Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 495 din 21 octombrie 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 76 alin. (1)-(3), ale art. 80 alin. (2) lit. d), ale art. 83 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) şi ale art. 91 alin. (1) lit. a) din Codul penal, ale art. 318 alin. (1) şi ale art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală, ale art. 2 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, precum şi ale art. 274 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 495 din 21 octombrie 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 76 alin. (1)-(3), ale art. 80 alin. (2) lit. d), ale art. 83 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) şi ale art. 91 alin. (1) lit. a) din Codul penal, ale art. 318 alin. (1) şi ale art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală, ale art. 2 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, precum şi ale art. 274 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 122 din 13 februarie 2026

Comenteaza legea


┌───────────────────┬──────────────────┐
│Elena-Simina       │- preşedinte      │
│Tănăsescu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Asztalos           │- judecător       │
│Csaba-Ferenc       │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihai Busuioc      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga  │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dacian-Cosmin      │- judecător       │
│Dragoş             │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan    │- judecător       │
│Licu               │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana      │- judecător       │
│Scântei            │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu    │-                 │
│                   │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 76 alin. (1)-(3), ale art. 80 alin. (2) lit. d), ale art. 83 lit. a) şi ale art. 91 alin. (1) lit. a) din Codul penal, precum şi ale art. 318 alin. (1) şi ale art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Horvath Gyongyi Esbeta în Dosarul nr. 115/83/2020 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.322D/2021.
    2. La apelul nominal lipseşte autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, faţă de care procedura de înştiinţare este legal îndeplinită.
    3. Preşedintele Curţii dispune să se facă apelul şi în dosarele nr. 1.341D/2021, nr. 1.407D/2021, nr. 1.468D/2021, nr. 1.552D/2021, nr. 1.660D/2021, nr. 2.303D/2021, nr. 2.446D/2021, nr. 2.757D/2021 şi nr. 3.436D/2021, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 76 alin. (1)-(3), ale art. 80 alin. (2) lit. d), ale art. 83 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) şi ale art. 91 alin. (1) lit. a) din Codul penal, ale art. 318 alin. (1) şi ale art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală, ale art. 2 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, precum şi ale art. 274 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, excepţie ridicată de Sergiu Ioan Oşan în Dosarul nr. 10.579/182/2015* al Judecătoriei Baia Mare - Secţia penală, de Vasile Iulian Bilcec în Dosarul nr. 541/224/2020/a1 al Tribunalului Maramureş - Secţia penală, de Aurel Herman în Dosarul nr. 9.978/337/2015/a6 al Judecătoriei Baia Mare - Secţia penală, de Ioan Piticari şi de Gabriel-Constantin Şerban în Dosarul nr. 7.497/86/2017/a2 al Tribunalului Suceava - Secţia penală, de Nicoleta Tripa şi Nicolae Tripa în Dosarul nr. 3.711/111/2019 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, de Costin Gabriel Boarcăş în Dosarul nr. 17.113/3/2020 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală, de Robert Andrei Olaru în Dosarul nr. 3.703/109/2020 al Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, de Alexandru Voinea în Dosarul nr. 31.553/3/2019 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi de Gheorghiţă Anton în Dosarul nr. 1.736/113/2018 al Curţii de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori.
    4. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de înştiinţare este legal îndeplinită.
    5. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor, iar reprezentantul Ministerului Public arată că este de acord cu aceasta. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea dosarelor nr. 1.341D/2021, nr. 1.407D/2021, nr. 1.468D/2021, nr. 1.552D/2021, nr. 1.660D/2021, nr. 2.303D/2021, nr. 2.446D/2021, nr. 2.757D/2021 şi nr. 3.436D/2021 la Dosarul nr. 1.322D/2021, care a fost primul înregistrat.
    6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 76 alin. (1)-(3), ale art. 80 alin. (2) lit. d), ale art. 83 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) şi ale art. 91 alin. (1) lit. a) din Codul penal, precum şi ale art. 274 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, invocând, în acest sens, Decizia nr. 126 din 21 martie 2023. Totodată, solicită respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 alin. (1) şi ale art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală, întrucât normele criticate nu au legătură cu soluţionarea cauzei în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:
    7. Prin Încheierea din 6 aprilie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 115/83/2020, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 76 alin. (1)-(3), ale art. 80 alin. (2) lit. d), ale art. 83 lit. a) şi ale art. 91 alin. (1) lit. a) din Codul penal, precum şi ale art. 318 alin. (1) şi ale art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Horvath Gyongyi Esbeta întro cauză în care aceasta a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de droguri de mare risc şi introducerea în ţară de droguri de mare risc.
    8. Prin Încheierea din 31 martie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 10.579/182/2015*, Judecătoria Baia Mare - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 76 alin. (1)-(3), ale art. 80 alin. (2) lit. d), ale art. 83 lit. a) şi ale art. 91 alin. (1) lit. a) din Codul penal, precum şi ale art. 318 alin. (1) şi ale art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Sergiu Ioan Oşan într-o cauză în care acesta a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de contrabandă.
    9. Prin Încheierea din 14 aprilie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 541/224/2020/a1, Tribunalul Maramureş - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 76 alin. (1) şi (3), ale art. 80 alin. (2) lit. d), ale art. 83 lit. a) din Codul penal, precum şi ale art. 318 alin. (1) şi ale art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Vasile Iulian Bilcec într-o cauză în care acesta a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de contrabandă.
    10. Prin Încheierea din 15 aprilie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 9.978/337/2015/a6, Judecătoria Baia Mare - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 76 alin. (1)-(3), ale art. 80 alin. (2) lit. d), ale art. 83 lit. a) şi ale art. 91 alin. (1) lit. a) din Codul penal, precum şi ale art. 318 alin. (1) şi ale art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Aurel Herman într-o cauză în care acesta a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de contrabandă.
    11. Prin Încheierea din 23 aprilie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 7.497/86/2017/a2, Tribunalul Suceava - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 76 alin. (1)-(3), ale art. 80 alin. (2) lit. d), ale art. 83 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Codul penal, precum şi ale art. 318 alin. (1) şi ale art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Ioan Piticari [în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 80 alin. (2) lit. d) şi ale art. 83 alin. (2) din Codul penal, precum şi ale art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală] şi de Gabriel-Constantin Şerban [în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 76 alin. (1)-(3), ale art. 80 alin. (2) lit. d), ale art. 83 alin. (1) lit. a) din Codul penal, precum şi ale art. 318 alin. (1) şi ale art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală] într-o cauză în care aceştia au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, respectiv complicitate la infracţiunea prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
    12. Prin Încheierea din 12 aprilie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 3.711/111/2019, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 76 alin. (1)-(3), ale art. 80 alin. (2) şi ale art. 83 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Nicoleta Tripa şi Nicolae Tripa într-o cauză în care aceştia au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de risc. În cauză, instanţa de fond a dispus suspendarea executării pedepsei principale sub supraveghere.
    13. Prin Încheierea din 16 iunie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 17.113/3/2020, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 76 alin. (1) şi (3), ale art. 80 alin. (2) lit. d) şi ale art. 83 alin. (2) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Costin Gabriel Boarcăş într-o cauză în care acesta a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă.
    14. Prin Încheierea din 9 iunie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 3.703/109/2020, Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 76 alin. (1)-(3), ale art. 80 alin. (2) lit. d) şi ale art. 83 alin. (1) lit. a) din Codul penal, ale art. 318 alin. (1) şi ale art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri. Excepţia a fost ridicată de Robert Andrei Olaru într-o cauză în care acesta a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de risc şi mare risc.
    15. Prin Încheierea din 4 august 2021, pronunţată în Dosarul nr. 31.553/3/2019, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 76 alin. (1) şi (3), ale art. 80 alin. (2) lit. d) şi ale art. 83 alin. (1) lit. a) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Alexandru Voinea într-o cauză în care acesta a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de risc.
    16. Prin Încheierea din 9 noiembrie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 1.736/113/2018, Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 76 alin. (1) şi (3) şi ale art. 80 alin. (2) lit. d) din Codul penal, precum şi ale art. 274 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României. Excepţia a fost ridicată de Gheorghiţă Anton într-o cauză în care acesta a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de constituire a unui grup infracţional organizat şi contrabandă calificată.
    17. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin, în esenţă, că prevederile legale criticate, care impun aplicarea unor pedepse minime, cu executare în regim de detenţie, contravin dispoziţiilor art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, pedeapsa fiind disproporţionată în raport cu faptele comise în mod concret. Astfel, susţin că, prin limitarea la 5 ani a pedepsei maxime prevăzute de lege pentru infracţiunile pentru care este incidentă renunţarea la aplicarea pedepsei, respectiv la 2 ani a pedepsei aplicate, inclusiv pentru concursul de infracţiuni, pentru amânarea aplicării pedepsei, în condiţiile în care aplicarea sporului de pedeapsă pentru concursul de infracţiuni este obligatorie, legiuitorul se îndepărtează de considerentele din expunerea de motive care a însoţit proiectul noului Cod penal. Susţin că aceeaşi limitare, având drept criteriu cuantumul pedepsei prevăzute de lege, se constată şi cu privire la incidenţa renunţării la urmărirea penală şi a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, cu observaţia că, în privinţa acestora, limitele prevăzute de lege pentru actele încheiate de procuror sunt mult superioare celor pentru care judecătorul poate dispune măsuri similare. În concluzie, susţin că modul în care au fost reglementate aceste instituţii se îndepărtează de intenţia legiuitorului, declarată în expunerea de motive, şi, totodată, încalcă dreptul de apreciere al instanţelor judecătoreşti cu privire la interpretarea şi aplicarea legii, în condiţiile în care instanţele judecătoreşti sunt cele care au competenţa constituţională de a înfăptui justiţia. Motivele de neconstituţionalitate formulate privesc, în esenţă, faptul că soluţiile legislative criticate restrâng dreptul magistratului de a individualiza sancţiunea aplicată unei persoane. Totodată, susţin că şi prevederile art. 318 alin. (1) şi ale art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală au legătură cu soluţionarea cauzei, chiar dacă privesc instituţii ce vizează urmărirea penală, întrucât, pe de o parte, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti“, iar, pe de altă parte, dacă nu existau limitările menţionate anterior, era posibil ca în cauză să se fi dispus o altă soluţie în cursul urmăririi penale, diferită de trimiterea în judecată.
    18. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, autorul excepţiei de neconstituţionalitate din Dosarul Curţii Constituţionale nr. 2.446D/2021 susţine că la stabilirea pedepselor pentru infracţiunea de trafic de droguri trebuie să se ţină cont de două criterii, respectiv dacă infracţiunea implică cantităţi mari de droguri, precum şi dacă infracţiunea implică drogurile cele mai dăunătoare pentru sănătate sau infracţiunea a produs vătămarea gravă a sănătăţii mai multor persoane (în acest sens invocă art. 4 din Decizia-cadru 2004/757/JAI a Consiliului din 25 octombrie 2004 de stabilire a dispoziţiilor minime privind elementele constitutive ale infracţiunilor şi sancţiunile aplicabile în domeniul traficului ilicit de droguri).
    19. Cât priveşte dispoziţiile art. 274 din Legea nr. 86/2006, autorul excepţiei de neconstituţionalitate din Dosarul Curţii Constituţionale nr. 3.436D/2021 susţine că, în raport cu infracţiunile săvârşite şi periculozitatea sa (a desfăşurat activităţi de colectare, depozitare, preluare, transport, deţinere şi revânzare a unei cantităţi de 8010 pachete de ţigări provenind din contrabandă), pedeapsa privativă de libertate este excesivă şi disproporţionată.
    20. Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori (în Dosarul nr. 1.322D/2021) apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, reţine că, potrivit jurisprudenţei instanţei de control constituţional, nevoia de protejare a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale altor persoane, necesitatea asigurării ordinii publice ori necesitatea protejării anumitor categorii de relaţii sociale justifică în cazul unor fapte a căror gravitate, in abstracto, este ridicată atât incriminarea lor de legea penală prin aplicarea unui regim sancţionator mai aspru, cât şi limitarea accesului autorilor unor astfel de fapte la anumite instituţii de drept penal substanţial ce ţin de individualizarea modului de executare a pedepsei (cum este cazul renunţării la aplicarea pedepsei, amânării aplicării pedepsei, suspendării sub supraveghere a executării pedepsei etc.), fără ca astfel să se aducă atingere dispoziţiilor constituţionale invocate sau principiilor rezultate din convenţiile internaţionale.
    21. Judecătoria Baia Mare - Secţia penală (în Dosarul nr. 1.341D/2021), Tribunalul Maramureş - Secţia penală (în Dosarul nr. 1.407D/2021) şi Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori (în Dosarul nr. 1.660D/2021) apreciază că textele de lege criticate încalcă atât prevederile din tratatele internaţionale la care România este parte, referitoare la proporţionalitatea pedepsei faţă de infracţiune, cât şi normele constituţionale referitoare la egalitatea în faţa legii, statul de drept, separaţia şi echilibrul puterilor în stat, principiul legalităţii şi înfăptuirea justiţiei, iar, în plus, dispoziţiile art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală aduc atingere prezumţiei de nevinovăţie şi dreptului la apărare. Consideră că modul în care au fost reglementate aceste instituţii încalcă dreptul de apreciere al instanţelor judecătoreşti cu privire la interpretarea şi aplicarea legii, în condiţiile în care limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunea de contrabandă asimilată, în formă agravată, prevăzută şi sancţionată conform art. 274 din Codul vamal al României (de la 5 la 15 ani închisoare) interzic judecătorului să dispună altă modalitate de individualizare a executării pedepsei, în afară de executarea acesteia în regim de detenţie. Apreciază că sancţiunile trebuie să fie efective, proporţionale şi convingătoare, iar pedeapsa trebuie să fie justă, echilibrată, să nu aibă un cuantum extrem de ridicat, dar niciunul aproape inexistent din punct de vedere aflictiv, să fie proporţională cu gravitatea faptei şi persoana infractorului. Dreptul penal trebuie să fie echitabil şi să asigure valorificarea drepturilor victimei şi ale acuzatului, respectând demnitatea umană şi egalitatea tuturor în faţa legii.
    22. Judecătoria Baia Mare - Secţia penală (în Dosarul nr. 1.468D/2021) apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, în condiţiile în care renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei şi suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu reprezintă drepturi constituţionale, ci o vocaţie a inculpatului.
    23. Tribunalul Suceava - Secţia penală (în Dosarul nr. 1.552D/2021) apreciază că textele de lege criticate nu aduc atingere dispoziţiilor constituţionale invocate. Reţine că inechitatea invocată de autorii excepţiei de neconstituţionalitate nu reflectă o încălcare a dispoziţiilor Constituţiei, ci se constituie, mai degrabă, într-o critică la adresa politicii penale a statului, care este apanajul Parlamentului, iar nu al Curţii Constituţionale. Arată, totodată, că renunţarea la aplicarea pedepsei şi amânarea aplicării pedepsei nu reprezintă drepturi constituţionale, ci o vocaţie, iar renunţarea la aplicarea unei pedepse este acordată de legiuitor unei categorii de persoane care săvârşesc fapte prevăzute de legea penală şi dacă se constată că nu există un interes public în urmărirea faptei. Or, în cazul unei persoane trimise în judecată, interesul public la care se referă dispoziţiile art. 318 din Codul de procedură penală nu mai subzistă. Similar, în ceea ce priveşte cuantumul cu care se reduc limitele speciale de pedeapsă, ca efect al reţinerii circumstanţelor atenuante, reţine că şi acesta reprezintă un element de politică penală şi nu este de natură să încalce dispoziţiile constituţionale invocate. În ceea ce priveşte acordul de recunoaştere a vinovăţiei, apreciază că, prin limitarea accesului la acest tip de justiţie negociată numai pentru infracţiuni având o anumită limită specială de pedeapsă, nu se încalcă dispoziţiile constituţionale invocate. În final, invocă unele considerente ale deciziilor Curţii Constituţionale nr. 527 din 11 iulie 2017, nr. 774 din 28 noiembrie 2017 şi nr. 105 din 25 februarie 2020.
    24. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală (în Dosarul nr. 2.303D/2021) apreciază că prevederile art. 76 alin. (1) şi (3) şi ale art. 83 alin. (2) din Codul penal sunt constituţionale, fiind conforme cu dispoziţiile din Legea fundamentală invocate, în timp ce prevederile art. 80 alin. (2) lit. d) din Codul penal sunt neconstituţionale, nefiind conforme cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi (2), ale art. 20, ale art. 24 alin. (1) şi ale art. 126 alin. (1) din Constituţie. În acest sens, reţine, în esenţă, că legiuitorul Codului penal din 2009 a condiţionat posibilitatea instanţei de judecată de a dispune renunţarea la aplicarea pedepsei de limita pedepsei de 5 ani închisoare, prevăzută de lege pentru infracţiunea cu judecarea căreia a fost învestită, şi de inexistenţa unei condamnări anterioare, comparativ cu puterea procurorului de a dispune renunţarea la urmărire penală pentru infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani şi fără ca textul să prevadă condiţia lipsei unei condamnări anterioare. Arată, totodată, că, dincolo de legislaţia penală specială, Codul penal oferă posibilitatea procurorului de a dispune renunţarea la urmărirea penală pentru un număr de 198 de infracţiuni, iar judecătorului de a dispune renunţarea la aplicarea pedepsei pentru un număr de 151 de infracţiuni, din totalul de 236 de infracţiuni reglementate de acesta. Cu privire la acest aspect, are în vedere că o bună parte dintre infracţiunile prevăzute de Codul penal, pentru care instanţa de judecată nu poate realiza o individualizare a sancţiunilor (dar pentru care procurorul are o atare posibilitate), pot avea - în funcţie de natura şi întinderea urmărilor produse, a mijloacelor folosite, a modulului şi împrejurărilor în care au fost comise, a motivului şi scopului urmărit - o gravitate redusă, în sensul art. 80 alin. (1) din Codul penal. Aşadar, considerând că puterea de apreciere a gravităţii tuturor faptelor nu poate fi extinsă la limita de pedeapsă de 7 ani închisoare doar pentru procuror, apreciază că pentru fapte cu care sunt învestite în mod obişnuit organele judiciare, de exemplu, infracţiunile de furt calificat, proxenetism, delapidare, cumpărare de influenţă, instanţele de judecată nu pot efectua un examen propriu de individualizare a sancţiunii penale, fiind obligate, ope legis, să dispună, pentru fapte de o gravitate redusă, condamnarea.
    25. Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie (în Dosarul nr. 2.446D/2021) apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, reţine că individualizarea legală a pedepsei are reglementare constituţională, astfel că doar autoritatea legislativă poate stabili, prin lege, cadrul general, natura şi limitele pedepsei aplicabile pentru o anumită infracţiune, criteriile de individualizare, precum şi circumstanţele atenuante sau agravante legale. De asemenea, menţionează că nu a fost identificată vreo hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului prin care să se constate că individualizarea legală a condus la aplicarea unei pedepse disproporţionate, ci, din contră, modalitatea în care a fost realizată individualizarea judiciară, respectiv pedeapsa efectiv aplicată de instanţă, a fost considerată ca fiind disproporţionată. Consideră că legea pune la dispoziţia judecătorului o multitudine de instrumente juridice menite să asigure o individualizare judiciară a pedepsei şi a modalităţii de executare, în concordanţă cu circumstanţele reale în care sunt săvârşite infracţiunile şi cu persoanele care le-au săvârşit. Totodată, reţine că art. 4 din Decizia-cadru 2004/757/JAI a Consiliului din 25 octombrie 2004 se referă la valori minimale pe care trebuie să le aibă în vedere legea în ceea ce priveşte maximul pedepsei, astfel că statele membre au libertatea să prevadă pedepse maxime mai aspre, astfel cum a procedat şi legiuitorul român.
    26. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală (în Dosarul nr. 2.757D/2021) apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că, prin Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, Curtea Constituţională a reţinut că individualizarea sancţiunilor de drept penal este, pe de o parte, legală, în sensul că revine legiuitorului, care stabileşte normativ pedepsele şi celelalte sancţiuni de drept penal, prin fixarea unor limite minime şi maxime ale fiecărei pedepse, care să corespundă în abstract importanţei valorii sociale ocrotite, iar, pe de altă parte, judiciară - pe care o realizează judecătorul în cadrul limitelor stabilite de lege. Curtea Constituţională a subliniat importanţa individualizării legale a sancţiunilor de drept penal prin aceea că legiuitorul nu poate să confere judecătorului o libertate absolută în stabilirea pedepsei concrete, întrucât ar exista riscul unei interpretări şi aplicări arbitrare a pedepsei. Pe de altă parte, Curtea a apreciat că, în reglementarea sancţiunilor de drept penal de către legiuitor, trebuie stabilit un echilibru între dreptul fundamental - care face obiectul limitării impuse de sancţiune - şi valoarea socială a cărei protecţie a determinat limitarea. Legiuitorul nu trebuie să îi ia judecătorului dreptul de a proceda la individualizarea judiciară prin stabilirea unor pedepse absolut determinate sau prin prevederea unor pedepse care, datorită aplicării lor automate, scapă oricărui control judiciar. Prin individualizarea legală legiuitorul oferă judecătorului puterea de stabilire a pedepsei în cadrul anumitor limite predeterminate - minimul şi maximul special al pedepsei, dar, totodată, îi oferă aceluiaşi judecător instrumentele care îi permit alegerea şi determinarea unei sancţiuni concrete, în raport cu particularităţile faptei şi cu persoana infractorului. Întrun atare context jurisprudenţial, consideră că motivele de neconstituţionalitate ţin mai degrabă de politica penală a fiecărui stat şi sunt expresia suveranităţii autorităţii legiuitoare în adoptarea normelor juridice din sfera individualizării pedepselor penale. Cenzurarea acestora de către Curtea Constituţională ar transforma-o pe aceasta din urmă într-un veritabil legiuitor pozitiv, în condiţiile în care nu acesta este rolul său, potrivit Constituţiei şi Legii nr. 47/1992.
    27. Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori (în Dosarul nr. 3.436D/2021) apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, reţine că stabilirea limitelor de pedeapsă pentru fiecare infracţiune, precum şi a condiţiilor în care un condamnat poate beneficia de modalităţile de executare neprivative de libertate este atributul exclusiv al legiuitorului şi ţine de politica penală a fiecărui stat, în funcţie de condiţiile economico-sociale concrete din acel stat. Reţine că noul Cod penal a avut ca scop declarat întărirea represiunii, majorarea limitelor de pedeapsă, în scopul combaterii unor fenomene sociale negative şi combaterea fenomenului recidivei. De asemenea, s-a renunţat la sistemul cumulului juridic şi s-a adoptat sistemul cumulului aritmetic pentru reducerea arbitrarului şi introducerea unui sistem de calcul matematic exact. În ceea ce priveşte trimiterea, prin intermediul art. 20 din Constituţie, la art. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (intitulat „Interzicerea torturii“), constată că articolele criticate nu prevăd tortura ca pedeapsă principală sau ca mijloc de anchetă. Totodată, apreciază ca superfluă trimiterea la celelalte acte normative ale Uniunii Europene, deoarece, astfel cum rezultă din Decizia Curţii Constituţionale nr. 81 din 16 februarie 2021, actele Uniunii Europene se adresează Parlamentului sau Guvernului României, în scopul ca aceste instituţii să adapteze legislaţia naţională la cerinţele şi valorile unui „spaţiu comun european de justiţie“. Acestea, însă, nu pot interveni direct în legislaţia naţională şi nici nu se pot aplica cu precădere faţă de aceasta şi deciziile Curţii Constituţionale.
    28. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.
    29. Guvernul, exprimând punctul de vedere în dosarele nr. 1.407D/2021 şi nr. 1.552D/2021, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este, în principal, inadmisibilă, întrucât autorul solicită modificarea dispoziţiilor art. 270 şi 274 din Legea nr. 86/2006, în sensul diminuării limitelor speciale de pedeapsă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată, având în vedere că stabilirea unui regim sancţionator mai sever pentru varianta agravantă a infracţiunii de contrabandă în comparaţie cu alte forme de ilicit penal reprezintă expresia politicii legislative a statului român în materie penală.
    30. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    31. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    32. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 76 alin. (1)-(3), ale art. 80 alin. (2) lit. d), ale art. 83 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) şi ale art. 91 alin. (1) lit. a) din Codul penal, ale art. 318 alin. (1) şi ale art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală, ale art. 2 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2014, precum şi ale art. 274 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 19 aprilie 2006. Ulterior sesizării Curţii Constituţionale cu prezenta excepţie de neconstituţionalitate, dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 143/2000 au fost modificate prin art. I pct. 3 din Legea nr. 45/2023 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri şi pentru modificarea Legii nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 2 martie 2023. Însă, având în vedere cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea reţine ca obiect al excepţiei de neconstituţionalitate dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri în forma în vigoare de la data sesizării instanţei de contencios constituţional. Textele de lege criticate au următorul conţinut:
    - Art. 76 alin. (1)-(3) din Codul penal: „(1) În cazul în care există circumstanţe atenuante, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc cu o treime. (2) Dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, în cazul reţinerii circumstanţelor atenuante se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani. (3) Reducerea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată, indiferent de numărul circumstanţelor atenuante reţinute.“;
    – Art. 80 alin. (2) lit. d) din Codul penal: „(2) Nu se poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă: (…) d) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de 5 ani.“;
    – Art. 83 alin. (1) lit. a) din Codul penal: „(1) Instanţa poate dispune amânarea aplicării pedepsei, stabilind un termen de supraveghere, dacă sunt întrunite următoarele condiţii: a) pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracţiuni, este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani (…).“;
    – Art. 83 alin. (2) din Codul penal: „(2) Nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este de 7 ani sau mai mare sau dacă infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor.“;
    – Art. 91 alin. (1) lit. a) din Codul penal: „(1) Instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă sunt întrunite următoarele condiţii: a) pedeapsa aplicată, inclusiv în caz de concurs de infracţiuni, este închisoarea de cel mult 3 ani. (…)“;
    – Art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală: „(1) În cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunţa la urmărirea penală când constată că nu există un interes public în urmărirea faptei.“;
    – Art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală: „(1) Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se poate încheia numai cu privire la infracţiunile pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 15 ani.“;
    – Art. 2 din Legea nr. 143/2000: „(1) Cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deţinerea ori alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc, fără drept, se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi. (2) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) au ca obiect droguri de mare risc, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.“;
    – Art. 274 din Legea nr. 86/2006: „Faptele prevăzute la art. 270-273, săvârşite de una sau mai multe persoane înarmate ori de două sau mai multe persoane împreună, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.“

    33. Autorii excepţiei susţin că textele de lege criticate sunt contrare atât dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3)-(5) referitor la statul român, ale art. 11 alin. (1) şi (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 16 alin. (1) şi (2) referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 23 alin. (11) referitor la prezumţia de nevinovăţie, astfel cum acestea se interpretează, în temeiul art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, şi prin prisma exigenţelor art. 6 paragraful 2 referitor la prezumţia de nevinovăţie din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare, ale art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, ale art. 73 alin. (3) lit. h) potrivit căruia infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora se reglementează prin lege organică, ale art. 124 alin. (1) şi (2) referitor la înfăptuirea justiţiei, ale art. 126 alin. (1) privind instanţele judecătoreşti şi ale art. 148 alin. (2)-(4) privind integrarea în Uniunea Europeană, cât şi prevederilor art. 3 privind interzicerea torturii, şi ale art. 8 privind dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Curtea reţine ca normă de referinţă şi dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi ale art. 26 din Constituţie, astfel cum acestea se interpretează, în temeiul art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, prin prisma exigenţelor art. 3 şi 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Totodată, autorii excepţiei invocă şi dispoziţiile art. 49 referitor la principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
    34. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 alin. (1) şi ale art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală, prin raportare la cadrul procesual în care a fost invocată (instanţa de fond), Curtea constată că, în speţă, este incidentă una dintre cauzele de inadmisibilitate a excepţiilor de neconstituţionalitate, expres consacrate de dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, respectiv lipsa legăturii excepţiei de neconstituţionalitate cu cauza în care a fost ridicată. Având în vedere dispoziţiile alin. (1) şi (5) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea a statuat în mod constant că excepţia de neconstituţionalitate a unor dispoziţii legale incidente într-o anumită fază procesuală trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cererii în cadrul căreia a fost invocată această excepţie (Decizia nr. 748 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 4 februarie 2015; Decizia nr. 704 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015). Legătura cu soluţionarea cauzei presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014, paragraful 15). Curtea a mai statuat că incidenţa textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat (Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 29 octombrie 2014).
    35. Faţă de aceste considerente, Curtea reţine că eventualele critici referitoare la o interpretare într-un sens neconstituţional a dispoziţiilor art. 318 alin. (1) şi ale art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt susceptibile de analiză pe fond numai în cauze în care acestea sunt incidente, fiind necesar ca excepţia de neconstituţionalitate să aibă legătură cu soluţionarea cererii în cadrul căreia a fost invocată această excepţie. Or, câtă vreme în cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 alin. (1) şi ale art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală nu subzistă o astfel de ipoteză, întrucât aceasta a fost ridicată în soluţionarea cauzelor aflate pe rolul instanţei de fond, normele procesual penale criticate fiind incidente doar în faza de urmărire penală a procesului, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată şi motivată, nu are legătură cu cauzele în care a fost ridicată şi, prin urmare, este inadmisibilă în raport cu art. 29 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 47/1992.
    36. În aceste condiţii, în temeiul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 alin. (1) şi ale art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală.
    37. Totodată, examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 143/2000, astfel cum a fost formulată de autorul excepţiei de neconstituţionalitate din Dosarul nr. 2.446D/2021, Curtea constată că aceasta ridică o problemă de admisibilitate din punctul de vedere al limitelor de competenţă a Curţii Constituţionale atunci când procedează la soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate. Curtea reţine că, în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia sesizează existenţa unor ipoteze juridice care, în opinia lui, aduc în discuţie existenţa unui vid legislativ, de natură să încalce dispoziţiile constituţionale invocate. În acest sens susţine că, în ceea ce priveşte reglementarea infracţiunii de trafic de droguri, la stabilirea pedepselor trebuie să se ţină cont de două criterii, respectiv dacă infracţiunea implică cantităţi mari de droguri, precum şi dacă infracţiunea implică drogurile cele mai dăunătoare pentru sănătate sau infracţiunea a produs vătămarea gravă a sănătăţii mai multor persoane. În aceste condiţii, Curtea constată că analiza aspectelor anterior arătate nu este de competenţa instanţei de control constituţional, întrucât implică un act de legiferare, care intră în competenţa Parlamentului, iar, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, instanţa de control constituţional „se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată“. Având în vedere dispoziţiile art. 61 din Constituţie şi ale art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea nu poate să modifice sau să completeze un text de lege, astfel că, din această perspectivă, Curtea respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 143/2000.
    38. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 76 alin. (1)-(3), ale art. 80 alin. (2) lit. d) şi ale art. 83 alin. (1) lit. a) din Codul penal, examinând critici similare celor formulate în prezenta cauză, Curtea a pronunţat Decizia nr. 629 din 21 noiembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 11 aprilie 2024, prin care a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate.
    39. În motivarea soluţiei sale, în paragrafele 19-32 ale deciziei precitate, instanţa de control constituţional a reţinut că individualizarea sancţiunilor de drept penal este, pe de o parte, legală - revine legiuitorului, care stabileşte normativ pedepsele şi celelalte sancţiuni de drept penal, prin fixarea unor limite minime şi maxime ale fiecărei pedepse, care să corespundă în abstract importanţei valorii sociale ocrotite prin săvârşirea faptei incriminate -, iar, pe de altă parte, judiciară - pe care o realizează judecătorul în cadrul limitelor stabilite de lege. Curtea a subliniat importanţa individualizării legale a sancţiunilor de drept penal prin aceea că legiuitorul nu poate să confere judecătorului o libertate absolută în stabilirea pedepsei concrete, întrucât ar exista riscul unei interpretări şi aplicări arbitrare a pedepsei. Pe de altă parte, Curtea a apreciat că, în reglementarea sancţiunilor de drept penal de către legiuitor, trebuie stabilit un echilibru între dreptul fundamental, care face obiectul limitării impuse de sancţiune, şi valoarea socială a cărei protecţie a determinat limitarea. De asemenea, Curtea a subliniat că legiuitorul nu trebuie să îi ia judecătorului dreptul de a proceda la individualizarea judiciară prin stabilirea unor pedepse absolut determinate sau prin prevederea unor pedepse care, datorită aplicării lor automate, scapă oricărui control judiciar. Prin individualizarea legală legiuitorul oferă judecătorului puterea de stabilire a pedepsei în cadrul anumitor limite predeterminate - minimul şi maximul special al pedepsei -, dar, totodată, îi oferă aceluiaşi judecător instrumentele care îi permit alegerea şi determinarea unei sancţiuni concrete, în raport cu particularităţile faptei şi cu persoana infractorului.
    40. În aceste condiţii, instanţa de control constituţional a reţinut că reglementarea tratamentului penal al concursului de infracţiuni, pentru ipoteza în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, prin aplicarea sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix, intră în atribuţiile organului legiuitor, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, care, realizând o individualizare legală a sancţiunilor în materie, apreciază, în concret, în funcţie de o serie de criterii, printre care şi frecvenţa fenomenului infracţional. Aşa fiind, Curtea a constatat că, prin adoptarea noului regim juridic de sancţionare a celor două forme de concurs de infracţiuni - real şi formal -, cât priveşte persoana fizică, infractor major, reglementând mai sever tratamentul sancţionator al celui care repetă comportamentul infracţional, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere.
    41. De asemenea, Curtea a reţinut că, în activitatea de judecată, judecătorii nu sunt independenţi faţă de lege; potrivit art. 124 alin. (3) din Constituţie, aceştia „se supun numai legii“. Textul constituţional precitat raportat la dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (2), potrivit cărora „Nimeni nu este mai presus de lege“, şi ale art. 124 alin. (1), care stabilesc că „Justiţia se înfăptuieşte în numele legii“, fixează poziţia justiţiei, a judecătorului faţă de lege. Potrivit normelor procesual penale ale art. 2, „Procesul penal se desfăşoară potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege“, iar, potrivit art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală, „Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii“. Cu alte cuvinte, judecătorul nu creează legea, ci o aplică în speţa concretă. Competenţa judecătorului implică nu numai identificarea normei aplicabile şi analiza conţinutului său, ci şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit. Organul legislativ, emitent al normei juridice, poate fi însă mai restrictiv, obligându-l pe judecător să fie mai apropiat de lege, ori poate prefera, ţinând seama de diversitatea şi complexitatea relaţiilor sociale, o redactare generală a legii.
    42. Totodată, în ceea ce priveşte instituţia renunţării la aplicarea pedepsei, Curtea a reamintit, în considerentele Deciziei nr. 629 din 21 noiembrie 2023, jurisprudenţa sa potrivit căreia renunţarea la aplicarea pedepsei este o instituţie nouă, care nu are corespondent în Codul penal anterior şi care constă în facultatea recunoscută instanţei de judecată de a renunţa definitiv la stabilirea şi aplicarea unei pedepse pentru o persoană găsită vinovată de săvârşirea unei infracţiuni, pentru resocializarea căreia - ţinând seama de gravitatea infracţiunii, de persoana infractorului şi de conduita avută de acesta anterior şi ulterior comiterii faptei - este suficientă aplicarea unui avertisment. Săvârşirea unor fapte infracţionale care au o gravitate redusă justifică renunţarea la aplicarea pedepsei, fiind suficiente constatarea faptelor şi atenţionarea infractorului cu privire la conduita viitoare. Curtea a observat, totodată, că prevederi similare se regăseau în art. 18^1 din Codul penal din 1969, ce aveau drept raţiune nepedepsirea infractorului pentru lipsa pericolului social concret al faptei, în condiţiile atingerii minime a valorilor apărate prin lege. Curtea a observat însă că, pentru a se renunţa la aplicarea pedepsei, Codul penal actual reglementează, în art. 80, noi criterii cu privire la faptă şi la persoana infractorului. În vechiul Cod penal, fapta care nu prezenta pericolul social al unei infracţiuni nu constituia infracţiune, pe când în noul Cod penal, cu privire la faptă, deşi aceasta este infracţiune, s-ar putea renunţa la aplicarea pedepsei, această din urmă operaţiune fiind la latitudinea instanţei de judecată, care va dispune în condiţiile prevăzute de art. 80 din Codul penal. Aşadar, pentru ca instanţa să poată dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, trebuie să fie întrunite condiţiile pozitive referitoare la gravitatea redusă a infracţiunii şi la conduita infractorului, reglementate în art. 80 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal, renunţarea la aplicarea pedepsei nefiind un drept al infractorului, ci o facultate a instanţei de judecată, care apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar avea cu privire la persoana acestuia. Renunţarea la aplicarea pedepsei nu este exclusiv o exprimare a voinţei instanţei de judecată, actualul Cod penal stabilind, de asemenea, în art. 80 alin. (2), condiţii negative cu privire la persoana infractorului sau la limita maximă specială a pedepsei pentru care se poate aplica, faţă de prevederile art. 18^1 din Codul penal din 1969, care ţineau seama doar de gradul de pericol social concret al faptei, aşadar, de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care sa săvârşit fapta, de urmarea produsă ori care s-ar fi putut produce, toate aceste din urmă criterii ce ţineau de pericolul social al faptei fiind apreciate de instanţă. Art. 80 alin. (2) lit. a)-d) din Codul penal reglementează situaţiile în prezenţa cărora instanţa nu poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, acestea fiind condiţii ce ţin de persoana infractorului, precum şi de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită. Una dintre condiţiile negative referitoare la conduita infractorului anterioară săvârşirii faptei este reglementată în art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal, care stabileşte că nu se poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă infractorul a mai suferit anterior o condamnare, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) - faptele nu mai sunt prevăzute de legea penală - şi lit. b) - infracţiunile amnistiate sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare. În raport cu cele reţinute în motivarea soluţiei de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal, Curtea a constatat, în esenţă, că legiuitorul a urmărit ca noul Cod penal să ofere instrumente mult mai eficiente pentru individualizarea şi sancţionarea pluralităţii de infracţiuni, aşa încât norma penală în vigoare răspunde unei puternice exigenţe sociale, de a reglementa mai sever tratamentul sancţionator al celui care repetă comportamentul infracţional, stabilirea condiţiilor în care instanţa de judecată poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei intrând în atribuţiile Parlamentului, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării (în sensul celor menţionate anterior sunt Decizia nr. 113 din 25 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 394 din 14 mai 2020, Decizia nr. 176 din 24 martie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 451 din 5 mai 2022, şi Decizia nr. 233 din 27 aprilie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 725 din 7 august 2023).
    43. Cu privire la amânarea aplicării pedepsei, Curtea a reţinut, în considerentele Deciziei nr. 629 din 21 noiembrie 2023, că aceasta este o instituţie juridică nou-introdusă în legislaţia penală, constând în prerogativa instanţei de judecată ca, în anumite condiţii, atunci când apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, să stabilească pedeapsa, dar să dispună amânarea aplicării ei, fixând un termen de supraveghere de 2 ani. Ca şi la renunţarea la aplicarea pedepsei, pentru a putea fi amânată aplicarea pedepsei, trebuie întrunite cumulativ mai multe condiţii referitoare la pedeapsa stabilită de instanţă şi persoana infractorului. În ceea ce priveşte pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracţiuni, aceasta trebuie să fie amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani. Curtea a reţinut însă, în acord cu jurisprudenţa precitată, că stabilirea condiţiilor în care instanţa de judecată poate dispune amânarea aplicării pedepsei intră în atribuţiile Parlamentului, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării.
    44. Tot astfel, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 83 alin. (2) din Codul penal, Curtea a reţinut, prin Decizia nr. 292 din 29 mai 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1003 din 31 octombrie 2025, paragrafele 16-18, că, potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, Parlamentul are competenţa de a reglementa prin lege organică infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora. În virtutea acestei prevederi constituţionale, legiuitorul este liber să aprecieze atât pericolul social în funcţie de care urmează să stabilească natura juridică a faptei incriminate, cât şi condiţiile răspunderii juridice pentru această faptă. Curtea a reţinut că Legea fundamentală nu stabileşte mijloacele juridice prin care trebuie realizată ocrotirea valorilor sociale, acestea fiind lăsate la aprecierea legiuitorului, având în vedere că politica penală a statului poate avea diverse imperative şi priorităţi în diferite perioade de timp, determinate de frecvenţa, gravitatea şi consecinţele faptelor antisociale. În raport cu acestea, legiuitorul alege mijloacele juridice prin care urmăreşte protecţia diferitelor categorii de relaţii sociale, ceea ce înseamnă că, în funcţie de gradul de pericol social, poate considera că anumite fapte trebuie incriminate şi combătute prin aplicarea de sancţiuni de drept penal, iar altele nu. Aşa fiind, Curtea a constatat că reglementarea condiţiilor ce trebuie îndeplinite pentru a se putea dispune amânarea aplicării pedepsei, inclusiv cea referitoare la cuantumul pedepsei prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită, intră în atribuţiile organului legiuitor, reprezentând opţiunea acestuia, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, care apreciază, în concret, în funcţie de o serie de criterii, printre care şi frecvenţa fenomenului infracţional.
    45. În raport cu cele statuate, în ceea ce priveşte înfăptuirea justiţiei şi cerinţa înscrisă în dispoziţiile constituţionale ale art. 124 alin. (2) - „justiţia este egală pentru toţi“ -, Curtea a constatat, prin Deciziei nr. 629 din 21 noiembrie 2023, precitată, paragrafele 30-32, că aceasta reflectă dispoziţia constituţională înscrisă în art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală potrivit căreia „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări“. Curtea a reţinut că principiul egalităţii în faţa justiţiei semnifică faptul că toate persoanele au o vocaţie egală să fie judecate de aceleaşi instanţe judecătoreşti şi după aceleaşi dispoziţii legale, fie că sunt de fond sau de procedură. Cu alte cuvinte, nu trebuie să existe privilegii de jurisdicţie, iar egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice priveşte deopotrivă caracterul unitar al practicii judiciare în aceeaşi materie, egalitatea armelor (unul dintre elementele noţiunii mai largi de proces echitabil şi componentă importantă a unei apărări efective într-un proces cu caracter judiciar, având semnificaţia unui tratament egal al părţilor pe toată durata desfăşurării procedurii în faţa unui tribunal, fără ca una dintre ele să fie avantajată în raport cu cealaltă parte din proces) ori realizarea în fapt a egalităţii în faţa justiţiei prin asigurarea unui ajutor public judiciar de natură să garanteze accesul egal la actul de justiţie. Din această perspectivă, Curtea a constatat că, reglementând condiţiile în prezenţa cărora instanţa nu poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, acestea fiind condiţii ce ţin de persoana infractorului, precum şi de pedeapsa prevăzută de lege/stabilită pentru infracţiunea săvârşită (cu referire la limita maximă specială a pedepsei pentru care se pot aplica cele două instituţii juridice), dispoziţiile criticate nu sunt de natură să înfrângă principiul egalităţii în faţa justiţiei, ci constituie expresia politicii penale a statului.
    46. Cât priveşte dreptul la un proces echitabil statuat prin dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocat de către autoarea excepţiei din acea cauză cu referire la normele de drept substanţial criticate, Curtea a constatat, în acord cu jurisprudenţa sa constantă, că aplicarea cerinţei referitoare la procesul echitabil se impune numai în legătură cu procedura de desfăşurare a procesului, iar nu şi în ceea ce priveşte cadrul juridic sancţionator al faptelor, adică în domeniul dreptului substanţial. Astfel, nici din cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituţie şi nici din cel al art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu se poate desprinde concluzia că aplicarea cerinţei referitoare la procesul echitabil ar trebui să excedeze necesităţii asigurării garanţiilor procesuale, spre a se intra în materii din câmpul dreptului substanţial.
    47. De asemenea, în raport cu motivele formulate în sprijinul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea a constatat că celelalte dispoziţii constituţionale invocate, referitoare la valorile supreme în statul de drept, principiul separaţiei şi echilibrului puterilor, dreptul internaţional şi dreptul intern, tratatele internaţionale privind drepturile omului, prezumţia de nevinovăţie, precum şi prevederile convenţionale privind interzicerea torturii şi dreptul la respectarea vieţii private şi de familie nu sunt relevante, nu au vreo concludenţă pentru soluţionarea excepţiei.
    48. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin deciziile nr. 629 din 21 noiembrie 2023 şi nr. 292 din 29 mai 2025, precitate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.
    49. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91 alin. (1) lit. a) din Codul penal, Curtea reţine că acestea reglementează condiţiile suspendării executării pedepsei sub supraveghere atât în cazul săvârşirii unei infracţiuni unice, cât şi în ipoteza concursului de infracţiuni, norma penală stabilind ca pedeapsa aplicată să fie închisoarea de cel mult 3 ani. Prevederi similare, în cazul săvârşirii unui concurs de infracţiuni, se regăseau în art. 86^1 alin. (2) din Codul penal anterior. Curtea reţine că suspendarea executării sub supraveghere constituie o măsură de individualizare judiciară a pedepsei închisorii - din punctul de vedere al executării acesteia - care permite instanţei de judecată ca, prin hotărârea de condamnare, să suspende executarea efectivă, prin privare de libertate, a pedepsei închisorii aplicate condamnatului, pe durata unui termen de supraveghere, pe parcursul căruia persoana condamnată să fie supusă unui ansamblu de măsuri de supraveghere şi obligaţii. Totodată, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 76 alin. (1)-(3) din Codul penal, Curtea reţine că circumstanţele atenuante conduc la reducerea cu o treime a limitelor pedepsei, dacă aceasta este închisoarea sau amenda, iar atunci când legea prevede pentru o infracţiune pedeapsa detenţiunii pe viaţă, dacă se reţin circumstanţe atenuante, se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani. Reducerea limitelor speciale ale pedepsei poate fi făcută o singură dată, indiferent câte circumstanţe atenuante sunt reţinute de către instanţă, iar efectul circumstanţelor atenuante este obligatoriu. Cu alte cuvinte, atunci când instanţa constată existenţa unei astfel de împrejurări, ea este obligată să aplice dispoziţiile legale precitate. Examinând normele penale precitate, contrar susţinerilor autorilor, Curtea constată că, în temeiul art. 76 din Codul penal, în cazul în care există circumstanţe atenuante, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc cu o treime indiferent de gravitatea în abstract a infracţiunii, judecătorul având astfel o mai mare libertate de apreciere în stabilirea concretă a pedepsei.
    50. Faţă de criticile autorilor excepţiei, examinate anterior în raport cu dispoziţiile art. 76 alin. (1)-(3), art. 80 alin. (2) lit. d) şi ale art. 83 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Codul penal, Curtea constată că cele statuate prin deciziile nr. 629 din 21 noiembrie 2023 şi nr. 292 din 29 mai 2025, precitate, se aplică mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte normele penale care reglementează suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, prevăzute de art. 91 alin. (1) lit. a) din Codul penal.
    51. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 274 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, în raport cu criticile formulate de autor în Dosarul nr. 3.436D/2021, Curtea reaminteşte considerentele Deciziei nr. 239 din 27 aprilie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 713 din 3 august 2023, paragrafele 14-19, potrivit cărora stabilirea limitelor de pedeapsă intră în atribuţiile organului legiuitor, reprezentând opţiunea acestuia, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, care apreciază, în concret, în funcţie de o serie de criterii, printre care şi frecvenţa fenomenului infracţional. Prin adoptarea şi menţinerea acestor norme în fondul activ, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere, prevederile de lege criticate având natura unei norme de incriminare speciale care creează un regim sancţionator specific. Totodată, prin decizia precitată Curtea a reţinut că stabilirea unor limite de pedeapsă mari în raport cu fapta incriminată, care se încadrează în categoria formei agravate a infracţiunilor, impusă de necesitatea realizării unei politici penale mai ferme, se află în interiorul limitelor proprii ale dreptului la libertatea individuală, aşa încât dispoziţiile art. 53 din Constituţie nu au incidenţă în cauză.
    52. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.
    53. Distinct, cât priveşte critica referitoare la limitele de pedeapsă reglementate de norma criticată, din perspectiva lipsei proporţionalităţii în raport cu fapta incriminată, care se încadrează în categoria formei agravate a infracţiunilor prevăzute la art. 270-273 din Legea nr. 86/2006, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 176 din 24 martie 2022, precitată, a admis, în parte, excepţia de neconstituţionalitate invocată şi a constatat că dispoziţiile art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 sunt neconstituţionale din perspectiva nereglementării, în cuprinsul acestor norme, a unui prag valoric sub care fapta să nu constituie infracţiune, ţinând cont şi de faptul că, în această ipoteză, instanţa nu este în măsură să renunţe la aplicarea pedepsei, având în vedere limitele de pedeapsă stabilite pentru săvârşirea infracţiunii de contrabandă în forma asimilată. În context, Curtea a reţinut că renunţarea la aplicarea pedepsei (art. 80 din Codul penal) este supusă atât unor multiple condiţionări referitoare la gravitatea redusă a faptei şi conduita infractorului, cât şi cerinţei ca pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită să nu fie închisoarea mai mare de 5 ani. Or, pedeapsa pentru săvârşirea infracţiunii asimilate celei de contrabandă, în varianta simplă, este închisoarea de la 2 la 7 ani [art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006], iar pentru varianta agravată este închisoarea de la 5 la 15 ani [art. 274 din Legea nr. 86/2006]. Astfel că, referitor la dispoziţiile art. 274 din Legea nr. 86/2006, care fac trimitere la prevederile art. 270 alin. (3) din aceeaşi lege, Curtea reţine că, întrucât viciul de neconstituţionalitate a prevederilor art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 a fost înlăturat de instanţa de control constituţional, prin Decizia nr. 176 din 24 martie 2022, nu mai subzistă critica de neconstituţionalitate formulată în privinţa dispoziţiilor art. 274 din Legea nr. 86/2006, prin raportare la dispoziţiile declarate neconstituţionale. Având în vedere considerentele anterior menţionate, Curtea constată că susţinerile autorilor formulate cu privire la prevederile art. 274 din Legea nr. 86/2006 sunt neîntemeiate.
    54. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 alin. (1) şi ale art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 2 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, excepţie ridicată de Horvath Gyongyi Esbeta în Dosarul nr. 115/83/2020 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, de Sergiu Ioan Oşan în Dosarul nr. 10.579/182/2015* al Judecătoriei Baia Mare - Secţia penală, de Vasile Iulian Bilcec în Dosarul nr. 541/224/2020/a1 al Tribunalului Maramureş - Secţia penală, de Aurel Herman în Dosarul nr. 9.978/337/2015/a6 al Judecătoriei Baia Mare - Secţia penală, de Ioan Piticari şi de Gabriel-Constantin Şerban în Dosarul nr. 7.497/86/2017/a2 al Tribunalului Suceava - Secţia penală şi de Robert Andrei Olaru în Dosarul nr. 3.703/109/2020 al Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
    2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Horvath Gyongyi Esbeta în Dosarul nr. 115/83/2020 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, de Sergiu Ioan Oşan în Dosarul nr. 10.579/182/2015* al Judecătoriei Baia Mare - Secţia penală, de Vasile Iulian Bilcec în Dosarul nr. 541/224/2020/a1 al Tribunalului Maramureş - Secţia penală, de Aurel Herman în Dosarul nr. 9.978/337/2015/a6 al Judecătoriei Baia Mare - Secţia penală, de Ioan Piticari şi de Gabriel-Constantin Şerban în Dosarul nr. 7.497/86/2017/a2 al Tribunalului Suceava - Secţia penală, de Nicoleta Tripa şi Nicolae Tripa în Dosarul nr. 3.711/111/2019 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, de Costin Gabriel Boarcăş în Dosarul nr. 17.113/3/2020 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală, de Robert Andrei Olaru în Dosarul nr. 3.703/109/2020 al Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, de Alexandru Voinea în Dosarul nr. 31.553/3/2019 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi de Gheorghiţă Anton în Dosarul nr. 1.736/113/2018 al Curţii de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că dispoziţiile art. 76 alin. (1) - (3), ale art. 80 alin. (2) lit. d), ale art. 83 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) şi ale art. 91 alin. (1) lit. a) din Codul penal, precum şi ale art. 274 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, Judecătoriei Baia Mare - Secţia penală, Tribunalului Maramureş - Secţia penală, Tribunalului Suceava - Secţia penală, Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală, Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi Curţii de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 21 octombrie 2025.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU
                    Magistrat-asistent,
                    Mihaela Ionescu

    -----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, DECIZIA nr. 495 din 21 octombrie 2025

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "
5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale"