legii, şi anume prin hotărâri ale Guvernului pot fi dispuse măsuri organizatorice, financiare, instituţionale sau sancţionatoare în vederea stabilirii cadrului necesar pentru ducerea la îndeplinire a dispoziţiilor legii. Aşadar, legiuitorul nu mai stabileşte întotdeauna direct, prin lege, anumite aspecte ce necesită o expunere în detaliu, ci, chiar în sensul textului constituţional al art. 108, această competenţă revine autorităţii publice însărcinate cu organizarea executării legii (Decizia nr. 51 din 12 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 3 martie 2004).
    17. Or, dându-se eficienţă acestor prevederi constituţionale, a fost adoptată, pentru Legea nr. 571/2003, Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112 din 6 februarie 2004, cu modificările şi completările ulterioare (în prezent fiind abrogată). De asemenea, pentru Legea nr. 227/2015 a fost adoptată Hotărârea Guvernului nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 13 ianuarie 2016, iar în titlul I: Dispoziţii generale, capitolul II: Reguli de aplicare generale, secţiunea 1: Reguli pentru reîncadrarea tranzacţiilor/activităţilor, la pct. 4 se arată că „În sensul prevederilor art. 11 alin. (1) din Codul fiscal, prin tranzacţie fără scop economic se înţelege orice tranzacţie/activitate care nu este destinată să producă avantaje economice, beneficii, profituri şi care determină, în mod artificial ori conjunctural, o situaţie fiscală mai favorabilă. În situaţia reîncadrării formei unei tranzacţii/activităţi pentru ajustarea efectelor fiscale se aplică regulile de determinare specifice impozitelor, taxelor şi a contribuţiilor sociale obligatorii reglementate de Codul fiscal.“
    18. Prin urmare, ţinând cont de considerentele mai sus redate, Curtea nu poate reţine pretinsa încălcare a principiului legalităţii, în componenta privind calitatea legii, din perspectiva supusă controlului de constituţionalitate, întrucât prevederile art. 11 alin. (1) din Codul fiscal nu trebuie interpretate în mod singular, ci sistematic în coroborare şi în completare cu alte prevederi legale în materie, în speţă, spre exemplu, cu normele de aplicare, prin care este circumscris sensul normelor în discuţie. De altfel, potrivit prevederilor criticate, organul fiscal este obligat să motiveze în fapt decizia de impunere emisă ca urmare a neluării în considerare a unei tranzacţii sau, după caz, ca urmare a reîncadrării formei unei tranzacţii, prin indicarea elementelor relevante în legătură cu scopul şi conţinutul tranzacţiei ce face obiectul neluării în considerare/reîncadrării, precum şi a tuturor mijloacelor de probă avute în vedere pentru aceasta.
    19. În acest context, Curtea reţine că autoarea excepţiei de neconstituţionalitate deduce pretinsa neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 alin. (1) din Codul fiscal, în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituţie (în componenta privind calitatea legii), şi prin prisma modului de interpretare şi aplicare a acestora de către organele fiscale sau instanţele judecătoreşti în speţe concrete. Or, în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea legii, cu referire la conţinutul şi întinderea celor două noţiuni cuprinzătoare, Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, a reţinut că acestea acoperă identificarea normei aplicabile, analiza conţinutului său şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, iar instanţa de judecată este cea care poate dispune de instrumentele necesare pentru a decide cu privire la aceste aspecte (a se vedea Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009). Or, în ipoteza în care ar subzista o greşită interpretare şi aplicare a legii, aceasta poate fi remediată prin recurgerea la controlul judiciar. Dreptul, ca operă a legiuitorului, nu poate fi exhaustiv, însă, pe baza principiilor aplicabile sistemului de drept, acesta lasă posibilitatea persoanelor îndrituite într-un anumit domeniu să interpreteze legea şi îi recunoaşte judecătorului competenţa de a tranşa ceea ce a scăpat atenţiei legiuitorului, printr-o interpretare judiciară, cauzală a normei. Sensul legii nu este dat pentru totdeauna în momentul creării ei, ci trebuie să se admită că adaptarea conţinutului legii se face pe cale de interpretare - ca etapă a aplicării normei juridice în cazul concret. Interpretarea autentică, legală poate constitui o premisă a bunei aplicări a normei juridice, prin faptul că dă o explicaţie corectă înţelesului, scopului şi finalităţii acesteia, însă legiuitorul nu poate şi nu trebuie să prevadă totul. În concret, orice normă juridică ce urmează să fie aplicată pentru rezolvarea unui caz concret urmează să fie interpretată de subiecţii de drept dintr-o anumită materie, precum şi de instanţele judecătoreşti (interpretare judiciară şi cazuală) pentru a emite un act de aplicare legal (în acest sens, a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 158 din 21 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 883 din 2 septembrie 2024, paragraful 24). Astfel, aplicarea şi interpretarea legii sunt chestiuni ce ţin de resortul instanţei de judecată care judecă fondul cauzei, precum şi, eventual, al instanţelor de control judiciar, aşa cum rezultă din prevederile coroborate ale art. 126 alin. (1) şi (3) din Constituţie (Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, precitată), acestea fiind cele care pot determina dacă tranzacţiile efectuate au sau nu un scop economic şi dacă neluarea în considerare a unor tranzacţii sau recalificarea acestora a fost realizată în mod corespunzător.
    20. Cu privire la dispoziţiile art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie, menţionate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în virtutea acestora, conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege, legiuitorul având competenţa de a stabili cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind anumite limitări rezonabile în valorificarea acestuia ca drept subiectiv garantat (Decizia nr. 293 din 11 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 435 din 10 iunie 2008). Or, având în vedere că pretinsa încălcare a dreptului de proprietate a fost invocată, în subsidiar, prin prisma lipsei criteriilor de calitate a legii şi ţinând cont că nu s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale în raport cu principiul legalităţii, în componenta privind calitatea legii, pentru identitate de raţiune, şi din această perspectivă excepţia de neconstituţionalitate urmează să fie respinsă ca neîntemeiată.
    21. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea B.R.D. - Groupe Société Générale - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 5.913/2/2017 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi ale art. 11 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 25 noiembrie 2025.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU
                    Magistrat-asistent,
                    Ioniţa Cochinţu


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial,  DECIZIA nr. 649 din 25 noiembrie 2025

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "
5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016
x
DESCARCATI GRATUIT
Raportul Special
" 5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale"
Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016