Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 537 din 4 noiembrie 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 49 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 537 din 4 noiembrie 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 49 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 144 din 25 februarie 2026

Comenteaza legea


┌───────────────────┬──────────────────┐
│Cristian Deliorga  │- preşedinte      │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Asztalos           │- judecător       │
│Csaba-Ferenc       │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihai Busuioc      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină   │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dacian-Cosmin      │- judecător       │
│Dragoş             │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan    │- judecător       │
│Licu               │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ioana Marilena     │-                 │
│Chiorean           │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan Laurenţiu Sorescu.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice, excepţie ridicată de Francisc Mate în Dosarul nr. 22.593/197/2020 al Tribunalului pentru Minori şi Familie Braşov şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 205D/2021.
    2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită.
    3. Preşedintele dispune să se facă apelul şi în dosarele Curţii Constituţionale nr. 2.074D/2021, nr. 2.618D/2021, nr. 451D/2023, nr. 920D/2023, nr. 2.224D/2023, nr. 3.148D/2024, nr. 3.263D/2024, nr. 1.417D/2025, nr. 2.367D/2025 şi nr. 2.914D/2025, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003, excepţie ridicată de Judecătoria Botoşani - Secţia civilă, din oficiu, în Dosarul nr. 4.489/193/2021, de Aurelian Georgian Madear în Dosarul nr. 1.834/833/2021 al Judecătoriei Salonta, de Judecătoria Miercurea-Ciuc - Secţia civilă, din oficiu, în Dosarul nr. 603/258/2023, de Tribunalul Vaslui - Secţia civilă, din oficiu, în Dosarul nr. 2.958/333/2023, de Judecătoria Caracal, din oficiu, în Dosarul nr. 5.382/207/2023, de reprezentantul Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov în Dosarul nr. 26.190/197/2024 al Judecătoriei Braşov, de Ileana-Brânduşa Isidor în Dosarul nr. 3.892/243/2024 al Judecătoriei Hunedoara, de Elena Călin în Dosarul nr. 9.091/327/2024 al Tribunalului Tulcea - Secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi de Marius Ivan în Dosarul nr. 5.313/306/2025 al Tribunalului Sibiu - Secţia I civilă, precum şi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 49 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 217/2003, excepţie ridicată de Florentin-Vasile Pamfile în Dosarul nr. 8.743/180/2025 al Tribunalului Bacău - Secţia I civilă.
    4. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită.
    5. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu conexarea cauzelor. Curtea, având în vedere identitatea de obiect al cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea dosarelor nr. 2.074D/2021, nr. 2.618D/2021, nr. 451D/2023, nr. 920D/2023, nr. 2.224D/2023, nr. 3.148D/2024, nr. 3.263D/2024, nr. 1.417D/2025, nr. 2.367D/2025 şi nr. 2.914D/2025 la Dosarul nr. 205D/2021, care a fost primul înregistrat.
    6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, susţine, în esenţă, că raţiunea urmărită de legiuitor este prevenirea violenţei domestice, că există acces la justiţie al persoanelor interesate şi că finalitatea primordială a textelor de lege criticate este protejarea dreptului victimei la viaţă şi la integritate fizică şi psihică.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:
    7. Prin Decizia civilă nr. 8/ACC din 21 ianuarie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 22.593/197/2020, Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice.
    8. Prin Încheierea din 27 mai 2021, pronunţată în Dosarul nr. 4.489/193/2021, Judecătoria Botoşani - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003.
    9. Prin Sentinţa civilă nr. 1.376 din 23 iulie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 1.834/833/2021, Judecătoria Salonta a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003.
    10. Prin Încheierea din 23 februarie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 603/258/2023, Judecătoria Miercurea-Ciuc - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003.
    11. Prin Decizia civilă nr. 418/A din 11 aprilie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 2.958/333/2023, Tribunalul Vaslui - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003.
    12. Prin Sentinţa civilă nr. 1.034 din 18 august 2023, pronunţată în Dosarul nr. 5.382/207/2023, Judecătoria Caracal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003.
    13. Prin Sentinţa civilă nr. 9.819 din 4 octombrie 2024, pronunţată în Dosarul nr. 26.190/197/2024, Judecătoria Braşov a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003.
    14. Prin Decizia civilă nr. 1/R/CC din 3 octombrie 2024, pronunţată în Dosarul nr. 3.892/243/2024/a1, Tribunalul Hunedoara - Secţia I civilă - admiţând recursul împotriva sentinţei civile pronunţate de Judecătoria Hunedoara în Dosarul nr. 3.892/243/2024, prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale - a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003.
    15. Prin Decizia civilă nr. 60 din 29 ianuarie 2025, pronunţată în Dosarul nr. 9.091/327/2024, Tribunalul Tulcea - Secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003.
    16. Prin Decizia civilă nr. 394 din 21 mai 2025, pronunţată în Dosarul nr. 5.313/306/2025, Tribunalul Sibiu - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003.
    17. Prin Decizia civilă nr. 401 din 18 iunie 2025, pronunţată în Dosarul nr. 8.743/180/2025, Tribunalul Bacău - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 49 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 217/2003.
    18. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Francisc Mate, de Judecătoria Botoşani - Secţia civilă, din oficiu, de Aurelian Georgian Madear, de Judecătoria MiercureaCiuc - Secţia civilă, din oficiu, de Tribunalul Vaslui - Secţia civilă, din oficiu, de Judecătoria Caracal, din oficiu, de reprezentantul Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov, de Ileana-Brânduşa Isidor, de Elena Călin, de Marius Ivan şi de Florentin-Vasile Pamfile în cauze având ca obiect soluţionarea cererilor de revocare a unor ordine de protecţie.
    19. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenţă, că norma potrivit căreia revocarea ordinului de protecţie se poate cere doar dacă s-a dispus o măsură pe durata maximă este neconstituţională. În acest sens, arată că art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 instituie discriminări între persoane aflate în aceeaşi situaţie - şi anume persoanele împotriva cărora s-a dispus o măsură prin ordinul de protecţie pe durată maximă şi persoanele împotriva cărora s-a dispus o măsură prin ordinul de protecţie pe o durată inferioară celei maxime - fără a exista o justificare obiectivă pentru această diferenţă de tratament. Astfel, doar persoanele din prima categorie pot solicita revocarea ordinului de protecţie, ceea ce conduce la încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie. În acest sens este invocată jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene referitoare la principiul nediscriminării.
    20. În plus, în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 3.148D/2024, autorul excepţiei de neconstituţionalitate - reprezentantul Ministerului Public - susţine că este adevărat că, prin Decizia nr. 489 din 3 octombrie 2023, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a aceloraşi prevederi criticate, însă raţiunile acestei decizii nu mai subzistă, întrucât instanţa de contencios constituţional a avut în vedere elemente ce ţin strict de raţiunea reglementării Legii nr. 217/2003. Însă între timp a intrat în vigoare Legea nr. 26/2024 privind ordinul de protecţie, prin care a fost reglementată o procedură paralelă şi aproape identică de emitere a unui ordin de protecţie în ipotezele în care părţile nu sunt membri de familie. Art. 25 alin. (1) din Legea nr. 26/2024 nu a păstrat condiţia luării ordinului de protecţie pe durată maximă, ci, mai mult, intenţionează să elimine şi condiţia de calitate procesuală activă, permiţând şi victimei să ceară revocarea ordinului de protecţie (a se vedea site-ul Senatului). Nici în expunerea de motive a acestei propuneri legislative nu există argumentări care să aibă o justificare obiectivă şi rezonabilă pentru diferenţa de tratament juridic. Mai arată că raţiunea Legii nr. 26/2024 a fost tocmai succesul înregistrat de instituţia ordinului de protecţie în prevenirea şi combaterea violenţei în familie, dar şi imperativul stopării fenomenului violenţei din societatea românească. Astfel, în expunerea de motive a Legii nr. 26/2024 se arată că atât ordinul de protecţie reglementat de Legea nr. 217/2003, cât şi ordinul de protecţie care face obiectul propunerii legislative apără acelaşi set de valori, respectiv viaţa, integritatea fizică şi psihică şi libertatea persoanei. Aşadar, diferenţa de tratament juridic cu privire la condiţia luării măsurii pe o durată maximă, condiţie necesară pentru solicitarea ordinului de protecţie, nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă, deoarece calitatea de membru de familie, în sensul art. 5 din Legea nr. 217/2003, nu poate justifica un regim atât de restrictiv în materia efectelor ordinului de protecţie. Astfel, procedura aferentă ordinului de protecţie trebuie să beneficieze de un regim similar, oferind aceleaşi căi procesuale tuturor persoanelor vizate de un ordin de protecţie.
    21. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că dispoziţiile criticate îngrădesc şi dreptul de acces liber la o instanţă, consacrat de art. 21 din Constituţie, deoarece, deşi impunerea unor condiţii, praguri sau proceduri prealabile reprezintă ingerinţe rezonabile în dreptul de acces liber la justiţie, dispoziţiile art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 constituie o ingerinţă gravă şi nepermisă a legiuitorului în liberul acces la justiţie, prin maniera discriminatorie în care se permite unei persoane să solicite revocarea ordinului de protecţie emis împotriva sa. În acest sens, se invocă jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene referitoare la dreptul de a apela efectiv la un judecător.
    22. De asemenea, autorii excepţiei susţin că dispoziţiile criticate contravin şi prevederilor art. 53 din Constituţie, deoarece restrâng dreptul la revocarea ordinului de protecţie, încălcându-se principiul proporţionalităţii.
    23. În Dosarul Curţii Constituţionale nr. 2.618D/2021, autorul excepţiei de neconstituţionalitate mai susţine că dispoziţiile art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 contravin şi exigenţelor ocrotirii vieţii de familie şi creează posibilitatea sancţionării mai aspre a unor acte de violenţă de gravitate scăzută, în timp ce persoanelor care săvârşesc acte de violenţă de o gravitate deosebită le este aplicat un tratament mai blând, astfel că victimelor violenţei domestice nu le este acordat un grad de protecţie proporţional cu starea de pericol în care se află acestea, legiuitorul îndepărtându-se, astfel, de la scopul Legii nr. 217/2003. Totodată, se invocă Decizia nr. 50 din 22 iunie 2020 privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 217/2003, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, paragrafele 73 şi 74, prin care s-a stabilit că ordinul de protecţie restrânge dreptul la viaţă privată şi libertatea de mişcare a persoanei împotriva căreia a fost emis.
    24. În Dosarul Curţii Constituţionale nr. 3.263D/2024, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate mai susţine că dispoziţiile criticate contravin prevederilor art. 1 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora dreptatea este un element intrinsec şi inseparabil al fiecărei acţiuni etatice care se reflectă asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Prin urmare, orice limitare a acestora trebuie însoţită de un set de garanţii care să asigure societatea, pe de o parte, că măsura etatică nu numai că nu este arbitrară, ci este şi justă, iar, pe de altă parte, că, în cazul unor erori de apreciere ale statului, remediul existent este unul apt să corecteze nedreptatea săvârşită. În esenţă, arată că este inechitabilă soluţia legislativă care nu dă posibilitatea persoanelor împotriva cărora s-a instituit un ordin de protecţie să ceară revocarea sa dacă a fost instituit pe o perioadă mai mică de 12 luni. În acest sens, se invocă Decizia nr. 63 din 2 octombrie 2023 în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cuprinsul art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, paragraful 108, prin care instanţa de sesizare - Tribunalul Hunedoara - a apreciat că este discutabilă concepţia legiuitorului, aşa cum rezultă din alin. (1) al art. 49 din Legea nr. 217/2003 - potrivit căruia un ordin de protecţie emis pentru o durată maximă de timp, de 6 luni, să poată face obiectul unei revocări în condiţiile textului de lege arătat, spre deosebire de un alt asemenea ordin de protecţie, care, deşi emis pentru o perioadă mai mică, să nu poată fi revocat în aceleaşi condiţii.
    25. În Dosarul Curţii Constituţionale nr. 1.417D/2025, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile criticate contravin şi prevederilor art. 129 din Constituţie, deoarece, în materia protecţiei pentru violenţa domestică, prin eliminarea posibilităţii de control judiciar al hotărârilor pronunţate pe altă perioadă decât durata maximă, se aduce atingere principiului accesului liber la justiţie, dreptului la un proces echitabil, dreptului la apărare, unicităţii, imparţialităţii şi egalităţii justiţiei, golindu-se astfel de conţinut principiul exercitării căilor de atac. Totodată, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, susţine că, deşi art. 129 din Constituţie lasă la latitudinea legiuitorului reglementarea căilor de atac, ceea ce îi permite să excepteze de la exercitarea lor anumite hotărâri judecătoreşti, totuşi principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. Or, prin dispoziţiile art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003, legiuitorul şi-a folosit marja de apreciere într-un mod excesiv, care nu respectă standardul de protecţie pe care îl oferă art. 21 alin. (3) din Constituţie, aşa cum acest standard a fost redefinit prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017. Pornind de la ideea că dreptul este viu, normele de referinţă în realizarea controlului de constituţionalitate impun o protecţie juridică sporită subiectelor de drept. În final, precizează că durata maximă pentru care se pot lua măsuri prin ordinul de protecţie a fost dublată, de la 6 luni la 12 luni, prin Legea nr. 240/2023 privind modificarea Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice.
    26. În Dosarul Curţii Constituţionale nr. 2.367D/2025, autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 contravine dispoziţiilor art. 26 din Constituţie şi celor ale art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece, chiar şi în ipoteza în care persoana împotriva căreia a fost emis ordinul de protecţie, precum şi persoana protejată ar manifesta voinţa comună de a se împăca şi de a-şi relua viaţa de familie, prevederile criticate nu permit revocarea ordinului de protecţie dacă acesta a fost instituit pe o perioadă mai mică de 12 luni. Or, o asemenea limitare rigidă afectează în mod direct dreptul la viaţă privată şi de familie, întrucât împiedică efectiv reluarea raporturilor fireşti între membrii familiei, inclusiv între părinţi şi copiii lor minori, chiar şi în situaţiile în care se constată lipsa unui risc real la adresa siguranţei persoane protejate. Astfel, soluţia legislativă criticată devine disproporţionată şi produce efecte contrare interesului superior al copilului. În acest sens, este invocată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 8 din Convenţie. În concluzie, aplicarea unei interdicţii generale, fără distincţie şi fără posibilitatea de revizuire, chiar şi în cazul în care părţile doresc reconcilierea, iar riscul de violenţă a fost înlăturat, aduce atingere nejustificată dreptului copilului de a menţine relaţii normale cu ambii părinţi şi afectează grav viaţa de familie în ansamblul ei.
    27. Referitor la dispoziţiile art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003, autorul excepţiei din Dosarul Curţii Constituţionale nr. 2.914D/2025 susţine că şi acestea sunt neconstituţionale, „deoarece creează o inechitate între cetăţeni, instituţia revocării fiind dublată pe lângă condiţia termenului pentru care a fost emis şi de alte condiţii ce ţin de conduita agresorului“. Or, această limitare nu ţine cont de modul în care părţile pot dispune de dreptul de a se adresa instanţei de judecată, în condiţiile în care victima este subiect pasiv principal şi titular principal al dreptului la integritate fizică şi psihică.
    28. Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov consideră că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, deoarece dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 217/2003 încalcă principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, precum şi accesul liber la justiţie, garantat de art. 21 din Constituţie.
    29. Judecătoria Salonta consideră că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, deoarece dispoziţiile art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 încalcă principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, precum şi exigenţele ocrotirii vieţii de familie şi creează posibilitatea sancţionării mai aspre a unor acte de violenţă de gravitate scăzută.
    30. Judecătoria Braşov consideră că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, deoarece dispoziţiile art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 încalcă principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie.
    31. Tribunalul Hunedoara - Secţia I civilă, Tribunalul Tulcea - Secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi Tribunalul Sibiu - Secţia I civilă consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată în raport cu criticile formulate. În acest sens, se arată că legiuitorul a instituit revocarea ordinului de protecţie doar în cazuri excepţionale, nu cu titlu de regulă generală, iar această soluţie legislativă este o limitare rezonabilă şi proporţională cu scopul urmărit a dreptului de a cere revocarea ordinului de protecţie, precum şi a dreptului la viaţă intimă şi familială.
    32. Tribunalul Bacău - Secţia I civilă consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 este întemeiată, deoarece acestea contravin art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţie. Cu privire la dispoziţiile art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003, consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
    33. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    34. Guvernul şi-a exprimat punctul de vedere în dosarele Curţii Constituţionale nr. 205D/2021 şi nr. 2.074D/2021. În Dosarul Curţii Constituţionale nr. 205D/2021, Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, sens în care invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 728 din 8 octombrie 2020. În Dosarul Curţii Constituţionale nr. 2.074D/2021, Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, întrucât, dacă agresorii faţă de care s-a dispus un ordin de protecţie pe durată maximă (şi care, astfel, prezintă un grad de periculozitate mai mare) au posibilitatea de a solicita revocarea ordinului, a fortiori ar trebui acordat acest beneficiu şi persoanelor care prezintă un grad de periculozitate mai mic şi faţă de care s-a dispus un ordin de protecţie pe o durată mai mică de 6 luni. De asemenea, consideră că mecanismul revocării ordinului de protecţie se aseamănă cu instituţia liberării condiţionate care se poate acorda dacă, printre altele, persoana condamnată a executat efectiv o anumită fracţie din pedeapsa stabilită, fiind incidentă indiferent de durata pedepsei, inclusiv în cazul detenţiunii pe viaţă. În acest sens, menţionează că liberarea condiţionată este un instrument juridic prin care instanţa de judecată constată că nu mai este necesară executarea pedepsei în regim de detenţie până la împlinirea integrală a duratei stabilite cu ocazia condamnării, întrucât condamnatul, prin conduita avută pe toată durata executării, dovedeşte că a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale şi convinge instanţa că nu va mai comite infracţiuni, iar liberarea sa anticipată nu prezintă niciun pericol pentru comunitate. În concluzie, faţă de scopul instituţiei revocării ordinului de protecţie şi forma în care sunt redactate dispoziţiile art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003, nu există nicio justificare obiectivă şi rezonabilă pentru care legiuitorul să excludă de plano beneficiul posibilităţii acordării revocării ordinului de protecţie în cazul persoanelor faţă de care acesta a fost dispus pe o perioadă mai mică de 6 luni.
    35. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au transmis punctele de vedere solicitate.
    CURTEA,
    examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    36. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    37. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum este menţionat în actul de sesizare în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 205D/2021, îl constituie dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 15 octombrie 2020, cu modificările şi completările ulterioare. Însă, analizând motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că autorul acesteia, la fel ca ceilalţi autori ai excepţiei de neconstituţionalitate, critică doar alin. (1) şi (2) ale art. 49 din Legea nr. 217/2003, astfel că acestea constituie obiect al excepţiei. Dispoziţiile criticate au următorul cuprins:
    "(1) Persoana împotriva căreia s-a dispus o măsură prin ordinul de protecţie pe durata maximă poate solicita revocarea ordinului sau înlocuirea măsurii dispuse.
(2) Revocarea se poate dispune dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii:
    a) agresorul a respectat interdicţiile sau obligaţiile impuse;
    b) agresorul a urmat consiliere psihologică, psihoterapie, tratament de dezintoxicare ori orice altă formă de consiliere sau terapie care a fost stabilită în sarcina sa ori care i-a fost recomandată sau a respectat măsurile de siguranţă, dacă asemenea măsuri s-au luat, potrivit legii;
    c) dacă există o evaluare a riscului de recidivă realizată potrivit competenţelor de către un serviciu de probaţiune, care indică un grad de risc suficient de scăzut şi faptul că agresorul nu mai prezintă un real pericol pentru victima violenţei domestice sau pentru familia acesteia, astfel cum este definită potrivit prevederilor art. 5."

    38. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) - (5) privind statul român, art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 15 alin. (1) privind universalitatea, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în faţa legii, art. 21 alin. (1) - (3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare, art. 26 privind viaţa intimă, familială şi privată şi art. 129 privind folosirea căilor de atac, astfel cum acestea se interpretează - în temeiul art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului - şi prin prisma exigenţelor art. 6 privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 8 privind dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv şi ale art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi - în temeiul art. 148 alin. (2) - (4) privind integrarea în Uniunea Europeană - prin prisma exigenţelor art. 7 privind respectarea vieţii private şi de familie, ale art. 20 privind egalitatea în faţa legii, ale art. 33 alin. (1) privind viaţa de familie şi ale art. 47 privind dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. De asemenea, sunt invocate dispoziţiile art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, ale art. 124 alin. (2) privind înfăptuirea justiţiei şi ale art. 126 alin. (1) privind instanţele judecătoreşti din Constituţie. Totodată, având în vedere că sunt invocate şi dispoziţiile art. 3 privind interzicerea torturii din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea va reţine ca normă de referinţă şi normele constituţionale ale art. 22 alin. (2) privind interzicerea torturii, astfel cum acestea se interpretează, potrivit art. 20 din Constituţie, şi prin prisma exigenţelor ce decurg din dispoziţiile art. 3 din Convenţie.
    39. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile criticate fac parte din cap. V - Ordinul de protecţie din Legea nr. 217/2003 şi reglementează instituţia revocării ordinului de protecţie. Art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 prevede că poate solicita revocarea ordinului sau înlocuirea măsurii dispuse persoana împotriva căreia s-a dispus o măsură prin ordinul de protecţie pe durata maximă. Art. 49 alin. (2) din acelaşi act normativ prevede că revocarea se poate dispune dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii: a) agresorul a respectat interdicţiile sau obligaţiile impuse; b) agresorul a urmat consiliere psihologică, psihoterapie, tratament de dezintoxicare sau orice altă formă de consiliere sau terapie care a fost stabilită în sarcina sa ori care i-a fost recomandată sau a respectat măsurile de siguranţă, dacă asemenea măsuri s-au luat, potrivit legii; c) dacă există o evaluare a riscului de recidivă realizată potrivit competenţelor de către un serviciu de probaţiune, care indică un grad de risc suficient de scăzut şi faptul că agresorul nu mai prezintă un real pericol pentru victima violenţei domestice sau pentru familia acesteia, astfel cum este definită potrivit prevederilor art. 5.
    40. Cât priveşte durata pentru care se pot dispune aceste măsuri, Curtea observă că prevederile art. 24 din Legea nr. 217/2003, în redactarea anterioară, reglementau durata maximă de 6 luni a măsurilor dispuse prin ordinul de protecţie emis de către judecător. Ulterior, prin Legea nr. 240/2023 privind modificarea Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 669 din 20 iulie 2023, s-a prevăzut că durata măsurilor dispuse prin ordinul de protecţie se stabileşte de judecător, fără a putea depăşi 12 luni de la data emiterii ordinului [art. 39 alin. (1) din Legea nr. 217/2003], iar, dacă hotărârea nu cuprinde nicio menţiune privind durata măsurilor dispuse, acestea vor produce efecte pentru o perioadă de 12 luni de la data emiterii ordinului [art. 39 alin. (2) din Legea nr. 217/2003].
    41. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate critică aceste dispoziţii de lege din perspectiva imposibilităţii revocării ordinului de protecţie în ipoteza în care acesta nu a fost instituit pentru perioada maximă prevăzută de lege.
    42. Cu privire la dispoziţiile art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003, criticate din perspectivă similară, Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 489 din 3 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 29 din 12 ianuarie 2024.
    43. Pornind de la raţiunea reglementării criticate, Curtea a reţinut la paragrafele 21-23 ale Deciziei nr. 489 din 3 octombrie 2023, precitată, că scopul instituirii unui ordin de protecţie este înlăturarea stării de pericol privind viaţa, integritatea fizică sau psihică ori libertatea în care este pusă persoana printr-un act de violenţă din partea unui membru al familiei. Legiuitorul a reglementat prin art. 38 din Legea nr. 217/2003 măsurile - obligaţii sau interdicţii - care pot fi dispuse, cu caracter provizoriu, de către instanţa judecătorească prin ordinul de protecţie, şi anume: a) evacuarea temporară a agresorului din locuinţa familiei, indiferent dacă acesta este titularul dreptului de proprietate; b) reintegrarea victimei şi, după caz, a copiilor, în locuinţa familiei; c) limitarea dreptului de folosinţă al agresorului numai asupra unei părţi a locuinţei comune atunci când aceasta poate fi astfel partajată încât agresorul să nu vină în contact cu victima; d) cazarea/plasarea victimei, cu acordul acesteia, şi, după caz, a copiilor într-un centru de asistenţă dintre cele prevăzute la art. 19 din Legea nr. 217/2003; e) obligarea agresorului la păstrarea unei distanţe minime determinate faţă de victimă, faţă de membrii familiei acesteia, astfel cum sunt definiţi potrivit prevederilor art. 5, ori faţă de reşedinţa, locul de muncă sau unitatea de învăţământ a persoanei protejate; f) interdicţia pentru agresor de a se deplasa în anumite localităţi sau zone determinate pe care persoana protejată le frecventează ori le vizitează periodic; g) obligarea agresorului de a purta permanent un dispozitiv electronic de supraveghere; h) interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondenţă sau în orice alt mod, cu victima; i) obligarea agresorului de a preda poliţiei armele deţinute; j) încredinţarea copiilor minori sau stabilirea reşedinţei acestora; k) interdicţia pentru agresor de a încasa alocaţia de stat pentru copii şi încuviinţarea încasării acesteia de către părintele/persoana căruia/căreia i s-a încredinţat copilul spre creştere şi educare sau la care s-a stabilit reşedinţa acestuia. Interdicţia se comunică, de îndată, agenţiei judeţene pentru plăţi şi inspecţie socială sau a municipiului Bucureşti, după caz. Alocaţia este încasată de părintele/persoana beneficiar/beneficiară al/a măsurii de protecţie pe durata valabilităţii ordinului de protecţie şi atât timp cât i-a fost încredinţat copilul sau în situaţia în care copilul are stabilită reşedinţa la acesta/aceasta.
    44. Referitor la critica privind încălcarea prevederilor art. 16 din Constituţie, prin Decizia nr. 489 din 3 octombrie 2023, paragrafele 25-28, Curtea a reţinut că, aşa cum a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa, principiul constituţional al egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (a se vedea Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Astfel, condiţia de admisibilitate a cererii de revocare a ordinului de protecţie, condiţie care este impusă de legiuitor şi vizează durata maximă pentru care a fost emis ordinul de protecţie, nu are semnificaţia unei discriminări. Curtea a constatat că intră în competenţa legiuitorului reglementarea oricăror condiţii pentru introducerea unei cereri la instanţa judecătorească.
    45. În ceea ce priveşte analiza gradului de pericol al agresorului, Curtea a reţinut că, potrivit art. 49 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 217/2003, revocarea se poate dispune doar dacă există o evaluare a riscului de recidivă realizată potrivit competenţelor de către un serviciu de probaţiune, care indică un grad de risc suficient de scăzut şi faptul că agresorul nu mai prezintă un real pericol pentru victima violenţei domestice sau pentru familia acesteia (aşa cum a stabilit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 50 din 22 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 27 iulie 2020, în situaţia în care persoana împotriva căreia s-a emis ordinul de protecţie nu este implicată într-un dosar penal, pentru a se dispune revocarea ordinului nu trebuie întocmită de către serviciul de probaţiune o evaluare a riscului de recidivă, ci, în acest caz, instanţa va efectua o evaluare proprie a existenţei unui risc real pentru victima violenţei domestice sau pentru familia acesteia din partea persoanei împotriva căreia sa emis ordinul de protecţie).
    46. În consecinţă, Curtea a reţinut, la paragraful 28 al Deciziei nr. 489 din 3 octombrie 2023, că, în cadrul analizării cererii de revocare a ordinului de protecţie, judecătorul apreciază gradul de pericol pentru victimă al agresorului ori pe baza evaluării riscului de recidivă realizate de către un serviciu de probaţiune, ori pe baza evaluării proprii a existenţei unui risc real de recidivă. Or, evaluarea riscului de recidivă presupune curgerea unei anumite perioade de timp de la emiterea ordinului de protecţie, perioadă în care agresorul trebuie să urmeze consiliere psihologică, psihoterapie, tratament de dezintoxicare sau orice altă formă de consiliere sau terapie care a fost stabilită în sarcina sa ori care i-a fost recomandată sau să respecte măsurile de siguranţă, dacă asemenea măsuri s-au luat, potrivit legii.
    47. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate ce vizează încălcarea art. 21 din Constituţie, Curtea a reţinut, la paragrafele 29-34 din Decizia nr. 489 din 3 octombrie 2023, că, în jurisprudenţa sa, a constatat că accesul la justiţie, garantat de prevederile art. 21 din Legea fundamentală, nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 160 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 432 din 9 iunie 2016, paragraful 21). Or, potrivit prevederilor Legii nr. 217/2003, emiterea ordinului de protecţie se poate dispune numai prin hotărâre judecătorească, persoana interesată având posibilitatea de a formula apel la instanţa judecătorească împotriva hotărârii judecătoreşti prin care s-a emis ordinul de protecţie. Totodată, potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 217/2003, instanţa de apel poate suspenda executarea până la judecarea apelului, dar numai cu plata unei cauţiuni al cărei cuantum se va stabili de către aceasta.
    48. Analizând în ansamblu prevederile cap. V al Legii nr. 217/2003, Curtea a reţinut că, atât în cadrul procesual al soluţionării cererii de emitere a unui ordin de protecţie, cât şi în cadrul procesual al soluţionării apelului declarat împotriva hotărârii judecătoreşti prin care s-a emis ordinul de protecţie, părţile beneficiază de toate garanţiile necesare asigurării unui proces echitabil şi accesului liber la justiţie. În acest sens, prin Decizia nr. 303 din 28 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 500 din 7 iulie 2015, paragraful 25, Curtea a reţinut că prevederile Legii nr. 217/2003 instituie un ansamblu de garanţii procesuale adecvate şi suficiente, cum ar fi, spre exemplu, obligativitatea asistenţei juridice a persoanei împotriva căreia se solicită emiterea ordinului de protecţie, participarea obligatorie a procurorului la judecarea cererii în fond şi în calea de atac, posibilitatea exercitării căii de atac împotriva hotărârii prin care se dispune ordinul de protecţie şi citarea obligatorie la soluţionarea acesteia, comunicarea obligatorie a hotărârii, garanţii de natură să asigure respectarea dreptului la apărare. În aceste condiţii, Curtea a constatat că prevederile de lege criticate permit părţilor interesate să beneficieze de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces, judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen scurt, impus de necesitatea restabilirii cu celeritate a ordinii sociale şi înlăturării oricărei stări de pericol care afectează siguranţa, integritatea fizică şi psihică a victimei.
    49. Cât priveşte posibilitatea de a formula cererea de revocare a ordinului de protecţie, posibilitate recunoscută de legiuitor cu condiţia ca durata pentru care a fost emis acesta să fie maximă, Curtea a constatat că, potrivit jurisprudenţei sale constante, precum şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul de acces la instanţă nu este unul absolut. Astfel, prin Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, precitată, Curtea Constituţională a stabilit că instituirea unor condiţii procedurale pentru exercitarea dreptului de sesizare a instanţei nu echivalează cu încălcarea art. 21 din Constituţie referitor la accesul liber la justiţie. Curtea a reţinut, astfel, că stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie o încălcare a dreptului de acces liber la justiţie. Mai mult, Curtea a statuat că accesul liber la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, fiind de competenţa exclusivă a legiuitorului să instituie regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie. De asemenea, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, exemplu fiind Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunţată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006, s-a arătat că accesul liber la justiţie implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului şi poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă însăşi substanţa dreptului. Or, orice persoană împotriva căreia a fost emis un ordin de protecţie beneficiază de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces, judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen scurt, impus de necesitatea restabilirii cu celeritate a ordinii sociale şi înlăturării oricărei stări de pericol care afectează siguranţa, integritatea fizică şi psihică a victimei, având şi posibilitatea exercitării apelului împotriva hotărârii judecătoreşti prin care s-a emis ordinul de protecţie.
    50. Cât priveşte critica raportată la art. 24 din Constituţie, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 728 din 8 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 28 din 11 ianuarie 2021, paragrafele 23 şi 24, a reiterat jurisprudenţa sa, potrivit căreia art. 24 din Constituţie este calificat ca fiind o garanţie a dreptului la un proces echitabil (Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, paragraful 51, şi Decizia nr. 111 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 373 din 16 mai 2016, paragraful 23). De asemenea, Curtea a reţinut că dreptul la apărare conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă şi invocarea excepţiilor prevăzute de legea procesuală (a se vedea Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 870 din 20 noiembrie 2015, paragraful 33). Având în vedere această jurisprudenţă, precum şi dispoziţiile din Legea nr. 217/2003, potrivit cărora cererea de revocare se soluţionează cu citarea părţilor, Curtea a constatat că susţinerea autorului excepţiei referitoare la încălcarea dreptului la apărare, consacrat de art. 24 din Constituţie, este neîntemeiată.
    51. Referitor la critica privind încălcarea prevederilor art. 129 din Constituţie privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, de vreme ce solicitarea revocării ordinului de protecţie - care se poate formula doar de către persoana împotriva căreia s-a dispus o măsură prin ordinul de protecţie pe durata maximă - este o cerere distinctă şi nu constituie o cale de atac împotriva hotărârii judecătoreşti prin care s-a instituit ordinul de protecţie. Cu privire la calea de atac împotriva ordinului de protecţie, art. 45 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 prevede că hotărârea prin care se soluţionează cererea de emitere a ordinului de protecţie este supusă numai apelului, în termen de 3 zile de la pronunţare, dacă s-a dat cu citarea părţilor, şi de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor.
    52. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 26 din Constituţie şi ale art. 8 din Convenţia privind viaţa intimă, familială şi privată, în componentele ce vizează viaţa privată şi de familie, Curtea reţine că, aşa cum a observat prin Decizia nr. 728 din 8 octombrie 2020, precitată, paragraful 15, potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 217/2003, protecţia şi promovarea drepturilor victimelor violenţei domestice se realizează, printre altele, în conformitate cu principiul legalităţii şi principiul respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Emiterea unui ordin de protecţie impune menţinerea unui echilibru între drepturile persoanei căreia îi sunt imputate actele de violenţă (emiterea ordinului de protecţie vizând restrângerea dreptului la viaţă privată şi a libertăţii de mişcare) şi drepturile persoanei asupra căreia au fost exercitate actele de violenţă.
    53. Referindu-se la dispoziţiile privind emiterea ordinului de protecţie din Legea nr. 217/2003, prin Decizia nr. 303 din 28 aprilie 2015, paragrafele 20-22, Curtea a reţinut că măsurile sau interdicţiile dispuse au caracter temporar şi, astfel, că este neîntemeiată critica de neconstituţionalitate formulată în raport cu normele constituţionale ale art. 26 privind dreptul la viaţă intimă, familială şi privată. Curtea a constatat că prevederile de lege criticate sunt instituite pentru apărarea unor valori fundamentale, precum viaţa şi integritatea fizică şi psihică a persoanei, demnitatea omului, în timp ce drepturile fundamentale invocate pot fi supuse anumitor limitări ori restricţii sau ingerinţe din partea autorităţilor publice, dacă au un scop legitim şi dacă respectă un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul propus. În acelaşi timp, potrivit dispoziţiilor art. 57 din Constituţie, cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să îşi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele membre nu au doar obligaţia negativă de a nu împiedica exerciţiul deplin al drepturilor fundamentale, ci şi o obligaţie pozitivă de a lua măsurile necesare pentru garantarea unei protecţii efective a acestora (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea din 14 octombrie 2010, pronunţată în Cauza A. împotriva Croaţiei, paragrafele 76 şi 77).
    54. Prin Decizia nr. 60 din 24 februarie 2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 2 aprilie 2025, paragrafele 113-116, instanţa supremă a reţinut că, având în vedere că măsurile dispuse prin ordinul de protecţie determină o restrângere a drepturilor persoanei faţă de care s-a instituit, legiuitorul a permis acesteia din urmă, în situaţia în care durata măsurilor luate prin ordinul de protecţie este cea maximă, să repună în discuţie în faţa unei instanţe judecătoreşti situaţia de fapt avută în vedere la momentul emiterii ordinului de protecţie, instanţa astfel sesizată având posibilitatea de a decide dacă starea de pericol social care a impus luarea măsurilor de protecţie subzistă. Aceasta este, aşadar, raţiunea reglementării cuprinse în art. 49 din Legea nr. 217/2003, normă care conferă agresorului dreptul de a solicita instanţei revocarea ordinului sau înlocuirea măsurii dispuse. O atare reevaluare, în acest cadru procesual, a raporturilor dintre părţile implicate în acest mecanism pentru a stabili necesitatea menţinerii ordinului în aceleaşi condiţii în care a fost dispus nu poate determina însă repunerea în discuţie a celor statuate prin hotărârea judecătorească definitivă de instituire a acestora, hotărâre ce se bucură de autoritate de lucru judecat, cât timp nu au intervenit elemente noi ulterior pronunţării acesteia. De altfel, acest aspect rezultă fără echivoc din interpretarea prevederilor art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003 referitoare la condiţiile în care se dispune revocarea ordinului de protecţie.
    55. Analizând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, Curtea reţine că, în ceea ce priveşte protejarea integrităţii fizice şi psihice a unei persoane împotriva actelor altor persoane, instanţa de contencios al drepturilor omului a reţinut că obligaţiile pozitive care le revin autorităţilor - în unele cazuri, în temeiul art. 2 sau al art. 3, şi în alte cazuri, în temeiul art. 8, considerat separat sau coroborat cu art. 3 din Convenţie (a se vedea, de exemplu, Hotărârea din 11 februarie 2020, pronunţată în Cauza Buturugă împotriva României, paragraful 44) - pot include obligaţia de a menţine şi de a aplica în practică un cadru juridic adecvat, care să ofere protecţie împotriva actelor de violenţă săvârşite de persoane fizice (a se vedea Hotărârea din 12 noiembrie 2013, pronunţată în Cauza Söderman împotriva Suediei, paragraful 80, cu trimiterile citate). La paragrafele 61 şi 62 din Hotărârea din 11 februarie 2020, pronunţată în Cauza Buturugă împotriva României, Curtea europeană a hotărât că statele au obligaţia pozitivă de a stabili şi de a pune efectiv în aplicare un sistem de sancţionare a oricăror forme de violenţă domestică şi de a oferi garanţii procedurale suficiente victimelor. Instanţa de contencios al drepturilor omului a subliniat, de asemenea, că, deşi art. 8 din Convenţie urmăreşte în esenţă să protejeze persoana împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor publice, poate impune statului obligaţii pozitive inerente respectării efective a drepturilor pe care le garantează, iar alegerea măsurilor care pot garanta respectarea art. 8 din Convenţie în relaţiile dintre indivizi ţine, în principiu, de marja de apreciere a statelor contractante.
    56. Într-un caz recent de violenţă domestică, instanţa europeană a constatat că autorităţile nu au răspuns imediat plângerilor persoanei decedate, cu excepţia unei singure ocazii, şi nu au îndeplinit nicio activitate proactivă, autonomă şi de evaluare completă a riscurilor, având în vedere contextul violenţei domestice. În cazul în care autorităţile ar fi efectuat o astfel de evaluare a riscurilor, acestea ar fi apreciat că exista un risc real şi imediat pentru viaţa rudei reclamantei şi ar fi putut lua diferite măsuri, inclusiv asigurarea unei coordonări adecvate între ele, pentru a evita riscul pentru viaţa acesteia. Singurele măsuri de prevenţie luate de autorităţi, şi anume ordinele de protecţie, au rămas fără orice efect tangibil. Prin urmare, având în vedere circumstanţele cauzei, Curtea a stabilit că autorităţile nu au luat măsuri preventive adecvate pentru a proteja viaţa rudei reclamantei (Hotărârea din 22 martie 2022, pronunţată în Cauza Y şi alţii împotriva Bulgariei, 2022, paragrafele 91-110).
    57. Ţinând cont de această jurisprudenţă a Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi având în vedere că scopul instituirii ordinului de protecţie este însăşi protejarea dreptului la viaţă şi la integritate fizică şi psihică a persoanei asupra căreia s-a exercitat violenţa, Curtea constată că dispoziţiile art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 - prin care legiuitorul a permis agresorului să solicite revocarea ordinului de protecţie doar în situaţia în care durata măsurilor luate prin ordinul de protecţie este cea maximă - au un scop legitim şi respectă un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul propus.
    58. Referitor la critica privind încălcarea interesului superior al copilului, Curtea reţine că aceasta vizează chestiuni de aplicare a dispoziţiilor de lege criticate în cazuri concrete, iar nu aspecte de neconstituţionalitate. Astfel, prin Decizia nr. 50 din 22 iunie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precitată, paragrafele 74-78, instanţa supremă a stabilit, ţinând cont de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că instanţele, în aplicarea dispoziţiilor art. 8 din Convenţie, au obligaţia să efectueze o analiză detaliată a întregii situaţii de familie şi a unei întregi serii de factori, în special de natură factuală, emoţională şi psihologică, materială şi medicală, şi să realizeze o evaluare echilibrată şi rezonabilă a respectivelor interese ale fiecărei persoane, cu preocupare constantă de a găsi cea mai bună soluţie pentru copil (Hotărârea din 23 octombrie 2018, pronunţată în Cauza Petrov şi X împotriva Rusiei, paragraful 98, Hotărârea din 6 iulie 2010, pronunţată în Cauza Neulinger şi Shuruk împotriva Elveţiei, paragraful 139). Ocrotirea drepturilor membrilor familiei impune instanţei să evalueze dacă există un pericol real pentru victimele violenţei domestice, în sensul că protecţia la care acestea sunt îndreptăţite include obligaţia autorităţilor de a analiza detaliat situaţia pentru a lua o măsură care să corespundă standardului de protecţie impus atât de normele de drept intern, cât şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Lipsa efectuării unei evaluări proprii a instanţei asupra situaţiei de risc la care este expusă victima violenţei domestice ar constitui o încălcare a obligaţiei pozitive a statului de ocrotire a dreptului prevăzut de art. 8 în coroborare cu protejarea art. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
    59. Cu privire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Constituţie, care consacră dreptatea ca una dintre valorile fundamentale ale statului de drept, Curtea constată că această susţinere este neîntemeiată, de vreme ce scopul instituirii unui ordin de protecţie este însăşi protejarea dreptului la viaţă şi integritate fizică şi psihică, iar potrivit formulării Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul la viaţă, statuat de art. 2 din Convenţie, reprezintă „regele drepturilor“. Fiind un drept ce consacră una dintre valorile fundamentale ale statelor democratice care alcătuiesc Consiliul Europei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a acordat preeminenţă, în jurisprudenţa sa, articolului 2, având în vedere că dreptul la viaţă se bucură de un statut special prin dispoziţiile Convenţiei. Prin urmare, şi Curtea Constituţională a reţinut că dreptul la viaţă constituie un atribuit inalienabil al persoanei şi reprezintă valoarea supremă în ierarhia drepturilor omului, întrucât este un drept fără de care exercitarea celorlalte drepturi şi libertăţi garantate de Constituţie şi de instrumentele internaţionale de protecţie a drepturilor fundamentale ar fi iluzorie, fapt ce determină caracterul axiologic al acestuia, care cuprinde atât un drept subiectiv, cât şi o funcţie obiectivă, aceea de principiu călăuzitor al activităţii statului, care are obligaţia de a proteja dreptul fundamental la viaţă al persoanei (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 826 din 11 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 11 februarie 2019, paragraful 16).
    60. Cât priveşte comparaţia pe care o fac autorii excepţiei de neconstituţionalitate între dispoziţiile art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 şi cele ale art. 25 alin. (1) din Legea nr. 26/2024 privind ordinul de protecţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 172 din 4 martie 2024 (care, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 116/2025 pentru modificarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 26/2024 privind ordinul de protecţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 583 din 23 iunie 2025, prevedeau că „Persoana împotriva căreia s-a dispus o măsură prin ordinul de protecţie poate solicita revocarea ordinului sau înlocuirea măsurii dispuse“), Curtea constată că intră în competenţa legiuitorului reglementarea oricăror condiţii pentru formularea cererilor de revocare a ordinelor de protecţie stabilite prin reglementări diferite. De altfel, potrivit art. 26 din Legea nr. 26/2024, nu intră sub incidenţa acestei legi situaţiile reglementate de Legea nr. 217/2003. Or, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispoziţiile constituţionale, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 33 din 28 ianuarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 5 iunie 2003, sau Decizia nr. 592 din 24 noiembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 339 din 21 aprilie 2023, paragraful 23).
    61. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003, Curtea constată că autorul excepţiei din Dosarul Curţii Constituţionale nr. 2.914D/2025 critică cerinţele impuse de legiuitor pentru a se putea dispune revocarea ordinului de protecţie, deoarece, în opinia sa, acestea limitează modul în care părţile pot dispune de dreptul de a se adresa instanţei de judecată, în condiţiile în care victima este subiect pasiv principal şi titular principal al dreptului la integritate fizică şi psihică.
    62. Cu privire la această critică, Curtea reţine că legiuitorul a stabilit că ordinul de protecţie poate fi revocat de instanţa judecătorească doar dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile stabilite de art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003, condiţii pe care instanţa trebuie să le analizeze pentru a stabili dacă agresorul a respectat interdicţiile sau obligaţiile impuse prin ordinul de protecţie şi pentru a efectua o evaluare proprie a existenţei unui risc real pentru victima violenţei domestice sau pentru familia acesteia din partea persoanei împotriva căreia sa emis ordinul de protecţie. Or, având în vedere că scopul emiterii ordinului de protecţie este însăşi protejarea dreptului la viaţă şi integritate fizică şi psihică, nu se poate susţine că reglementarea acestor condiţii pentru revocarea ordinului de protecţie este neconstituţională.
    63. În final, referitor la celelalte norme de referinţă din Constituţie şi din actele internaţionale invocate de autorii excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că acestea nu au incidenţă în cauza de faţă.
    64. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Francisc Mate în Dosarul nr. 22.593/197/2020 al Tribunalului pentru Minori şi Familie Braşov, de Judecătoria Botoşani - Secţia civilă, din oficiu, în Dosarul nr. 4.489/193/2021, de Aurelian Georgian Madear în Dosarul nr. 1.834/833/2021 al Judecătoriei Salonta, de Judecătoria Miercurea-Ciuc - Secţia civilă, din oficiu, în Dosarul nr. 603/258/2023, de Tribunalul Vaslui - Secţia civilă, din oficiu, în Dosarul nr. 2.958/333/2023, de Judecătoria Caracal, din oficiu, în Dosarul nr. 5.382/207/2023, de reprezentantul Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov în Dosarul nr. 26.190/197/2024 al Judecătoriei Braşov, de Ileana-Brânduşa Isidor în Dosarul nr. 3.892/243/2024 al Judecătoriei Hunedoara, de Elena Călin în Dosarul nr. 9.091/327/2024 al Tribunalului Tulcea - Secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal, de Marius Ivan în Dosarul nr. 5.313/306/2025 al Tribunalului Sibiu - Secţia I civilă şi de Florentin-Vasile Pamfile în Dosarul nr. 8.743/180/2025 al Tribunalului Bacău - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 49 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Tribunalului pentru Minori şi Familie Braşov, Judecătoriei Botoşani - Secţia civilă, Judecătoriei Salonta, Judecătoriei Miercurea-Ciuc - Secţia civilă, Tribunalului Vaslui - Secţia civilă, Judecătoriei Caracal, Judecătoriei Braşov, Tribunalului Hunedoara - Secţia I civilă, Tribunalului Tulcea - Secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalului Sibiu - Secţia I civilă şi Tribunalului Bacău - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 4 noiembrie 2025.

                    PREŞEDINTE
                    CRISTIAN DELIORGA
                    Magistrat-asistent,
                    Ioana Marilena Chiorean

    -----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, DECIZIA nr. 537 din 4 noiembrie 2025

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "
5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale"

﻿ DECIZIA nr. 537 din 4 noiembrie 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 49 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice

Comentarii

Atentie, Juristi!

DECIZIA nr. 537 din 4 noiembrie 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 49 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice