Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 480 din 20 octombrie 2025 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, în ansamblul său, precum şi a dispoziţiilor art. II pct. 1 şi ale art. III pct. 2 din lege

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 480 din 20 octombrie 2025 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, în ansamblul său, precum şi a dispoziţiilor art. II pct. 1 şi ale art. III pct. 2 din lege

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 141 din 24 februarie 2026

Comenteaza legea


┌───────────────────┬──────────────────┐
│Elena-Simina       │- preşedinte      │
│Tănăsescu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Asztalos           │- judecător       │
│Csaba-Ferenc       │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihai Busuioc      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină   │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga  │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dacian Cosmin      │- judecător       │
│Dragoş             │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan    │- judecător       │
│Licu               │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana      │- judecător       │
│Scântei            │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Irina-Loredana     │-                 │
│Gulie              │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, obiecţie formulată de Preşedintele României.
    2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 9.404 din 24 iulie 2025 şi constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.524A/2025.
    3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, cu privire la motivele de neconstituţionalitate extrinsecă, formulate în legătură cu încălcarea dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 111 alin. (1) teza a doua din Constituţie, Preşedintele României susţine că prevederile art. III pct. 2 din legea criticată, cu referire la art. 45 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, contravin dispoziţiilor constituţionale potrivit cărora, în cazul în care o iniţiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau ale bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea unei informări din partea Guvernului este obligatorie. În acest sens, se arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în cadrul raporturilor constituţionale dintre Parlament şi Guvern, este obligatorie solicitarea unei informări din partea Guvernului, atunci când iniţiativa legislativă este susceptibilă de a afecta prevederile bugetului de stat. Obligaţia de a solicita informarea prevăzută de art. 111 alin. (1) teza a doua din Constituţie subzistă atât la momentul iniţierii procesului legislativ, cât şi ulterior, în cursul derulării acestuia, dacă sunt introduse amendamente cu implicaţii bugetare.
    4. Or, în cauză, dispoziţiile de lege criticate au modificat prevederile art. 45 alin. (6^1) şi (6^2) din Legea nr. 165/2013, statuând că în cazul imobilelor retrocedate foştilor proprietari şi care fie sunt ocupate de instituţii de învăţământ din sistemul de stat, unităţi sanitare şi de asistenţă medico-socială din sistemul public sau de instituţii publice de cultură, fie sunt afectate unor activităţi de interes public, din învăţământ, sănătate, asistenţă medico-socială sau cultură, finanţate sau cofinanţate de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, noul proprietar beneficiază de plata unei chirii, stabilită în funcţie de valoarea imobilului, prin raportare la grila notarială valabilă la data încheierii sau prelungirii contractului de închiriere, pentru perioada de 10 ani în care, potrivit dispoziţiilor art. 45 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, există obligaţia menţinerii afectaţiunii de interes public, iar cuantumul anual al chiriei se stabileşte de comun acord. De lege lata, potrivit formei în vigoare a dispoziţiilor art. 45 alin. (6^1) din Legea nr. 165/2013, cuantumul anual al chiriei nu poate depăşi 6% din valoarea construcţiei, respectiv 4% din valoarea terenului. În cazul construcţiilor cu o suprafaţă de până la 300 mp, la calculul valorii se aplică grila notarială aferentă construcţiilor cu destinaţia de locuinţă, iar în cazul construcţiilor cu o suprafaţă care excedează limitei de 300 mp se aplică grila notarială aferentă construcţiilor cu destinaţie de spaţiu industrial.
    5. Aşadar, în urma dezbaterilor din Camera decizională, prin raportul Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi din data de 24 iunie 2025, au fost aduse o serie de amendamente la art. III pct. 2 din legea criticată, prin care s-a eliminat orice plafon al chiriei stabilite de lege, fiind eliminat şi textul de lege care distinge modalitatea de calcul al chiriei, în funcţie de suprafaţa construcţiei, respectiv prin raportare la grila notarială aferentă fie construcţiilor cu destinaţia de locuinţă, fie celor cu destinaţia de spaţiu industrial.
    6. Astfel, se susţine că introducerea acestui amendament, care are un impact bugetar direct, prin antrenarea unor cheltuieli bugetare neestimate şi neplafonate, ce implică modificarea prevederilor bugetului de stat, impunea obligaţia de a solicita o informare din partea Guvernului cu privire la impactul acestor modificări, în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, respectiv Decizia nr. 58 din 12 februarie 2020, paragrafele 48-50). Se mai susţine că inexistenţa oricăror date despre numărul de imobile vizate, suprafaţa sau situaţia juridică a acestora face imposibil de determinat cuantumul chiriilor pe care statul trebuie să le achite pentru menţinerea afectaţiunii de interes public, iar lipsa solicitării unei informări în acest sens din partea Guvernului conduce la încălcarea obligaţiei constituţionale a Parlamentului în raport cu Guvernul, reglementată de art. 111 alin. (1) teza a doua, atrăgând neconstituţionalitatea normei criticate.
    7. În ceea ce priveşte motivele de neconstituţionalitate intrinsecă, Preşedintele României susţine că prevederile art. II pct. 1 din legea supusă controlului de constituţionalitate, cu referire la art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) şi (5), art. 44, art. 136 şi art. 147 alin. (4).
    8. Se susţine că, în privinţa dreptului la retrocedarea imobilelor care au aparţinut comunităţilor minorităţilor naţionale, respectiv cultelor religioase din România, instituit prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, respectiv Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, prin Decizia nr. 21 din 13 noiembrie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, s-a stabilit că legislaţia în vigoare impune condiţia sine qua non ce trebuie îndeplinită pentru retrocedare, respectiv dovedirea dreptului de proprietate pe care cultul religios l-a avut anterior asupra imobilului revendicat, regulă care se aplică şi în privinţa restituirii imobilelor ce au aparţinut minorităţilor naţionale, potrivit art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999.
    9. Se susţine că, potrivit art. II pct. 1 din legea criticată, care introduce alin. (3^1) în cuprinsul art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, cererea de retrocedare se consideră valabilă în situaţiile în care conţine „elemente de identificare generice suficiente pentru întemeierea convingerii“ că solicitantul a fost proprietarul imobilului solicitat. Or, se susţine că sintagma „elemente de identificare generice suficiente pentru întemeierea convingerii“ este neclară, având un caracter foarte mare de generalitate, de natură să genereze confuzii, şi arbitrar în aplicarea ei, şi schimbă mecanismul instituit de legiuitor privind retrocedarea bunurilor care au aparţinut unor culte religioase/comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, având în vedere că, de lege lata, potrivit art. 4 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum şi orice acte care, coroborate, întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive.
    10. Astfel, se susţine că, faţă de prezumţia legală instituită de art. 4 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, reglementarea, prin dispoziţiile art. II pct. 1 din legea criticată, care introduce alin. (3^1) în cuprinsul art. 4, a regulii potrivit căreia cererea se consideră valabilă în situaţiile în care conţine „elemente de identificare generice suficiente pentru întemeierea convingerii că solicitantul a fost proprietarul imobilului solicitat“ este de natură să creeze confuzie cu privire la însăşi valorificarea prezumţiei legale, care se întemeiază pe existenţa unor probe directe pentru stabilirea dreptului de proprietate, respectiv începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum şi orice acte care, coroborate, întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive. Mai mult, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, dovada preluării abuzive se face tot prin recurgerea la o prezumţie legală, pornind de la faptul concret al regăsirii imobilului respectiv în patrimoniul statului.
    11. De asemenea, se mai susţine că această soluţie legislativă vine în contradicţie şi cu ansamblul celorlalte dispoziţii procedurale cuprinse în legislaţia specială în materie, care impun dovedirea dreptului de proprietate - în sensul celor reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 21 din 13 noiembrie 2023, antereferită. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţată în aplicarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora existenţa unui „bun actual“ în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului, respectiv transformarea într-o „valoare patrimonială“, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi (Hotărârea din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, paragrafele 140-142).
    12. Astfel, se susţine că recurgerea la „elemente de identificare generice“ este de natură să altereze mecanismul funcţionării prezumţiilor legale, respectiv deducţia existenţei dreptului de proprietate din cunoaşterea probelor directe care atestă calitatea de proprietar anterior momentului preluării abuzive a imobilului (începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum şi orice acte), pe baza raţionamentului de la cunoscut la necunoscut. Totodată, se susţine că nu există o conexiune logică între art. 4 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 şi alin. (3^1), introdus prin dispoziţiile legale criticate, pentru a da posibilitatea destinatarilor acestora să determine conţinutul domeniului reglementat, respectiv aplicarea mecanismului prezumţiei legale a existenţei dreptului de proprietate, pe de o parte, şi întemeierea convingerii că solicitantul a fost proprietarul imobilului în discuţie pe baza existenţei unor elemente de identificare generice suficiente, pe de altă parte. De asemenea, se susţine că este neclar dacă sintagma „elemente de identificare generice suficiente“ se referă la elemente de identificare ale bunului imobil sau la aspecte care dovedesc calitatea anterioară de proprietar a solicitantului, pe de o parte, iar, pe de altă parte, se arată că utilizarea sintagmei „cererea se consideră valabilă“ are un caracter echivoc, inexact, fiind dificil de înţeles scopul şi consecinţele juridice pe care le-ar putea antrena. Astfel, se arată că, din perspectiva regimului juridic al nulităţii, ca sancţiune de drept civil, nu este clar prin raportare la ce anume cererea se consideră valabilă şi ce efecte juridice antrenează considerarea ei ca valabilă, respectiv admiterea cererii de plano, fără administrarea altor probe, admiterea în principiu a cererii, reţinerea cererii şi analizarea ulterioară a acesteia etc.
    13. Totodată, se susţine că absenţa unor norme tranzitorii creează o insecuritate juridică, atât în privinţa cererilor aflate în curs de soluţionare în procedura administrativă, cât şi a celor aflate în procedura judiciară, în ipoteza în care deciziile de retrocedare au fost supuse controlului de legalitate în faţa instanţelor de contencios administrativ, iar, pe de altă parte, securitatea raporturilor juridice civile este afectată şi prin momentul la care intervine modificarea procedurii de soluţionare a cererilor de retrocedare, respectiv la o distanţă de 25 de ani faţă de momentul adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 şi la 26 de ani de la momentul adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999.
    14. În concluzie, invocând şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la calitatea actelor normative, respectarea normelor de tehnică legislativă şi a principiului securităţii raporturilor juridice, se susţine că, prin generalitatea sa, sintagma introdusă prin art. II pct. 1 din legea criticată, referitoare la „elemente de identificare generice suficiente pentru întemeierea convingerii că solicitantul a fost proprietarul imobilului solicitat“, încalcă principiul securităţii raporturilor juridice şi exigenţele de calitate a legii, astfel cum acestea decurg din art. 1 alin. (5) din Constituţie, precum şi dispoziţiile art. 44 şi 136 din Legea fundamentală, referitoare la protecţia proprietăţii. Totodată, prin nerespectarea considerentelor Curţii Constituţionale referitoare la principiul securităţii raporturilor juridice, se susţine că norma criticată contravine şi dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, referitoare la efectele deciziilor Curţii Constituţionale.
    15. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate intrinsecă formulate în legătură cu prevederile art. III pct. 2 din legea criticată, cu referire la modificarea art. 45 alin. (6^2) din Legea nr. 165/2013, potrivit căruia cuantumul anual al chiriei se stabileşte de comun acord cu noul proprietar, se susţine că este neclar cum anume va fi determinat cuantumul chiriei, respectiv „prin raportare la grila notarială valabilă la data încheierii sau prelungirii contractului de închiriere“, dar, în acelaşi timp, „de comun acord“. De asemenea, se susţine că este neclar ce se întâmplă în situaţia în care beneficiarul nu este de acord cu cuantumul chiriei şi care sunt consecinţele pentru derularea unor activităţi de utilitate publică în cadrul imobilelor respective, aspecte care sunt contrare principiului legalităţii prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie, în dimensiunea sa referitoare la calitatea legii.
    16. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului pentru a-şi exprima punctele lor de vedere.
    17. Preşedintele Camerei Deputaţilor consideră că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, apreciază, invocând expunerea de motive a actului normativ criticat, în legătură cu prevederile art. II pct. 1 din legea criticată, că sintagma „cererea se consideră valabilă în situaţiile în care conţine elemente de identificare generice suficiente pentru întemeierea convingerii“ nu aduce o neclaritate sau insecuritate a raporturilor juridice, ci, din contră, are scopul de a soluţiona o situaţie practică pentru reparaţia unei nedreptăţi istorice şi este menită să fie un instrument pentru garantarea dreptului la proprietate privată. Se mai arată că simplul fapt că în procesul de restituire nu se găseşte actul de trecere în proprietatea statului, deşi imobilul este în posesia statului şi s-a aflat în trecut în proprietatea privată a unei persoane, nu poate duce la nicio „sancţiune“ împotriva acelei persoane fizice, statul având obligaţia de a face, de a repara nedreptatea comisă în timpurile regimului comunist condamnat de regimul democratic actual, iar, pe de altă parte, arată că legea supusă controlului constituţional ajută proprietarii în demersul lor firesc de a-şi redobândi proprietatea.
    18. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. III pct. 2 din legea criticată, apreciază că Senatul, în calitate de primă Cameră sesizată, a solicitat atât punctul de vedere al Guvernului şi informarea Guvernului asupra implicaţiilor bugetare, în conformitate cu prevederile art. 111 alin. (1) din Constituţie şi ale Legii nr. 314/2003 pentru modificarea art. 15 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cât şi fişa financiară, în conformitate cu prevederile art. 15 din Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 15 din Legea nr. 500/2002, cu modificările şi completările ulterioare. Totodată, apreciază că stabilirea chiriei de comun acord, nu numai al proprietarului, ci şi al chiriaşului, este o soluţie legislativă cu un risc mai scăzut asupra implicaţiilor bugetare decât riscul pe care l-ar fi prezentat procentul de 8,5% din valoarea construcţiei, cum era precizat în forma iniţială a legii criticate. Prin urmare, se apreciază că nu mai era necesară solicitarea unei noi fişe financiare, întrucât nu exista o diferenţă majoră a cuantumului chiriei, din punct de vedere legislativ, între forma iniţiatorului şi forma amendată.
    19. Se mai apreciază, în legătură cu prevederile art. III pct. 2 din legea criticată, că afectaţiunea publică a imobilului, fără plata unei chirii, ori cu impunerea unei chirii cu care proprietarul să nu fie de acord, ar reprezenta o „continuare a atrocităţilor comise de fostul regim comunist“, astfel că restaurarea dreptului de proprietate trebuie să fie deplină, incluzând dreptul proprietarului de a fi parte la procesul de stabilire a cuantumului chiriei.
    20. Guvernul apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este întemeiată. În acest sens, apreciază că noul alin. (3^1) al art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, introdus prin art. II pct. 1 din legea criticată, este redundant, în condiţiile în care dispoziţiile alin. (3) şi (4) ale art. 4 din acelaşi act normativ determină nelimitativ categoriile de documente pe care solicitantul le poate depune în susţinerea cererii sale, inclusiv instituirea unei prezumţii referitoare la întinderea dreptului de proprietate, prin raportare la cea recunoscută în actul prin care s-a dispus sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. De asemenea, se apreciază că sintagma „elemente de identificare generice“ are un caracter echivoc, fiind susceptibilă să genereze interpretări neunitare, contrar exigenţelor impuse de art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. Totodată, se apreciază că intervenţia legislativă preconizată generează un climat de instabilitate legislativă, ceea ce este de natură să conducă la înfrângerea principiului securităţii raporturilor juridice civile, principiu ce constituie o dimensiune fundamentală a statului de drept, astfel cum acesta este consacrat în mod expres prin dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală.
    21. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. III pct. 2 din legea criticată, cu referire la art. 45 din Legea nr. 165/2013, se apreciază, invocând jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, că aceste prevederi legale contravin dispoziţiilor art. 111 alin. (1) teza a doua din Constituţie. De asemenea, se apreciază că sunt încălcate exigenţele de calitate a legii impuse de art. 1 alin. (5) din Constituţie, normele contestate fiind lipsite de precizie, întrucât este neclar care grilă notarială este avută în vedere la stabilirea cuantumului chiriei. Pe de altă parte, se apreciază că, în măsura în care este avută în vedere grila notarială prevăzută la art. 111 din Codul fiscal, aceasta determină valori/preţuri minime recente de pe piaţa imobiliară şi este destinată stabilirii taxelor, la perfectarea actelor în forma autentică în legătură cu tranzacţiile imobiliare/transferul drepturilor de proprietate asupra proprietăţilor imobiliare, fiind neclar cum aceste valori/preţuri minime de tranzacţionare ar putea fi relevante pentru determinarea chiriei datorate.
    22. Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul său de vedere cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate.
    23. Termenul de judecată iniţial a fost fixat pentru data de 8 octombrie 2025, când Curtea a amânat începerea dezbaterilor asupra cauzei pentru data de 20 octombrie 2025, când a pronunţat prezenta decizie.
    CURTEA,
    examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    24. Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum este menţionat în actul de sesizare, îl constituie Legea pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.
    25. Analizând susţinerile formulate în motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autorul obiecţiei critică punctual dispoziţiile art. II pct. 1, cu referire la art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 1 septembrie 2005, precum şi ale art. III pct. 2, cu referire la art. 45 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013. Prin urmare, Curtea reţine că obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie Legea pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, în ansamblul său, precum şi dispoziţiile art. II pct. 1 [cu referire la art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000] şi ale art. III pct. 2 [cu referire la art. 45 din Legea nr. 165/2013] din lege, care au următorul cuprins:
    "ART. II
    Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 1 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, se completează după cum urmează:
    1. La articolul 4, după alineatul (3) se introduc două noi alineate, alin. (3^1) şi (3^2), cu următorul cuprins:
    (3^1) Cererea de retrocedare se consideră valabilă în situaţiile în care conţine elemente de identificare generice suficiente pentru întemeierea convingerii că solicitantul a fost proprietarul imobilului solicitat.

    (3^2) Solicitantul poate să precizeze oricând obiectul cererii de retrocedare, până la soluţionarea acesteia de către Comisia specială de retrocedare, în situaţia în care, ulterior depunerii cererii de retrocedare, în urma actelor doveditoare comunicate de către arhive sau alte instituţii ale statului, apar noi elemente de identificare ale obiectului cererii faţă de datele existente la momentul depunerii cererii, dar care nu fac să se schimbe obiectul cererii iniţiale.
    ART. III
    Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:
    (…)
    2. La articolul 45, alineatele (6^1) şi (6^2) se modifică şi vor avea următorul cuprins:
    (6^1) În perioada menţinerii afectaţiunii de interes public, noul proprietar beneficiază de plata unei chirii, care se stabileşte în funcţie de valoarea imobilului prin raportare la grila notarială valabilă la data încheierii sau prelungirii contractului de închiriere.

    (6^2) Cuantumul anual al chiriei se stabileşte de comun acord, conform prevederilor alin. (6^1)."

    26. Textele constituţionale invocate în motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cuprinse în art. 1 alin. (3) privind statul de drept şi alin. (5) privind calitatea legii, art. 44 - Dreptul de proprietate privată, art. 111 alin. (1) teza a doua privind solicitarea obligatorie a unei informări din partea Guvernului, în cazul în care o iniţiativă legislativă implică modificarea bugetului de stat, art. 136 - Proprietatea şi art. 147 alin. (4) referitor la efectele deciziilor Curţii Constituţionale.
    (1) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate
    27. În prealabil examinării obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea are obligaţia verificării condiţiilor de admisibilitate ale acesteia, prin prisma titularului dreptului de sesizare, a termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi a obiectului controlului de constituţionalitate. Dacă primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează să fie cercetate în această ordine, iar constatarea neîndeplinirii uneia dintre ele are efecte dirimante, făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (Decizia nr. 66 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018, paragraful 38).
    28. Curtea reţine că obiecţia de neconstituţionalitate îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, întrucât a fost formulată de Preşedintele României, care, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, are dreptul de a sesiza Curtea Constituţională pentru exercitarea controlului de constituţionalitate a priori, fiind îndeplinită, aşadar, condiţia de admisibilitate referitoare la titularul dreptului de sesizare.
    29. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de control constituţional, astfel cum se observă din fişa legislativă, legea supusă controlului a fost respinsă de Senat la data de 16 iunie 2025 şi adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, la data de 25 iunie 2025 şi a fost trimisă spre promulgare la data de 5 iulie 2025. Prezenta sesizare formulată de Preşedintele României a fost înregistrată la Curtea Constituţională în data de 24 iulie 2025. Astfel, Curtea reţine că obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată în cadrul termenului de promulgare de 20 de zile (a se vedea Decizia nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018, paragraful 70, ipoteza a doua), cu respectarea prevederilor art. 77 alin. (1) din Constituţie.
    30. În vederea analizării admisibilităţii prezentei sesizări cu privire la cel de-al treilea aspect de admisibilitate - obiectul controlului de constituţionalitate, respectiv stabilirea sferei de competenţă a Curţii cu privire la legea dedusă controlului -, Curtea reţine că obiectul criticilor îl constituie procedura de adoptare, precum şi conţinutul normativ al legii adoptate de Parlament, dar încă nepromulgate de Preşedintele României.
    31. În considerarea celor de mai sus, nefiind incident un fine de neprimire a sesizării formulate, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, ale art. 10, ale art. 11 alin. (1) lit. A.a), ale art. 15 alin. (1) şi ale art. 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor legale criticate.

    (2) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate

    (2.1.) Aspecte preliminare
    32. Analizând legea criticată, precum şi procesul legislativ de adoptare a acesteia, Curtea reţine că un deputat aparţinând comunităţilor minorităţilor naţionale a iniţiat propunerea legislativă (Pl-x nr. 203/2025) pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999, respectiv a Legii nr. 165/2013. În expunerea de motive s-a arătat, în legătură cu textele de lege criticate în prezenta sesizare, în esenţă, că, din cauza lipsei actului normativ/administrativ de preluare/trecere abuzivă în proprietatea statului, în condiţiile în care imobilul se află în proprietatea/deţinerea statului, este necesară instituirea unei prezumţii relative de preluare abuzivă a imobilului, care să opereze în beneficiul foştilor proprietari, întrucât situaţia depunerii cererilor de retrocedare a unor imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, fără a fi indicate în detaliu toate elementele de identificare ale imobilelor solicitate, duce la respingerea/invalidarea cererilor de retrocedare, deşi cererea de retrocedare conţine suficiente elemente „pentru a se considera că solicitantul a deţinut în proprietate imobilul revendicat.“
    33. Totodată, în ceea ce priveşte modificarea dispoziţiilor art. 45 alin. (6^1) şi (6^2) din Legea nr. 165/2013, se arată că este necesară eliminarea criteriului discriminatoriu al suprafeţei, de 300 mp, pentru spaţiile cu destinaţie de locuinţă, respectiv spaţiile cu destinaţie industrială, în funcţie de care se aplică diferenţiat grila notarială, întrucât „nu există o justificare obiectivă (...) ca pentru un imobil care are o suprafaţă ce depăşeşte 300 mp să i se aplice o chirie aferentă unui spaţiu industrial“, având în vedere că unele imobile care fac obiectul retrocedării au destinaţii precum şcoli, spitale, instituţii de cultură şi nu pot fi asimilate unui spaţiu industrial. Totodată, se invocă faptul că grilele notariale conţin valori şi pentru alte categorii de imobile care nu au o destinaţie de locuinţă sau de spaţiu industrial şi care pot fi avute în vedere la stabilirea chiriei, respectiv imobile - clădiri individuale şi anexele acestora, spaţii comerciale şi de birouri, iar suprafaţa de 300 mp stabilită prin lege nu transformă natura unui imobil în spaţiu industrial. Se mai arată şi că un cuantum al chiriei stabilit sub forma unui procent din grila notarială, respectiv 6% din valoarea construcţiei sau 4% din valoarea terenului, nu respectă obligaţia legală de stabilire a chiriilor potrivit valorii de piaţă a imobilelor.
    34. Propunerea legislativă a fost respinsă de Senat, în calitate de primă Cameră sesizată, în forma redactată de iniţiator, la data de 16 iunie 2025. Anterior, prin Avizul nr. 240 din 14 aprilie 2025, Consiliul Legislativ a avizat favorabil propunerea legislativă, însă la pct. 4 şi 5 din aviz se precizează că, „întrucât soluţiile legislative preconizate au implicaţii asupra dreptului de proprietate, garantat prin art. 44 din Constituţie, (...) în temeiul art. 7 alin. (3^1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, proiectele de legi şi celelalte proiecte de acte normative vor fi însoţite, în mod obligatoriu, de o evaluare preliminară a impactului noilor reglementări asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale“. Totodată, se mai arată, în avizul Consiliului Legislativ, expunerea de motive nu prezintă, între altele, „impactul financiar asupra bugetului general consolidat“. Se mai arată, la pct. 7 din aviz, că sintagma „elemente de identificare generice suficiente pentru întemeierea convingerii“, cuprinsă în art. II pct. 1 din legea criticată, nu întruneşte exigenţele de calitate a legii, iar soluţia legislativă preconizată în art. II pct. 1, pentru introducerea art. 4 alin. (3^2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, este susceptibilă să înfrângă principiul securităţii raporturilor juridice civile, datorată imprevizibilităţii legii, precum şi să contravină dreptului constituţional şi convenţional la un proces echitabil.
    35. După respingerea de către Senat, în calitate de primă Cameră sesizată, propunerea legislativă a fost înregistrată la Camera decizională, fiind trimisă pentru raport la Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi, care, la data de 25 iunie 2025, a depus un raport favorabil, cu un număr de şapte amendamente admise. Propunerea legislativă a fost dezbătută şi adoptată de Camera Deputaţilor în aceeaşi dată, cu amendamentele propuse prin raportul comisiei de fond. Astfel, în forma legii pentru promulgare se prevede, prin adoptarea unui amendament propus de iniţiatorul legii, referitor la modificarea art. 45 alin. (6^2) din Legea nr. 165/2013, că stabilirea cuantumului anual al chiriei unui imobil retrocedat cu obligaţia menţinerii afectaţiunii publice se face de comun acord cu noul proprietar, iar nu la un nivel de 8% din valoarea construcţiei, cum era reglementat în forma iniţială a proiectului de lege.

    (2.2.) Critici de neconstituţionalitate extrinsecă raportate la prevederile art. III pct. 2 [cu referire la art. 45 alin. (6^2) din Legea nr. 165/2013] din legea criticată
    36. Examinând criticile de neconstituţionalitate extrinsecă formulate prin raportare la dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 111 alin. (1) teza a doua, Curtea reţine că, potrivit acestor dispoziţii constituţionale, „în cazul în care o iniţiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării este obligatorie“, iar potrivit art. 111 alin. (1) prima teză, „Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului parlamentar al activităţii lor, sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora“. Textul constituţional stabileşte, pe de o parte, obligaţia Guvernului şi a celorlalte organe ale administraţiei publice de a prezenta informaţiile şi documentele necesare actului legiferării şi, pe de altă parte, modalitatea de obţinere a acestor informaţii, respectiv la cererea Camerei Deputaţilor, a Senatului sau a comisiilor parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora. Din aceste dispoziţii rezultă că legiuitorul constituant a dorit să consacre garanţia constituţională a colaborării dintre Parlament şi Guvern în procesul de legiferare, instituind obligaţii reciproce în sarcina celor două autorităţi publice (a se vedea Decizia nr. 515 din 24 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1195 din 14 decembrie 2004, sau Decizia nr. 58 din 12 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 205 din 13 martie 2020, paragraful 46). Curtea a mai reţinut că în cadrul raporturilor constituţionale dintre Parlament şi Guvern este obligatorie solicitarea unei informări atunci când iniţiativa legislativă afectează prevederile bugetului de stat. Această obligaţie a Parlamentului este în consonanţă cu dispoziţiile constituţionale ale art. 138 alin. (2) care prevăd că Guvernul are competenţa exclusivă să elaboreze proiectul bugetului de stat şi să îl supună spre aprobare Parlamentului. În temeiul acestei competenţe, Parlamentul nu poate prestabili modificarea cheltuielilor bugetare fără să ceară Guvernului o informare în acest sens. Dat fiind caracterul imperativ al obligaţiei de a cere informarea menţionată, rezultă că nerespectarea acesteia are drept consecinţă neconstituţionalitatea legii adoptate (Decizia nr. 1.056 din 14 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 802 din 23 noiembrie 2007, sau Decizia nr. 767 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 21 februarie 2017, paragraful 52).
    37. Totodată, în legătură cu procedura parlamentară de obţinere a acestei informări, în jurisprudenţa Curţii s-a reţinut că art. 111 alin. (1) din Constituţie prevede expres şi limitativ că relaţia dintre autorităţile menţionate se realizează prin intermediul preşedinţilor Camerei Deputaţilor, Senatului sau ai comisiilor parlamentare. În acest sens sunt şi normele regulamentare care detaliază procedura legislativă. Astfel, dând expresie prevederilor constituţionale menţionate, Regulamentul Camerei Deputaţilor, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1181 din 27 noiembrie 2024, stabileşte în art. 92 alin. (4) că „În cazul propunerilor legislative depuse în condiţiile alin. (1), care implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau ale bugetului asigurărilor sociale de stat, preşedintele Camerei Deputaţilor va solicita în mod obligatoriu o informare din partea Guvernului, în condiţiile art. 111 din Constituţia României, republicată, în acelaşi termen de 15 zile“, iar la alin. (6) prevede că, „Dacă în cursul dezbaterii, în comisia sesizată în fond apar amendamente care impun modificarea prevederilor bugetului de stat sau ale bugetului asigurărilor sociale de stat, preşedintele comisiei va solicita în mod obligatoriu o informare din partea Guvernului, în condiţiile art. 111 din Constituţia României, republicată, într-un termen care să se încadreze în termenul de predare a raportului“. De asemenea, Regulamentul Senatului, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 684 din 22 iulie 2025, stabileşte la art. 88 alin. (3) că „Propunerile legislative se comunică Guvernului în termen de 3 zile de la prezentarea în Biroul permanent, pentru a se pronunţa şi în ceea ce priveşte aplicarea art. 111 din Constituţia României, republicată“, iar la art. 92 alin. (6) prevede că „Propunerile legislative formulate de senatori şi deputaţi, care implică modificarea bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat, trebuie să fie însoţite de dovada solicitării informării Guvernului, înaintată prin preşedintele Senatului, în conformitate cu dispoziţiile art. 111 din Constituţia României, republicată“ (Decizia nr. 58 din 12 februarie 2020, precitată, paragraful 47, sau Decizia nr. 629 din 9 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 28 ianuarie 2019).
    38. În legătură cu procedura de adoptare a unor proiecte legislative care pot pune în discuţie cheltuieli bugetare, în jurisprudenţa sa referitoare la obligaţiile constituţionale referitoare la solicitarea fişei financiare care trebuia să însoţească propunerea legislativă [art. 138 alin. (5) din Constituţie] sau cea privind solicitarea informării din partea Guvernului [art. 111 alin. (1) din Constituţie], Curtea a reţinut că, pentru a respecta procedura constituţională de adoptare a unui act normativ care implică o cheltuială bugetară, este suficient să se facă dovada că Guvernului i s-a solicitat să transmită fişa financiară. Netransmiterea fişei financiare în termenul legal de către autoritatea publică căreia îi incumbă obligaţia de a întocmi acest document nu poate constitui un impediment în continuarea procedurii de legiferare (Decizia nr. 58 din 12 februarie 2020, precitată, paragraful 55). Lipsa răspunsului Guvernului la această solicitare nu este de natură să susţină neconstituţionalitatea actului adoptat (Decizia nr. 875 din 9 decembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 87 din 27 ianuarie 2021, paragraful 42). A ridica această competenţă a Guvernului la nivel de regulă constituţională implicit admisă de art. 138 alin. (5) din Constituţie ar echivala cu o condiţie potestativă pură în sensul că orice lege ce are implicaţii bugetare ar putea fi adoptată numai dacă Guvernul a întocmit şi a transmis Parlamentului fişa financiară. Or, dacă Guvernul nu susţine iniţiativa legislativă/nu este de acord cu ea şi, prin urmare, nu transmite fişa financiară, nu poate bloca procesul legislativ printr-o atitudine omisivă (Decizia nr. 767 din 14 decembrie 2016, precitată, paragraful 59).
    39. Aplicând aceste considerente, mutatis mutandis, la prezenta cauză şi analizând în consecinţă incidenţa obligaţiei constituţionale de solicitare a informării din partea Guvernului, potrivit art. 111 alin. (1) teza a doua din Legea fundamentală, Curtea reţine că Senatul a solicitat Guvernului punctul de vedere la data de 31 martie 2025. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, obligaţia de solicitare a fişei financiare se poate grefa atât pe dispoziţiile art. 111 alin. (1) din Constituţie, dacă iniţiativa legislativă afectează deficitul bugetar (diminuează veniturile sau sporeşte cheltuielile bugetului de stat sau ale bugetului asigurărilor sociale de stat), cât şi pe dispoziţiile art. 138 alin. (5) din Constituţie, dacă implică o cheltuială bugetară (Decizia nr. 443 din 12 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1138 din 25 noiembrie 2022, paragraful 41).
    40. Or, aşa cum s-a reţinut în jurisprudenţa Curţii referitoare la procedura constituţională de adoptare a unui act normativ care implică o cheltuială bugetară, este suficient să se facă dovada că Guvernului i s-a solicitat să transmită fişa financiară, respectiv informarea reglementată de art. 111 alin. (1) teza a doua din Constituţie, iar netransmiterea acestora de către autoritatea publică căreia îi incumbă obligaţia de a întocmi acest document nu poate constitui un impediment în continuarea procedurii de legiferare (Decizia nr. 58 din 12 februarie 2020, precitată, Decizia nr. 126 din 11 martie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 16 iulie 2025, paragraful 50).
    41. Prin urmare, în prezenta cauză, faptul că Guvernului i s-a solicitat de către Senat să transmită această informare nu echivalează cu încălcarea, în procesul de adoptare a legii criticate, a dispoziţiilor art. 111 alin. (1) teza finală din Constituţie (Decizia nr. 22 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 160 din 2 martie 2016, paragraful 54).
    42. În ceea ce priveşte procesul legislativ derulat în cadrul Camerei decizionale, analizând fişa propunerii legislative, PLx nr. 203/2025, rezultă că nu i s-a solicitat Guvernului să prezinte informarea asupra implicaţiilor bugetare a iniţiativei legislative supuse controlului de constituţionalitate. În acest sens sunt şi cele reţinute în punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor asupra prezentei obiecţii de neconstituţionalitate, prin care se apreciază că „punctul de vedere şi informarea Guvernului asupra implicaţiilor bugetare, cât şi fişa financiară solicitate de Preşedintele Senatului sunt acoperitoare pentru amendamentul care prezintă un risc mai scăzut asupra eforturilor bugetare şi financiare.“
    43. Astfel, prin raportul comisiei de fond a fost propus de către iniţiatorul legii un amendament referitor la modificarea art. 45 alin. (6^2) din Legea nr. 165/2013, în sensul că stabilirea cuantumului anual al chiriei unui imobil retrocedat cu obligaţia menţinerii afectaţiunii publice să se facă de comun acord cu noul proprietar, eliminându-se atât plafonul maxim de 8% din valoarea construcţiei, cum era propus în forma iniţială a proiectului de lege, precum şi limitele procentuale existente în forma legii în vigoare. Curtea reţine că autorul obiecţiei nu a motivat în ce mod soluţia legislativă criticată ar fi mai oneroasă decât cea propusă în proiectul iniţial al legii sau decât cea aplicabilă în prezent, în ceea ce priveşte stabilirea chiriei pentru aceste categorii de imobile, şi nici cum ar afecta în mod negativ bugetul de stat, neputându-se prezuma, aşadar, că stabilirea valorii unei chirii prin acordul părţilor ar fi în mod implicit mai oneroasă, astfel încât să determine obligaţia Camerei decizionale de a solicita o nouă informare a Guvernului. În concluzie, Curtea reţine că au fost respectate exigenţele procedurale cuprinse în art. 111 alin. (1) teza a doua din Constituţie, solicitarea punctului de vedere al Guvernului fiind realizată de către Senat (prima Cameră sesizată), critica fiind neîntemeiată.

    (2.3.) Critici de neconstituţionalitate intrinsecă

    (2.3.1.) Analiza criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă privind dispoziţiile art. II pct. 1 (cu referire la art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000) din legea criticată
    44. Potrivit dispoziţiilor art. II pct. 1 din legea criticată, la art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 se introduc două noi alineate, potrivit cărora:
    "(3^1) Cererea de retrocedare se consideră valabilă în situaţiile în care conţine elemente de identificare generice suficiente pentru întemeierea convingerii că solicitantul a fost proprietarul imobilului solicitat.
(3^2) Solicitantul poate să precizeze oricând obiectul cererii de retrocedare, până la soluţionarea acesteia de către Comisia specială de retrocedare, în situaţia în care, ulterior depunerii cererii de retrocedare, în urma actelor doveditoare comunicate de către arhive sau alte instituţii ale statului, apar noi elemente de identificare ale obiectului cererii faţă de datele existente la momentul depunerii cererii, dar care nu fac să se schimbe obiectul cererii iniţiale."

    45. De lege lata, potrivit art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, solicitantul trebuie să însoţească cererea de retrocedare de începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum şi orice acte care, coroborate, întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive.
    46. Prin urmare, forma în vigoare a art. 4 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 instituie o prezumţie legală a existenţei dreptului de proprietate al solicitantului, care se întemeiază pe probe directe, respectiv pe începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate, expertize extrajudiciare sau orice acte. Potrivit Normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, republicată, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.164/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 805 din 6 noiembrie 2022, cu modificările şi completările ulterioare, cererea de retrocedare se face distinct pentru fiecare imobil solicitat şi cuprinde, între altele, şi datele de identificare a imobilului solicitat la retrocedare (construcţia şi terenul aferent).
    47. Aşadar, potrivit art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 şi normelor metodologice de aplicare a acesteia, constituie dovezi asupra calităţii de fost proprietar, în primul rând, probele directe, de natură să întemeieze prin ele însele prezumţia calităţii de proprietar anterior momentului preluării abuzive. În subsidiar, art. 4 alin. (4) şi (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 instituie şi două prezumţii relative, potrivit cărora, numai în absenţa unor probe contrare, se prezumă, în baza menţiunilor din actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive ori prin care s-a pus în executare această măsură, calitatea de fost proprietar a celui individualizat cu această calitate, precum şi existenţa şi, după caz, întinderea dreptului său de proprietate.
    48. Totodată, Curtea mai reţine că, de lege lata, procedura de retrocedare a imobilelor care au aparţinut cultelor religioase, respectiv dovedirea dreptului de proprietate al solicitantului, este grefată pe regulile dreptului comun, respectiv pe regulile acţiunii în revendicare. În acest sens, potrivit art. 563 din Codul civil, acţiunea în revendicare este posibilitatea juridică recunoscută titularului dreptului de proprietate de a dovedi existenţa dreptului de proprietate şi de a cere restituirea bunului de la cel care îl deţine fără temei juridic. În ceea ce priveşte proba dreptului de proprietate asupra bunului revendicat, înainte de intrarea în vigoare a Codului civil din 2009, aceasta se făcea fie cu înscrisuri doveditoare ale transmisiunilor dreptului de proprietate (convenţii, hotărâri judecătoreşti, tranzacţii etc.), fie prin dovedirea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune sau ocupaţiune. După intrarea în vigoare a noului Cod civil, la 1 octombrie 2011, prin art. 885 din cod s-a instituit efectul translativ sau constitutiv de drepturi al înscrierilor în cartea funciară atât între părţi, cât şi faţă de terţi, pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea. Cu toate acestea, potrivit art. 56 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, dispoziţiile Codului civil privitoare la dobândirea drepturilor reale imobiliare prin efectul înscrierii acestora în cartea funciară se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială şi deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărţilor funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispoziţiile Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 720 din 24 septembrie 2015, cu modificările şi completările ulterioare. Sub aspect probatoriu, potrivit art. 565 din cod, proba dreptului de proprietate asupra imobilelor înscrise în cartea funciară se face cu extrasul de carte funciară. Singurele situaţii în care dreptul de proprietate se poate dobândi fără înscriere în cartea funciară sunt cele reglementate în art. 887 din cod, respectiv atunci când acesta provine din moştenire, accesiune naturală, vânzare silită, expropriere pentru cauză de utilitate publică, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege, prin care s-ar admite o dobândire a dreptului de proprietate fără înscriere în cartea funciară. Totodată, având în vedere dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 56 din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a noului Cod civil, dispoziţiile acestuia referitoare la efectul translativ sau constitutiv de drepturi al înscrierilor în cartea funciară, respectiv la proba dreptului de proprietate asupra imobilelor înscrise în cartea funciară se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială şi deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărţilor funciare pentru imobilele respective. Prin urmare, până la această dată, se aplică regulile referitoare la proba dreptului de proprietate existente în sistemul Codului civil din 1864, respectiv acte juridice translative de proprietate (vânzarea, schimbul, donaţia, testamentul etc.) sau declarative de drepturi (hotărâri judecătoreşti, tranzacţii etc.) (a se vedea, în acest sens, C. Bârsan, Drept civil. Drepturile reale principale în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, pg. 299-318).
    49. În prezenta cauză, prin legea supusă controlului de constituţionalitate, legiuitorul intenţionează să modifice art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, prin introducerea alin. (3^1), în sensul adăugării unei noi condiţii pentru dovedirea dreptului de proprietate, respectiv cererea „se consideră valabilă în situaţiile în care conţine elemente de identificare generice suficiente pentru întemeierea convingerii că solicitantul a fost proprietarul imobilului solicitat“.
    50. Or, având în vedere ansamblul dispoziţiilor procedurale cuprinse în art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, astfel cum au fost detaliate mai sus, care instituie prezumţia legală a existenţei dreptului de proprietate pe baza unor probe directe, Curtea reţine că introducerea unei condiţii succesive, de natură a întemeia prezumţia legală a existenţei dreptului de proprietate, în baza unor „elemente de identificare generice“, este de natură să creeze confuzie în privinţa dovedirii existenţei calităţii de proprietar a solicitantului, prin necorelarea cu mecanismul funcţionării probelor indirecte reprezentate de prezumţiile legale instituite în art. 4 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000.
    51. Potrivit art. 327 şi 328 din Codul de procedură civilă, prezumţiile sunt consecinţele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut pentru a stabili un fapt necunoscut, iar prezumţia legală îl scuteşte de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce priveşte faptele considerate de lege ca fiind dovedite, partea căreia îi profită prezumţia fiind obligată să dovedească faptul cunoscut, vecin şi conex, pe care se întemeiază aceasta.
    52. Or, în ipoteza normativă instituită prin art. II pct. 1 din legea criticată, cu referire la introducerea alin. (3^1) în cuprinsul art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, faptul vecin şi conex, de natură să probeze existenţa faptului principal, respectiv probarea existenţei dreptului de proprietate al solicitantului, este dat de existenţa unor „elemente de identificare generice“, fără să fie clar dacă aceste elemente se referă la identificarea bunului imobil - construcţie sau teren - sau la aspecte care dovedesc calitatea de proprietar şi modul de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.
    53. În ceea ce priveşte conţinutul concret al noţiunii „generice“ din cuprinsul sintagmei „elemente de identificare generice“ Curtea reţine că legiuitorul, atunci când doreşte să confere un sens autonom unor concepte, le defineşte în cuprinsul respectivului act normativ. Pentru celelalte cazuri, definiţia conceptelor utilizate de legiuitor este cea uzuală, cuprinsă şi în Dicţionarul explicativ al limbii române (a se vedea în acest sens Decizia nr. 110 din 28 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 452 din 5 iunie 2019, paragraful 18, şi Decizia nr. 263 din 23 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 562 din 9 iulie 2019, paragraful 19, sau Decizia nr. 385 din 18 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 12 februarie 2021, paragraful 19). Prin urmare, termenul „generice“ are semnificaţia de cuprindere a tuturor cazurilor de acelaşi fel şi fără a fi precizate, în mod concret, actele sau faptele juridice de natură să probeze existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul solicitantului.
    54. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, referitoare la claritate, precizie şi previzibilitate (a se vedea în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, sau Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012). În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului (a se vedea Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, şi Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66). De aceea, o lege îndeplineşte condiţiile calitative impuse atât de Constituţie, cât şi de Convenţie, numai dacă norma este enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta, astfel încât, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă şi să îşi corecteze conduita.
    55. Totodată, în jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, precum şi în cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000, pronunţată în Cauza Beyeler împotriva Italiei, paragraful 109, Hotărârea din 23 noiembrie 2000, pronunţată în Cauza Ex-regele Greciei şi alţii împotriva Greciei, paragraful 79, şi Hotărârea din 8 iulie 2008, pronunţată în Cauza Fener Rum Patrikligi împotriva Turciei, paragraful 70) s-a statuat că principiul legalităţii presupune existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor, conducând la caracterul de lex certa al normei (a se vedea în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, precitate, sau Decizia nr. 900 din 15 decembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1274 din 22 decembrie 2020, paragraful 88).
    56. De asemenea, potrivit art. 8 alin. (4) teza întâi din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, „textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce“, iar, potrivit art. 36 alin. (1) din aceeaşi lege, „actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie“.
    57. Aşadar, faţă de aceste considerente, în prezenta cauză, Curtea reţine că sintagma „elemente de identificare generice suficiente pentru întemeierea convingerii că solicitantul a fost proprietarul imobilului solicitat“ prezintă un grad mare de generalitate, în lipsa precizării, în mod concret, a actelor sau faptelor juridice obiective care fac dovada dobândirii/deţinerii dreptului de proprietate asupra bunului revendicat, în patrimoniul solicitantului, la data preluării abuzive.
    58. Pe de altă parte, întemeierea prezumţiei de proprietate asupra bunului solicitat pe baza unor elemente generice, iar nu a unor probe directe, este de natură să creeze confuzie în privinţa aplicării sale, în cadrul procedurii administrative sau judiciare de retrocedare. Astfel, este neclar dacă organul administrativ, respectiv instanţa de judecată, va considera valabilă cererea de retrocedare inclusiv în situaţia în care aceasta ar fi însoţită de orice elemente de identificare generică a bunului solicitat şi fără a fi îndeplinită condiţia reglementată în prezent la art. 4 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, respectiv când nu au fost depuse începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum şi orice acte, pe de o parte, sau, pe de altă parte, va aplica condiţia suplimentară nou-introdusă prin dispoziţiile legale criticate, coroborat cu îndeplinirea cumulativă a ansamblului celorlalte dispoziţii procedurale.
    59. În acelaşi sens, caracterul echivoc al sintagmei „cererea se consideră valabilă“ este de natură să pună în dificultate destinatarii normei, respectiv organele administrative sau judiciare competente în aplicarea normelor incidente procedurii de retrocedare, nefiind clare consecinţele juridice pe care aceasta le antrenează, respectiv dacă aceasta este de natură să complinească neîndeplinirea condiţiilor legale reglementate în prezent de art. 4 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 - prezumţia legală întemeiată pe probe directe sau aceasta se aplică complementar.
    60. În concluzie, Curtea reţine că legiuitorul nu a determinat cu claritate şi precizie procedura de revendicare a bunurilor care au aparţinut unor culte religioase, ceea ce determină o lipsă de previzibilitate a acestuia. Aşa fiind, prevederile art. II pct. 1 din legea criticată, cu referire la introducerea alin. (3^1) în cuprinsul art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 nu îndeplinesc condiţiile de calitate a legii, de natură să determine o adaptare corespunzătoare a destinatarilor normei juridice, în funcţie de ipoteza normativă a acesteia, astfel încât contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie referitoare la principiul legalităţii.
    61. Referitor la susţinerile potrivit cărora prevederile art. II pct. 1 din legea criticată, cu referire la introducerea alin. (3^1) în cuprinsul art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, încalcă dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3), cu referire la principiul securităţii raporturilor juridice, Curtea reţine că, în sensul jurisprudenţei sale constante, deşi nu este în mod expres consacrat de Constituţie, acest principiu se deduce atât din prevederile art. 1 alin. (3) şi (5), potrivit cărora România este stat de drept, democratic şi social, cât şi din preambulul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa. Referitor la acelaşi principiu, instanţa de la Strasbourg a reţinut că „unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice“ (Hotărârea din 6 iunie 2005, pronunţată în Cauza Androne împotriva României, paragraful 44; Hotărârea din 7 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99). Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, odată ce statul adoptă o soluţie, aceasta trebuie să fie pusă în aplicare cu claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a evita pe cât este posibil insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiectele de drept vizate de către măsurile de aplicare a acestei soluţii (Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunţată în Cauza Păduraru împotriva României, paragraful 92; Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunţată în Cauza Beian împotriva României, paragraful 33).
    62. Or, din această perspectivă, modificarea procedurii de soluţionare a cererilor de retrocedare a imobilelor care au aparţinut cultelor religioase, după 25 de ani de la momentul adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, denotă o inconsecvenţă pe plan legislativ care poate determina aplicări neunitare ale legii, coroborată cu posibilele interpretări contradictorii ale normelor legale nou-instituite, de către organele învestite cu aplicarea lor. Prin urmare, prevederile legale criticate sunt de natură să creeze un climat de insecuritate juridică şi încalcă principiul încrederii legitime a cetăţenilor în sistemul legislativ, care impune limitarea posibilităţilor de modificare a normelor juridice şi stabilitatea regulilor instituite prin acestea.
    63. Totodată, insecuritatea juridică este generată şi de absenţa unor norme tranzitorii, de natură să asigure o coerenţă în aplicarea normelor legale nou-introduse, faţă de faptul că acestea din urmă reglementează condiţii procedurale care modifică substanţial cadrul normativ deja existent. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în situaţia adoptării unor noi acte normative, potrivit art. 54 - Dispoziţiile tranzitorii din Legea nr. 24/2000, legea trebuie să conţină şi dispoziţii tranzitorii, care să cuprindă măsurile ce se instituie cu privire la derularea raporturilor juridice născute în temeiul vechii reglementări care urmează să fie înlocuită de noul act normativ. Dispoziţiile tranzitorii trebuie să asigure, pe o perioadă determinată, corelarea celor două reglementări, astfel încât punerea în aplicare a noului act normativ să decurgă firesc şi să evite retroactivitatea acestuia sau conflictul între norme succesive (a se vedea Decizia nr. 620 din 4 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 16 aprilie 2019, paragraful 17).
    64. Astfel, Curtea reţine că omisiunea legiuitorului de a reglementa prin legea criticată norme tranzitorii, menite să asigure coerenţa cadrului normativ aplicabil în domeniu, reprezintă o încălcare a exigenţelor constituţionale care consacră principiul securităţii juridice şi principiul încrederii legitime, astfel încât prevederile art. II pct. 1 din legea criticată, cu referire la introducerea alin. (3^1) în cuprinsul art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, încalcă şi dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitoare la statul de drept şi alin. (5) privind principiul legalităţii (a se vedea în acelaşi sens şi Decizia nr. 846 din 18 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 55 din 19 ianuarie 2021, paragraful 41).

    (2.3.2.) Analiza criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă privind dispoziţiile art. III pct. 2 [cu referire la art. 45 alin. (6^2) din Legea nr. 165/2013] din legea criticată
    65. Dispoziţiile art. III pct. 2 din legea supusă controlului de constituţionalitate modifică art. 45 alin. (6^1) şi (6^2) din Legea nr. 165/2013, astfel:
    "(6^1) În perioada menţinerii afectaţiunii de interes public, noul proprietar beneficiază de plata unei chirii, care se stabileşte în funcţie de valoarea imobilului prin raportare la grila notarială valabilă la data încheierii sau prelungirii contractului de închiriere.
(6^2) Cuantumul anual al chiriei se stabileşte de comun acord, conform prevederilor alin. (6^1)."

    66. În prezent, potrivit art. 45 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, în cazul în care imobilele retrocedate sunt afectate unor activităţi de interes public din învăţământ sau sănătate, finanţate sau cofinanţate de la bugetul de stat sau de la bugetele locale (imobile ocupate de unităţi şi instituţii de învăţământ din sistemul de stat - grădiniţe, şcoli, licee, colegii, şcoli profesionale, şcoli postliceale, instituţii de învăţământ superior, imobile ocupate de unităţi sanitare şi de asistenţă medico-socială din sistemul public - creşe, cămine-spital pentru bătrâni, spitale, centre de plasament, case de copii sau imobilele ocupate de instituţii publice de cultură - teatre, opere, biblioteci, muzee, filarmonici, centre de cultură), acestea se restituie foştilor proprietari sau, după caz, moştenitorilor acestora, cu condiţia menţinerii afectaţiunii de interes public pentru o perioadă de 10 ani.
    67. Dispoziţiile art. 45 alin. (6^1) şi (6^2) din Legea nr. 165/2013 au fost introduse prin Legea nr. 65/2015 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 115/2013 pentru instituirea unui nou termen în care să se finalizeze situaţia prevăzută la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, precum şi pentru prorogarea unor termene, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 226 din 2 aprilie 2015, care a abrogat Hotărârea Guvernului nr. 1.886/2006 pentru stabilirea cuantumului chiriilor aferente imobilelor care fac obiectul prevederilor art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, ale art. 1 alin. (10) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi ale art. 1 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 15 din 10 ianuarie 2007, cu modificările şi completările ulterioare.
    68. Aşadar, anterior Legii nr. 65/2015, valoarea chiriei era stabilită, în funcţie de valoarea de piaţă, prin hotărâre a Guvernului.
    69. Potrivit formei în vigoare a art. 45 alin. (6^1) şi (6^2) din Legea nr. 165/2013, introdusă prin Legea nr. 65/2015, în cazul construcţiilor cu o suprafaţă de până la 300 mp, respectiv mai mare de 300 mp, la calculul valorii chiriei se aplică grila notarială aferentă construcţiilor cu destinaţia de locuinţă, respectiv construcţiilor cu destinaţie de spaţiu industrial, iar cuantumul anual al chiriei nu poate depăşi 6% din valoarea construcţiei, respectiv 4% din valoarea terenului, stabilită conform alin. (6^1).
    70. Prin dispoziţiile art. III pct. 2 din legea supusă controlului de constituţionalitate, legiuitorul păstrează criteriul stabilirii chiriei în funcţie de valoarea imobilului, prin raportare la grila notarială valabilă la data încheierii sau prelungirii contractului de închiriere, fără să mai păstreze distincţia calculului valorii în funcţie de suprafaţa construcţiei, respectiv 300 mp sau mai mare. Totodată, este eliminată plafonarea cuantumului anual al chiriei, respectiv 6% din valoarea construcţiei sau 4% din valoarea terenului, şi în schimb este introdus criteriul stabilirii cuantumului anual al chiriei de comun acord cu noul proprietar, însă „conform prevederilor alin. (6^1)“, şi anume la valoarea întregului imobil calculată prin raportare la grila notarială valabilă la data încheierii sau prelungirii contractului de închiriere. Curtea reţine că legiuitorul a introdus acordul părţilor (consimţământul) la alin. (6^2) nu doar ca o condiţie de validitate pentru încheierea sau prelungirea contractului de închiriere, ci şi pentru stabilirea cuantumului anual al chiriei, corelând însă această condiţie cu un pretins mod de calcul care ar rezulta din cuprinsul alin. (6^1), astfel cum a fost modificat prin legea criticată. Aşadar, se deduce că legiuitorul nu a optat pentru stabilirea chiriei exclusiv pe baza negocierii dintre părţi, ca un criteriu unic de calculare a contravalorii chiriei pentru lipsa de folosinţă a imobilului pe durata celor 10 ani, ci a menţinut raportarea la valoarea totală a imobilului stabilită potrivit grilei notariale valabile la data încheierii sau prelungirii contractului de închiriere, fără a stabili însă criterii concrete de calcul precum cele existente în legea actuală. Prin urmare, Curtea constată că noua soluţie legislativă cuprinsă în art. 45 alin. (6^1) şi (6^2) din Legea nr. 165/2013 nu este clară şi predictibilă pentru ca beneficiarii legii, chiar şi în situaţia acordului lor, să stabilească o valoare a chiriei anuale, nefiind reglementat un mod de calcul bazat pe valoarea totală a imobilului ori pe alţi indicatori de calcul precum stabilirea distinctă a unor preţuri pe metru pătrat, în limite maximale sau minimale, după caz, în funcţie de criterii aflate în marja de apreciere a legiuitorului (natura bunului, suprafaţa totală a construcţiei/terenului, starea construcţiei, valoarea îmbunătăţirilor etc.). Simpla menţionare a valorii totale a imobilului stabilite conform grilelor notariale ar fi avut relevanţă în cazul unei înstrăinări a imobilului pentru determinarea preţului imobilului. Or soluţia legislativă introdusă la art. 45 alin. (6^1) şi (6^2) nu este suficient de clară pentru a permite realizarea scopului normei, respectiv stabilirea valorii chiriei anuale cuvenite proprietarului imobilului pentru lipsa de folosinţă a imobilului pe durata legală de 10 ani.
    71. Prin urmare, pentru motivele arătate, Curtea reţine că prevederile art. III pct. 2 din legea criticată, cu referire la art. 45 alin. (6^1) şi (6^2) în privinţa sintagmei „conform prevederilor alin. (6^1)“ din Legea nr. 165/2013 nu îndeplinesc condiţiile de calitate a legii, de natură să determine o adaptare corespunzătoare a conduitei destinatarilor normei juridice, în funcţie de ipoteza normativă a acesteia, astfel încât contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie referitoare la principiul calităţii legii.

    72. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României şi constată că dispoziţiile art. II pct. 1 din Legea pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu referire la art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, precum şi dispoziţiile art. III pct. 2 din legea criticată, cu referire la art. 45 alin. (6^1) şi (6^2), în privinţa sintagmei „conform prevederilor alin. (6^1)“ din Legea nr. 165/2013, sunt neconstituţionale.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 20 octombrie 2025.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU
                    Magistrat-asistent,
                    Irina-Loredana Gulie

    ------

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, DECIZIA nr. 480 din 20 octombrie 2025

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "
5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale"