Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 44 din 23 martie 2026 referitoare la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea de răspundere civilă auto

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 44 din 23 martie 2026 referitoare la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea de răspundere civilă auto

EMITENT: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 332 din 27 aprilie 2026

Comenteaza legea

Dosar nr. 2.587/1/2025


┌──────────┬───────────────────────────┐
│Ana       │- vicepreşedintele Înaltei │
│Hermina   │Curţi de Casaţie şi        │
│Iancu     │Justiţie - preşedintele    │
│          │completului                │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Eleni     │- preşedintele Secţiei     │
│Cristina  │penale                     │
│Marcu     │                           │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Adina Oana│- preşedintele Secţiei a   │
│Surdu     │II-a civile                │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Gheorghe  │- judecător la Secţia      │
│Valentin  │penală                     │
│Chitidean │                           │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Paul      │- judecător la Secţia      │
│Mihail    │penală                     │
│Frăţilescu│                           │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Lavinia   │- judecător la Secţia      │
│Valeria   │penală                     │
│Lefterache│                           │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Ioana     │- judecător la Secţia      │
│Delia     │penală                     │
│Lucaci    │                           │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Valerica  │- judecător la Secţia      │
│Voica     │penală                     │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Iulia     │- judecător la Secţia a    │
│Manuela   │II-a civilă                │
│Cîrnu     │                           │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Roxana    │- judecător la Secţia a    │
│Popa      │II-a civilă                │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Alina     │- judecător la Secţia a    │
│Irina     │II-a civilă                │
│Prisecaru │                           │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Rodica    │- judecător la Secţia a    │
│Zaharia   │II-a civilă                │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Simona    │- judecător la Secţia a    │
│Maria     │II-a civilă                │
│Zarafiu   │                           │
└──────────┴───────────────────────────┘

    1. Pe rol soluţionarea Dosarului nr. 2.587/1/2025, având ca obiect sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, în baza art. 476 alin. (1) raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea de răspundere civilă auto se interpretează în sensul că răspunderea civilă a asigurătorului RCA acoperă exclusiv prejudiciile cauzate prin săvârşirea unor infracţiuni din culpă sau, din contră, aceasta acoperă şi prejudiciile rezultate din infracţiuni intenţionate, atunci când aceste infracţiuni sunt săvârşite în cadrul accidentelor rutiere în care sunt implicate vehicule asigurate RCA.“
    2. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (8) din Codul de procedură penală şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul).
    3. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Ana Hermina Iancu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    4. La şedinţa de judecată participă doamna Adina Andreea Ciuhan Teodoru, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.
    5. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Ecaterina Nicoleta Eucarie, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    6. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor; părţile nu au depus puncte de vedere asupra raportului.
    7. Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, doamna procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie, având cuvântul referitor la chestiunea de drept supusă dezlegării, în temeiul art. 475-477 din Codul de procedură penală, a susţinut că în speţă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. Astfel, prima condiţie de admisibilitate este îndeplinită întrucât sesizarea a fost formulată de un complet învestit cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă. Este îndeplinită şi condiţia ca de chestiunea de drept să depindă soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, deoarece modul de interpretare a noţiunii „accidente de vehicule“, utilizată de legiuitor în dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, influenţează soluţia care poate fi dispusă în cauză din perspectiva acţiunii civile, aceasta fiind alăturată acţiunii penale. Totodată, problema de drept este susceptibilă de a fi soluţionată în mod diferit de instanţe, dovadă în acest sens fiind practica judiciară. Problema de drept a cărei dezlegare se solicită nu a fost supusă examenului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nestatuându-se asupra ei printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii, şi, prin urmare, s-a apreciat că este îndeplinită şi această condiţie de admisibilitate.
    8. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, doamna judecător Ana Hermina Iancu, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare în ceea ce priveşte admisibilitatea sesizării formulate.
    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT,
    deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:
    I. Titularul şi obiectul sesizării
    9. Prin Încheierea din şedinţă din data de 3 decembrie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală în Dosarul nr. 3.608/93/2022, în baza art. 476 alin. (1) raportat la art. 475 din Codul de procedură penală a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea de răspundere civilă auto se interpretează în sensul că răspunderea civilă a asigurătorului RCA acoperă exclusiv prejudiciile cauzate prin săvârşirea unor infracţiuni din culpă sau, din contră, aceasta acoperă şi prejudiciile rezultate din infracţiuni intenţionate, atunci când aceste infracţiuni sunt săvârşite în cadrul accidentelor rutiere în care sunt implicate vehicule asigurate RCA.“

    II. Dispoziţiile legale relevante
    Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie (Legea nr. 132/2017)
    ART. 1
    Obiectul de reglementare
    Prezenta lege reglementează:
    a) asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi de tramvaie, denumită în continuare asigurare RCA;
    b) domeniul de aplicare a asigurării RCA, respectiv persoanele care au obligaţia să încheie contracte RCA şi excepţiile de la această obligaţie, limitele teritoriale de aplicare, limitele de răspundere, obligaţiile asiguratului, obligaţiile asigurătorului RCA, riscurile acoperite şi excluderile, elementele privind stabilirea şi plata despăgubirilor, verificarea asigurării RCA, facilităţile şi penalizările aplicabile asiguraţilor şi asigurătorilor; (...)

    ART. 2
    Definiţii
    Termenii şi expresiile utilizaţi/utilizate în prezenta lege au înţelesul prevăzut la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 237/2015 privind autorizarea şi supravegherea activităţii de asigurare şi reasigurare, cu modificările ulterioare, precum şi următoarele semnificaţii:
    1. accident de vehicule - eveniment în care a fost implicat cel puţin un vehicul în urma căruia au rezultat prejudicii materiale şi/sau vătămarea sănătăţii şi a integrităţii corporale ori decesul uneia sau mai multor persoane; (...)
    4. asigurat - proprietarul sau utilizatorul unui vehicul sau unui tramvai a cărui răspundere civilă delictuală este preluată contractual de un asigurător RCA în baza contractului RCA valabil pentru prejudiciile produse terţelor persoane din accidente de vehicule/tramvaie; (...)
    22. prejudiciu - efectul negativ suferit de către persoana prejudiciată prin producerea unui risc acoperit printr-un contract RCA; (...)
    27. vehicul - mijloc de transport cu sau fără propulsie proprie, destinat deplasării pe uscat, inclusiv orice tip de remorcă, indiferent dacă este cuplată sau nu, pentru care în România există obligaţia legală de înmatriculare sau înregistrare, cu excepţia celor care se deplasează pe şine, altele decât tramvaiele, bicicletelor sau vehiculelor cu tracţiune animală; (...)

    ART. 3
    Obligativitatea încheierii contractului RCA
    Persoanele fizice sau juridice care au în proprietate vehicule supuse înmatriculării sau înregistrării în România, precum şi tramvaie au obligaţia să se asigure pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a prejudiciilor produse prin accidente de vehicule în limitele teritoriale prevăzute la art. 2 pct. 18.

    ART. 10
    Prevederi generale
    (1) În baza unei prime unice, asigurarea RCA acoperă prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi de tramvaie.
    (2) Asigurătorul RCA acordă despăgubiri pentru prejudiciile produse terţilor prin accidente de vehicule şi de tramvaie şi pentru cheltuielile făcute de aceştia în procesul civil, în conformitate cu:
    a) nivelul impus de legislaţia statului membru pe teritoriul căruia s-a produs accidentul sau la nivelul legislaţiei din România în cazul în care acesta din urmă este mai mare;
    b) nivelul impus de legislaţia din România, în cazul în care persoanele prejudiciate sunt cetăţeni ai unor state membre, în timpul unei călătorii ce leagă direct două teritorii în care se aplică Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, dacă nu există birou naţional auto competent pe teritoriul traversat în care s-a produs accidentul.

    (3) Despăgubirile se acordă în cuantum egal cu întinderea prejudiciului până la limita maximă de răspundere a asigurătorului RCA care este egală cu valoarea cea mai mare dintre limita de răspundere prevăzută în legislaţia aplicabilă, conform prevederilor alin. (2), şi cea prevăzută în contractul RCA.

    ART. 11
    Riscurile acoperite
    (1) Asigurătorul RCA are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile dovedite suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat.
    (2) Fără a se depăşi limitele de răspundere prevăzute în contractul RCA, în conformitate cu prevederile art. 6 alin. (4) şi (5) şi în condiţiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a contractului RCA, asigurătorul RCA acordă despăgubiri în bani pentru:
    a) vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial;
    b) prejudicii materiale, inclusiv costuri de radiere şi înmatriculare, costuri cu taxe de timbru, cheltuieli cu limitarea prejudiciului, dovedite cu acte, cheltuieli aferente diminuării valorii vehiculului după reparaţii, dovedite cu acte sau expertiză;
    c) costuri privind readucerea vehiculului la starea dinaintea evenimentului asigurat, dovedite cu documente emise prin sisteme specializate sau prin documente emise în condiţiile legii;
    d) prejudicii reprezentând consecinţa lipsei de folosinţă a vehiculului avariat, inclusiv înlocuirea temporară a vehiculului, pe baza opţiunii persoanei prejudiciate;
    e) cheltuieli de judecată efectuate de către persoana prejudiciată sau cheltuieli aferente în cazul soluţionării alternative a litigiului dacă soluţia este favorabilă persoanei prejudiciate;
    f) cheltuielile legate de transportul vehiculului avariat, aparţinând terţului păgubit, de la locul accidentului la locaţia în care se găseşte centrul de constatare daune, la unitatea reparatoare aleasă de păgubit în vederea reparării vehiculului, cel/cea mai apropiat/apropiată de locul producerii accidentului sau de domiciliul persoanei prejudiciate, după caz, dacă respectivul vehicul nu se mai poate deplasa prin mijloace proprii, iar asigurătorul nu asigură transportul.

    (3) Indiferent de locul în care s-a produs accidentul, respectiv pe drumuri publice, pe drumuri care nu sunt deschise circulaţiei publice, în incinte şi în orice alte locuri, atât în timpul deplasării, cât şi în timpul staţionării vehiculului asigurat, asigurătorul RCA acordă despăgubiri pentru prejudiciile produse ca urmare a unor accidente generate prin utilizarea vehiculului asigurat, până la limita de răspundere prevăzută în contractul RCA pentru:
    a) prejudiciul produs de dispozitivele sau instalaţiile cu care a fost echipat vehiculul, inclusiv pentru prejudiciul produs din cauza desprinderii accidentale a remorcii, semiremorcii ori a ataşului tractat de vehicul;
    b) prejudiciul produs din culpa conducătorului vehiculului asigurat;
    c) prejudiciul produs prin fapta lucrului, când prejudiciul îşi are cauza în însuşirile, acţiunea sau inacţiunea vehiculului, prin intermediul altui lucru antrenat de deplasarea vehiculului, prin scurgerea, risipirea ori căderea accidentală a substanţelor, materialelor sau a obiectelor transportate;
    d) prejudiciile provocate terţilor, drept consecinţă a deschiderii uşilor vehiculului, în timpul mersului sau atunci când vehiculul este oprit ori staţionează, de către pasagerii acestuia, fără asigurarea că nu se pune în pericol siguranţa deplasării celorlalţi participanţi la trafic;
    e) prejudiciile provocate terţilor, drept consecinţă a conducerii vehiculului sub influenţa băuturilor alcoolice sau a stupefiantelor.

    (4) Prevederile alin. (3) lit. b) se aplică inclusiv în cazurile în care la data accidentului conducătorul vehiculului:
    a) a condus vehiculul fără consimţământul expres sau prezumat al asiguratului;
    b) nu este titularul unui permis care atestă dreptul să conducă vehiculul respectiv;
    c) nu a respectat obligaţiile legale cu privire la starea şi siguranţa vehiculului respectiv.

    (5) Membrii familiei asiguratului, conducătorului auto sau oricărei alte persoane a cărei răspundere civilă este angajată într-un accident de vehicule şi este acoperită de asigurarea obligatorie RCA nu sunt excluşi de la beneficiul asigurării pentru propriile lor vătămări corporale.

    ART. 12
    Neacordarea despăgubirii
    Asigurătorul RCA nu acordă despăgubiri pentru:
    a) cazurile în care proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului vinovat nu are răspundere civilă, dacă accidentul a fost produs:
    (i) într-un caz de forţă majoră;
    (ii) din culpa exclusivă a persoanei prejudiciate;
    (iii) din culpa exclusivă a unei terţe persoane, cu excepţia situaţiilor prevăzute la art. 11 alin. (3) lit. d);

    b) prejudiciile produse bunurilor aparţinând conducătorului vehiculului răspunzător de producerea accidentului, precum şi cele produse ca urmare a vătămării corporale sau decesului acestuia, indiferent cine solicită aceste despăgubiri;
    c) în următoarele situaţii:
    (i) prejudiciile au fost produse bunurilor aparţinând persoanelor fizice sau persoanelor juridice, dacă au fost provocate de un vehicul asigurat RCA, aflat în proprietatea ori utilizat de aceeaşi persoană fizică sau juridică şi care este condus de un prepus al aceleiaşi persoane juridice ori de o altă persoană pentru care răspunde persoana fizică sau persoana juridică;
    (ii) bunul avariat şi vehiculul asigurat fac parte din patrimoniul comun al soţilor;
    (iii) bunul avariat este utilizat de proprietarul vehiculului asigurat, care a produs dauna;

    d) prejudiciile cauzate în situaţiile în care nu se face dovada valabilităţii la data accidentului a asigurării RCA sau asigurătorul RCA nu are răspundere;
    e) partea din prejudiciu care depăşeşte limitele de răspundere stabilite prin contractul RCA, produs în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate şi de numărul persoanelor răspunzătoare de producerea prejudiciului;
    f) amenzile de orice fel şi cheltuielile penale la care ar fi obligat proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului asigurat, răspunzător de producerea prejudiciului;
    g) cheltuielile făcute în procesul penal de proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului asigurat, răspunzător de producerea prejudiciului, chiar dacă în cadrul procesului penal s-a soluţionat şi latura civilă;
    h) sumele pe care conducătorul vehiculului răspunzător de producerea prejudiciului este obligat să le plătească proprietarului sau utilizatorului care i-a încredinţat vehiculul asigurat, pentru avarierea ori distrugerea acestui vehicul;
    i) prejudiciile produse bunurilor transportate, dacă între proprietarul sau utilizatorul vehiculului care a produs accidentul ori conducătorul auto răspunzător şi persoanele prejudiciate a existat un raport contractual la data producerii accidentului;
    j) prejudiciile produse persoanelor sau bunurilor aflate în vehiculul cu care s-a produs accidentul, dacă asigurătorul RCA poate dovedi că persoanele prejudiciate ştiau că vehiculul respectiv era furat;
    k) prejudiciile produse de dispozitivele sau de instalaţiile montate pe vehicule, atunci când acestea sunt utilizate ca utilaje ori instalaţii de lucru, acestea constituind riscuri ale activităţii profesionale;
    l) prejudiciile produse prin accidente survenite în timpul operaţiunilor de încărcare şi de descărcare, acestea constituind riscuri ale activităţii profesionale;
    m) prejudiciile produse ca urmare a transportului de produse periculoase: radioactive, ionizante, inflamabile, explozive, corozive, combustibile, care au determinat sau au agravat producerea prejudiciului;
    n) prejudiciile cauzate prin utilizarea unui vehicul în timpul unui atac terorist sau război, dacă evenimentul are directă legătură cu respectivul atac ori război.

    ART. 25
    Dreptul asigurătorului RCA de a solicita recuperarea sumelor plătite
    Asigurătorul RCA are dreptul de a recupera sumele plătite drept despăgubire de la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, în următoarele situaţii:
    a) accidentul a fost produs cu intenţie; (...)

    ART. 41
    Legislaţia aplicabilă
    Prezenta lege se completează cu dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, cu cele ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi cu cele ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 189/2005, aprobată cu modificări prin Legea nr. 432/2006.

    Codul de procedură penală    ART. 19
    Obiectul şi exercitarea acţiunii civile
    (1) Acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale.
    (2) Acţiunea civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se constituie parte civilă împotriva inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile civilmente. (...)
    (4) Acţiunea civilă se soluţionează în cadrul procesului penal, dacă prin aceasta nu se depăşeşte durata rezonabilă a procesului.
    (5) Repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit dispoziţiilor legii civile.

    ART. 21
    Introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente
    (...) (4) Partea responsabilă civilmente are, în ceea ce priveşte acţiunea civilă, toate drepturile pe care legea le prevede pentru inculpat.

    ART. 25
    Rezolvarea acţiunii civile în procesul penal
    (1) Instanţa se pronunţă prin aceeaşi hotărâre atât asupra acţiunii penale, cât şi asupra acţiunii civile.

    ART. 86
    Partea responsabilă civilmente
    Persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces este parte în procesul penal şi se numeşte parte responsabilă civilmente.

    ART. 87
    Drepturile părţii responsabile civilmente
    (1) În cursul procesului penal, partea responsabilă civilmente are drepturile prevăzute la art. 81.
    (2) Drepturile părţii responsabile civilmente se exercită în limitele şi în scopul soluţionării acţiunii civile.

    Codul civil    ART. 16
    Vinovăţia
    (1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, persoana răspunde numai pentru faptele sale săvârşite cu intenţie sau din culpă.
    (2) Fapta este săvârşită cu intenţie când autorul prevede rezultatul faptei sale şi fie urmăreşte producerea lui prin intermediul faptei, fie, deşi nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii acestui rezultat.
    (3) Fapta este săvârşită din culpă când autorul fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, fie nu prevede rezultatul faptei, deşi trebuia să îl prevadă. Culpa este gravă atunci când autorul a acţionat cu o neglijenţă sau imprudenţă pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o faţă de propriile interese.
    (4) Atunci când legea condiţionează efectele juridice ale unei fapte de săvârşirea sa din culpă, condiţia este îndeplinită şi dacă fapta a fost săvârşită cu intenţie.

    ART. 1.349
    Răspunderea delictuală
    (1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.
    (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

    ART. 1.357
    Condiţiile răspunderii
    (1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare.
    (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.

    ART. 1.384
    Dreptul de regres
    (1) Cel care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, cu excepţia cazului în care acesta din urmă nu este răspunzător pentru prejudiciul cauzat. (...)

    ART. 2.199
    Contractul de asigurare - Noţiune
    (1) Prin contractul de asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta din urmă se obligă ca, în cazul producerii riscului asigurat, să plătească o indemnizaţie, după caz, asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului păgubit.
    (2) Contractantul asigurării este persoana care încheie contractul pentru asigurarea unui risc privind o altă persoană ori pentru bunuri sau activităţi ale acesteia şi se obligă faţă de asigurător să plătească prima de asigurare.

    ART. 2.213
    Domeniul de aplicare
    Asigurările obligatorii se reglementează prin legi speciale.

    Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002)
    ART. 75
    Obligaţii în caz de accident
    Accidentul de circulaţie este evenimentul care întruneşte cumulativ următoarele condiţii:
    a) s-a produs pe un drum deschis circulaţiei publice ori şi-a avut originea într-un asemenea loc;
    b) a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau a mai multor persoane ori avarierea a cel puţin unui vehicul sau alte pagube materiale;
    c) în eveniment a fost implicat cel puţin un vehicul în mişcare.

    III. Expunerea succintă a cauzei
    10. Prin Sentinţa penală nr. 100/F din 21 mai 2025, pronunţată de Tribunalul Ilfov, în temeiul dispoziţiilor art. 32 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 188 alin. (1) din Codul penal, s-a dispus condamnarea inculpatului D.F. la pedeapsa de 5 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor. În temeiul art. 25 alin. (1), al art. 397 alin. (1) din Codul de procedură penală, raportat la art. 1.357 din Codul civil, a fost admisă, în parte, acţiunea civilă exercitată de către partea civilă F.V.A. şi, în consecinţă, a fost obligată partea responsabilă civilmente S.C. E. Romania Asigurare-Reasigurare - S.A. la plata, în favoarea părţii civile, de despăgubiri civile reprezentând daune morale. În baza art. 397 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la art. 19 alin. (1), (2), (4) şi (5), art. 20 şi art. 25 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv art. 1.349, art. 1.357 şi art. 1.381 din Codul civil s-a admis acţiunea civilă exercitată de partea civilă Spitalul Universitar şi a fost obligată partea responsabilă civilmente S.C. E. Romania Asigurare-Reasigurare - S.A. la plata daunelor materiale, constând în cheltuieli de spitalizare pentru tratarea persoanei vătămate, sumă actualizată cu rata inflaţiei până la plata efectivă.
    11. Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin rechizitoriul emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov în Dosarul nr. 280/P/2020 a fost trimis în judecată inculpatul D.F., în stare de libertate, pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor, faptă prevăzută de art. 32 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 188 din Codul penal.
    12. În actul de sesizare a instanţei, în esenţă, s-a reţinut în sarcina inculpatului că, aflându-se la volanul autoturismului său, în contextul unor şicanări în condiţii de trafic aglomerat, a efectuat o manevră de depăşire a bicicletei conduse de persoana vătămată F.V. foarte aproape de aceasta, situaţie care l-a determinat pe biciclist să îi atragă atenţia inculpatului că îi pune viaţa în pericol şi în acest sens să atingă cu mâna portiera autoturismului acestuia. Ulterior, inculpatul, în semn de răspuns, a virat brusc spre dreapta, obturând direcţia de deplasare a biciclistului şi l-a lovit pe acesta, proiectându-l într-un alt autoturism parcat regulamentar, în afara părţii carosabile, perpendicular de şosea. În urma impactului persoana vătămată s-a lovit cu capul de bordură şi a suferit vătămări pentru a căror vindecare au fost necesare 4-5 zile de îngrijiri medicale.
    13. Sub aspectul laturii subiective, instanţa a reţinut că atitudinea subiectivă a inculpatului faţă de fapta săvârşită şi de urmările acesteia se caracterizează prin intenţie indirectă, întrucât modalitatea în care a acţionat, prin obturarea direcţiei de deplasare a biciclistului şi acroşarea persoanei vătămate, demonstrează faptul că, deşi nu a urmărit moartea victimei, a prevăzut posibilitatea suprimării vieţii acesteia.
    14. Sub aspectul laturii civile, instanţa de fond a apreciat ca fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru tragerea la răspundere civilă delictuală.
    15. Împotriva sentinţei penale au formulat apeluri inculpatul D.F., partea responsabilă civilmente S.C. E. Romania Asigurare- Reasigurare - S.A. şi Fondul de Garantare a Asiguraţilor.
    16. Prin motivele de apel depuse la dosarul cauzei, partea responsabilă civilmente a arătat că este nelegală obligarea sa la plata despăgubirilor, în condiţiile în care riscurile acoperite de poliţia RCA nu includ şi săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor. În acest sens s-a arătat că, în mod constant, doctrina a evidenţiat că intenţia legiuitorului nu este aceea de a oferi acoperire în asemenea cazuri, întrucât o asemenea soluţie ar compromite buna funcţionare a fondului de asigurare şi ar fi în contradicţie cu funcţia preventivă şi educativă a responsabilităţii civile şi cu principiile de bază ale funcţionării asigurării.

    IV. Punctul de vedere motivat al completului de judecată
    17. Membrii completului de judecată învestit cu judecarea cauzei au constatat că analiza practicii judiciare la nivel naţional evidenţiază lipsa unei abordări unitare în ceea ce priveşte răspunderea civilă a asigurătorului RCA. Astfel, în timp ce unele instanţe apreciază că asigurătorul nu poate fi ţinut răspunzător în ipoteza în care conducătorul auto a acţionat cu intenţie, alte instanţe consideră că răspunderea asigurătorului rămâne incidentă şi în situaţiile în care fapta a fost comisă cu intenţie, inclusiv atunci când aceasta constituie infracţiune, atât timp cât evenimentul produce pagube ca urmare a utilizării unui vehicul.
    18. Având în vedere că, sub aspectul posibilităţii angajării răspunderii civile a asigurătorului de răspundere civilă auto şi în ipoteza săvârşirii unor infracţiuni comise cu intenţie, dispoziţiile Legii nr. 132/2017 nu oferă o reglementare explicită şi lipsită de echivoc şi împrejurarea că, deşi prin Decizia nr. 188/2025, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că noţiunea de „accident de circulaţie“ din cuprinsul art. 75 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 se circumscrie exclusiv evenimentelor rutiere produse fără vinovăţie sau din culpă, instanţa de trimitere a reţinut că nu poate fi ignorată împrejurarea că răspunderea asigurătorului în cadrul asigurării obligatorii de răspundere civilă auto are natura unei răspunderi civile obiective. Aceasta se întemeiază pe ideea garantării reparării prejudiciilor cauzate terţilor prin utilizarea vehiculului, independent de vinovăţia concretă a autorului şi derivând, în esenţă, din conceptul de răspundere pentru fapta altuia şi din paza juridică exercitată asupra unui bun care, prin natura sa, implică un risc crescut pentru ceilalţi participanţi la trafic.
    19. În acest context, instanţa de trimitere a apreciat că se impune clarificarea dacă dispoziţiile Legii nr. 132/2017 trebuie interpretate în sensul că răspunderea civilă a asigurătorului RCA acoperă exclusiv prejudiciile cauzate prin săvârşirea unor fapte din culpă sau fără vinovăţie ori, dimpotrivă, dacă aceasta se extinde şi asupra prejudiciilor rezultate din comiterea unor infracţiuni intenţionate, atunci când acestea se produc în cadrul unor accidente rutiere în care sunt implicate vehicule asigurate.
    20. Având în vedere că chestiunea de drept supusă analizei priveşte chiar obiectul apelului formulat în cauză şi pentru a evita o eventuală incompatibilitate în cauză prin exprimarea unui punct de vedere mai detaliat, membrii completului de apel s-au limitat la a face trimitere la jurisprudenţa care susţine ambele opinii fără a formula un punct de vedere cu privire la această problemă de drept.

    V. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate
    21. În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.
    22. Cu privire la problema de drept supusă dezlegării, într-o opinie s-a apreciat că asigurătorul RCA are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, indiferent dacă prejudiciile sunt rezultate din infracţiuni intenţionate sau din culpă.
    23. În susţinerea acestei opinii s-a făcut trimitere la dispoziţiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 132/2017, care nu au caracter limitativ şi nu condiţionează angajarea răspunderii asigurătorului exclusiv de culpa în sens penal. Totodată, potrivit art. 25 lit. a) din Legea nr. 132/2017, asigurătorul RCA are dreptul de a recupera sumele plătite drept despăgubire de la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, în situaţia în care accidentul a fost produs cu intenţie. Existenţa dreptului de regres pentru fapte intenţionate demonstrează fără echivoc că asigurătorul este obligat să plătească despăgubirea către victimă în prealabil. Dacă intenţia ar fi fost exclusă de la acoperirea RCA prin art. 10 din Legea nr. 132/2017, dreptul de regres prevăzut de art. 25 ar fi rămas fără obiect. În doctrină s-a arătat că, în principiu, o asigurare de răspundere civilă nu acoperă prejudiciile cauzate cu intenţie de către asigurat, fiind contrar scopului urmărit de operaţiunea de asigurare, care nu trebuie să fie unul speculativ şi nu trebuie să favorizeze comportamentul infracţional sau profund răuvoitor al celui care se asigură. Cu toate acestea, prin excepţie, asigurarea RCA acoperă şi prejudiciul cauzat în mod intenţionat victimei unui accident de circulaţie, întrucât raţiunea acestei asigurări este protecţia prioritară a victimei.
    24. Potrivit art. 2 pct. 1 din Legea nr. 132/2017, accidentul de vehicule este definit ca „un eveniment în care a fost implicat cel puţin un vehicul în urma căruia au rezultat prejudicii materiale şi/sau vătămarea sănătăţii şi a integrităţii corporale ori decesul uneia sau mai multor persoane“ indiferent de forma de vinovăţie a persoanelor implicate (intenţie sau culpă). Din această definiţie rezultă că noţiunea de „accident“ din Legea nr. 132/2017 are o accepţiune diferită decât cea din vorbirea curentă (conform Dicţionarului explicativ al limbii române, accidentul este definit ca „un eveniment fortuit, imprevizibil, întâmplător, care întrerupe mersul normal al lucrurilor, provocând avarii, răniri, mutilări sau chiar moartea“), de vreme ce în cuprinsul definiţiei legale nu se face referire la vreo formă de vinovăţie.
    25. Un alt argument în sprijinul acestei opinii este că Legea nr. 132/2017 are caracter de lege civilă şi, prin urmare, noţiunea de culpă utilizată trebuie interpretată în acord cu art. 16 alin. (4) din Codul civil, potrivit căruia „Atunci când legea condiţionează efectele juridice ale unei fapte de săvârşirea sa din culpă, condiţia este îndeplinită şi dacă fapta a fost săvârşită cu intenţie“, şi cu dispoziţiile art. 1.357 alin. (2) din Codul civil: „Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.“
    26. Instanţele care au susţinut acest punct de vedere au făcut referire şi la Decizia nr. 1/2016, pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a stabilit că, în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă auto, societatea de asigurare are calitatea de parte responsabilă civilmente şi este obligată să repare singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite de contractul de asigurare şi de legea specială, fără a distinge în funcţie de forma de vinovăţie a autorului faptei.
    27. Totodată, instanţele au făcut trimitere şi la interpretarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-503/16, în care s-a recunoscut dreptul titularului poliţei de asigurare de a fi despăgubit dacă, în calitate de pieton, a fost victima prejudiciului corporal cauzat cu intenţie de către o persoană care a condus vehiculul fără consimţământul său. Aprecierea în sensul răspunderii asiguratorului, chiar şi în cazul în care „accidentul“ a avut loc cu intenţie, este confirmată de Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din data de 28 noiembrie 2017, pronunţată în Cauza C-514/16 (Isabel Maria Pinheiro Vieira Rodrigues de Andrade, Fausto da Silva Rodrigues de Andrade împotriva José Manuel Proenθa Salvador, Crédito Agricola Seguros - Companhia de Seguros de Ramos Reais SA, Jorge Oliveira Pinto). În această cauză Curtea a stabilit că noţiunea de pagube produse de vehicule nu este limitată la situaţiile de circulaţie rutieră (pe drumurile publice), ci în sfera acestei noţiuni intră orice utilizare a unui vehicul care este conformă cu funcţia sa obişnuită, adică aceea de a transporta bunuri sau persoane. Distincţia făcută de Curtea Europeană priveşte utilizarea vehiculului în alt scop decât acela de mijloc de transport, precum utilizarea sa pentru a pune în funcţiune un mecanism tehnic (o pompă utilizată în agricultură, un angrenaj etc.) şi nu limitează răspunderea asigurătorului la accidentele produse pe drumurile publice.
    28. Într-o altă opinie s-a apreciat că dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 se interpretează în sensul că răspunderea civilă a asigurătorului RCA acoperă exclusiv prejudiciile cauzate prin săvârşirea unor infracţiuni din culpă, iar nu şi prejudiciile rezultate din infracţiuni intenţionate, chiar dacă acestea sunt comise în contextul unor evenimente rutiere în care sunt implicate vehicule asigurate RCA.
    29. În susţinerea acestei opinii s-a arătat că prevederile legale evocate trebuie interpretate sistematic şi teleologic în corelaţie cu noţiunea de accident de circulaţie, ca eveniment generator al obligaţiei de despăgubire în sarcina asigurătorului RCA, precum şi prin raportare la natura juridică a contractului de asigurare RCA, care este un contract aleatoriu şi oneros, menit să acopere pecuniar riscul asigurat, respectiv producerea unui eveniment rutier viitor şi incert cauzat fără vinovăţie sau din culpă, specific hazardului rutier.
    30. În acest sens s-a subliniat că asigurarea RCA este concepută ca un mecanism de protecţie a victimelor accidentelor rutiere, în ipoteza producerii unor evenimente neintenţionate specifice riscului rutier, şi nu ca instrument de acoperire a consecinţelor unei conduite intenţionate deliberate, care excedează riscul asigurat.
    31. Această perspectivă s-a apreciat a fi în concordanţă cu jurisprudenţa instanţei supreme, transpusă în Decizia nr. 188/2025, pronunţată în interpretarea dispoziţiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal, prin care s-a statuat că noţiunea de accident de circulaţie la care se referă prevederile art. 75 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice are în vedere strict evenimentele rutiere produse fără vinovăţie sau din culpă. În măsura în care accidentul, premisă a angajării răspunderii asigurătorului RCA, este circumscris de lege şi jurisprudenţă unor fapte neintenţionate, s-a dedus că nici sfera riscurilor acoperite prin asigurare RCA nu poate fi extinsă la fapte intenţionate.
    32. În acest context, s-a apreciat că asigurarea RCA are natura unei asigurări de răspundere civilă delictuală, având ca scop protecţia victimelor accidentelor rutiere, însă fără a acoperi faptele intenţionate ale asiguratului, care nu constituie risc asigurabil potrivit principiilor generale ale dreptului asigurărilor.

    VI. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    33. Decizia nr. 1 din 15 februarie 2016^1 privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 86 din Codul de procedură penală, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin care a fost admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi, în consecinţă, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 86 din Codul de procedură penală a stabilit că: „În cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente şi are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă.“
    ^1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 6 aprilie 2016.

    34. În considerentele Deciziei nr. 86 din 20 noiembrie 2017^2, referitoare la interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 58 alin. (2) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cu modificările şi completările ulterioare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut că: „55. (...) Raporturile juridice dintre asigurat şi asigurător îşi au fundamentul în contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în vreme ce raporturile juridice dintre terţul păgubit şi asigurat îşi au izvorul în fapta delictuală a asiguratului producătoare de pagube morale sau materiale în patrimoniul, respectiv persoana terţului păgubit. 56. În fine, în ceea ce priveşte raporturile dintre terţul păgubit şi asigurător, prin dispoziţiile art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, legiuitorul a acordat legitimare procesuală activă persoanei păgubite împotriva societăţii de asigurare de răspundere civilă, deşi nu are nici raporturi delictuale şi nici contractuale cu aceasta. Este, practic, consacrarea principiului protecţiei terţului păgubit ce a cârmuit atât legislaţia anterioară actului normativ sus-arătat, cât şi legislaţia ulterioară (...).“
    ^2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 46 din 17 ianuarie 2018.

    35. Decizia nr. 188 din 19 mai 2025^3, cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal, în raport cu noţiunea de „accident de circulaţie“ la care se referă prevederile art. 75 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal, noţiunea de «accident de circulaţie» la care se referă prevederile art. 75 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, vizează exclusiv evenimentele rutiere produse din culpă sau fără vinovăţie.“
    ^3 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 533 din 10 iunie 2025.

    VII. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
    36. Pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene au existat o serie de cauze trimise spre soluţionare în procedura întrebării preliminare în care s-a pus problema interpretării unor articole din directivele în materie de asigurare de răspundere civilă auto ce prezintă interes din perspectiva cauzei de faţă, respectiv: Cauza C-442/10 (Churchill Insurance vs. Wilkinson), Cauza C-129/94 (Bernaldez), Cauza C-356/05 (Farrell), Cauza C-162/13 (Vnuk), Cauza C-371/12 - Petillo, Cauza C-287/16 (Fidelidade), iar din evoluţia reglementării Uniunii în materie de asigurare obligatorie rezultă că principiul Protecţiei prioritare a victimelor (terţii prejudiciaţi), fundamentul Directivei 2009/103/CE, a fost consolidat constant de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, transformând asigurarea auto într-un mecanism de garantare a despăgubirii pentru orice persoană afectată de un accident auto. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a interpretat normele europene în favoarea protecţiei victimelor, limitând excluderea anumitor categorii sau daune de la despăgubire şi extinzând noţiunea de victimă pentru a include rudele apropiate şi chiar pasagerii-proprietari în anumite condiţii.

    VIII. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în punctul de vedere formulat a solicitat pronunţarea unei decizii prin care chestiunea de drept supusă dezlegării să primească următoarea rezolvare: Dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie se interpretează în sensul că răspunderea civilă a asigurătorului RCA acoperă prejudiciile produse terţilor, atât prin infracţiuni săvârşite din culpă, cât şi prin infracţiuni intenţionate, atunci când aceste infracţiuni sunt comise în cadrul accidentelor de vehicule în care sunt implicate vehicule asigurate RCA.
    37. Susţinând punctul de vedere formulat, Parchetul a apreciat că dificultatea problemei de drept ridicate de instanţa de trimitere este dată de interpretarea pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a dat-o noţiunii de „accident de circulaţie“ în accepţiunea art. 75 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 prin Decizia nr. 188 din 19 mai 2025, respectiv aceea de eveniment rutier produs din culpă sau fără vinovăţie.
    38. Astfel, în considerentele deciziei citate, instanţa supremă a reţinut că, „în cazul conceptelor de accident rutier şi eveniment rutier“, nici Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 şi niciun alt act normativ cu putere de lege nu a reglementat un sens juridic al acestora, ca tipar al normei de incriminare, motiv pentru care, în activitatea de interpretare a legii, judecătorul trebuie să se raporteze la sensul comun al acestora. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, prin accident se înţelege un eveniment fortuit, imprevizibil, care întrerupe mersul normal al lucrurilor, producând avarii, răniri, mutilări sau chiar moartea. Totodată, potrivit aceleiaşi surse, noţiunea de accident este sinonimă celei de eveniment. Acestui sens comun al noţiunii de accident îi corespunde culpa, ca formă a vinovăţiei cu care autorul poate acţiona în producerea acestuia. În limbajul comun, noţiunea de accident exclude intenţia în producerea unui astfel de rezultat, el fiind asociat, fie cu o culpă, fie cu lipsa de vinovăţie a unei persoane. În cazul infracţiunilor contra siguranţei rutiere, există o terminologie specifică, ce cuprinde o definire a termenului accident, însă şi această definiţie, prin utilizarea termenului eveniment, face referire tot la o acţiune neintenţionată.
    39. În accepţiunea Legii nr. 132/2017, noţiunea de „accident de vehicule“ are un înţeles specific, diferit faţă de cel reglementat prin dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, care a definit accidentul rutier ca fiind evenimentul care întruneşte cumulativ următoarele condiţii: s-a produs pe un drum deschis circulaţiei publice ori şi-a avut originea într-un asemenea loc, a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau a mai multor persoane ori avarierea a cel puţin unui vehicul sau alte pagube materiale, în eveniment a fost implicat cel puţin un vehicul în mişcare.“ Legea nr. 132/2017 nu face nicio distincţie cu privire la forma de vinovăţie a persoanei care se face responsabilă de producerea evenimentului, pentru a se putea stabili dacă răspunderea civilă a asigurătorului auto acoperă exclusiv prejudiciile cauzate prin evenimente comise din culpă sau acoperă inclusiv prejudiciile cauzate de evenimente produse cu intenţie.
    40. Potrivit art. 3 din Legea nr. 132/2017, asigurarea de răspundere civilă pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule este o asigurare obligatorie, legiuitorul impunând în sarcina persoanelor fizice sau juridice care au în proprietate vehicule supuse înmatriculării sau înregistrării în România obligaţia de a se asigura pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a prejudiciilor produse prin accidente de vehicule. Astfel fiind, asigurarea de răspundere civilă auto este un contract forţat, prin care asigurătorul se obligă să acorde despăgubiri pentru prejudiciile pentru care asiguraţii răspund faţă de persoanele păgubite prin accidente de vehicule. În atare context, răspunderea asigurătorului faţă de persoana prejudiciată în materia asigurărilor RCA reprezintă atât o răspundere legală (raporturile dintre asigurat şi asigurător şi drepturile şi obligaţiile părţilor contractante fiind stabilite prin lege), cât şi o răspundere contractuală (asumată prin contractul de asigurare). În acelaşi timp, răspunderea asigurătorului constituie o răspundere directă, prin care asigurătorul îşi asumă conduita asiguratului, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 2 pct. 4 din Legea nr. 132/2017, care definesc noţiunea de asigurat, ca fiind proprietarul sau utilizatorul unui vehicul sau unui tramvai, a cărui răspundere civilă delictuală este preluată contractual de un asigurător RCA în baza contractului RCA valabil pentru prejudiciile produse terţelor persoane din accidente de vehicule/tramvaie.
    41. În conţinutul legii care reglementează asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto legiuitorul a utilizat atât noţiunea de culpă, cât şi noţiunea de intenţie, ca forme de vinovăţie ale conducătorului vehiculului asigurat care a produs accidentul de vehicule. Astfel, articolul relevant este art. 11, cu denumirea marginală „riscurile acoperite“, în conţinutul căruia legiuitorul a făcut referire explicit la culpă, ca formă de vinovăţie a conducătorului auto care a cauzat accidentul de vehicule, respectiv alin. (3) lit. b), potrivit căruia, „indiferent de locul în care s-a produs accidentul de vehicul - pe drumuri publice, pe drumuri care nu sunt deschise circulaţiei publice, în incinte şi în orice alte locuri, atât în timpul deplasării, cât şi în timpul staţionării vehiculului asigurat, asigurătorul RCA acordă despăgubiri până la limita de răspundere prevăzută în contractul RCA pentru prejudiciul produs din culpa conducătorului vehiculului asigurat“.
    42. În conţinutul aceluiaşi articol, la lit. e) legiuitorul a prevăzut că asigurătorul are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată şi în situaţii în care accidentul de vehicule a fost produs de către un conducător auto ca urmare a comiterii intenţionate a unor fapte prevăzute de legea penală, cum ar fi conducerea vehiculului sub influenţa băuturilor alcoolice sau a stupefiantelor, sau de către o persoană care nu este titularul unui permis care atestă dreptul să conducă vehiculul respectiv. Prin urmare, în cadrul riscurilor acoperite intră şi ipoteza săvârşirii accidentelor de vehicule ca urmare a unor fapte intenţionate.
    43. Pe de altă parte, obligaţia asigurătorului RCA de a acoperi prejudiciile produse terţilor prin accidente de vehicule are ca temei exclusiv răspunderea civilă delictuală a conducătorului auto, care, conform legii civile [art. 16 alin. (4) din Codul civil], include culpa (lato sensu) ca formă a vinovăţiei, respectiv atât intenţia, cât şi culpa (stricto sensu), aspect care conduce la concluzia că, în materia asigurărilor auto obligatorii, legiuitorul a intenţionat să reglementeze, printre riscurile acoperite şi situaţia prejudiciului produs din culpă (lato sensu) a conducătorului vehiculului asigurat.
    44. Totodată, prin dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 132/2017, având denumirea marginală neacordarea despăgubirii, legiuitorul a prevăzut expres şi limitativ situaţiile în care asigurătorul RCA nu acordă despăgubiri, printre aceste situaţii nefiind reglementată şi cea în care accidentul a fost produs cu intenţie.
    45. Pe cale de consecinţă, nu numai că legiuitorul, prin dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 132/2017, nu a limitat acordarea de despăgubiri de către asigurătorul RCA la situaţia în care accidentul a fost produs din culpa conducătorului auto, în sensul ei restrâns, de greşeală, neglijenţă sau imprudenţă, dar nici nu a prevăzut, printre cazurile de neacordare a despăgubirii reglementate de art. 12 din acelaşi act normativ, situaţia în care accidentul a fost produs cu intenţie. Astfel, în lipsa vreunei menţiuni exprese a legiuitorului cu privire la forma de vinovăţie a conducătorului auto care a produs accidentul de vehicule - intenţia sau culpa (fie prin trimiterea la articolul corespunzător din Codul civil, fie prin excluderea de la acordarea de despăgubiri în cazul prejudiciului produs cu intenţie de către făptuitor), se reţine că sintagma în discuţie „accident de vehicule“ nu trebuie să fie înţeleasă numai prin raportare la forma de vinovăţie a culpei, stricto sensu, ci poate privi şi un accident de vehicule produs cu intenţie.
    46. Pe de altă parte, dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 132/2017 stipulează, tot în mod expres şi limitativ, situaţiile în care asigurătorul RCA are acţiune în regres pentru despăgubirile plătite, iar printre acele situaţii se regăseşte şi aceea în care accidentul a fost produs cu intenţie. Prin urmare, în situaţia accidentului produs cu intenţie, asigurătorul are doar un rol de garant al plăţii despăgubirilor, avansând o sumă pe care o va recupera de la persoana vinovată de producerea accidentului pe calea acţiunii în regres, neavând însă obligaţia de a suporta, finalmente, prejudiciul produs prin accident.
    47. Pe cale de consecinţă, ţinând cont de faptul că scopul principal al Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009 este garantarea unui nivel ridicat al protecţiei victimelor accidentelor auto, legiuitorul european stipulând expres necesitatea garantării unui drept de acţiune direct în favoarea societăţii de asigurări care acoperă răspunderea civilă a persoanei responsabile în cazul tuturor victimelor accidentelor auto pentru orice prejudiciu produs de vehicule, având în vedere şi aspectele care decurg din interpretarea sistematică a Legii nr. 132/2017 (prin care a fost transpusă în legislaţia naţională directiva menţionată) şi a Codului civil, se desprinde concluzia că asigurarea RCA acoperă prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule indiferent de forma de vinovăţie cu care au fost produse acestea.

    IX. Opinia specialiştilor consultaţi
    48. În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării.
    49. Facultatea de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca a opinat în sensul că dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea de răspundere civilă auto se interpretează în sensul că răspunderea civilă a asigurătorului RCA acoperă şi prejudiciile rezultate din infracţiuni intenţionate, atunci când aceste infracţiuni sunt săvârşite în cadrul accidentelor rutiere în care sunt implicate vehicule asigurate RCA. În susţinerea acestei concluzii, s-a arătat că sistemul de asigurare de răspundere civilă auto obligatorie reglementat de Legea nr. 132/2017 este conceput pentru protecţia victimelor care suferă prejudicii, materiale sau morale, prin utilizarea unui vehicul. Fiecare proprietar de vehicul este obligat să încheie o astfel de asigurare de răspundere civilă, pentru ca, pe această cale, victima să fie protejată în situaţia în care făptuitorul sau persoana responsabilă ar fi insolvabilă. Este de observat că raportul de răspundere civilă dintre autor sau responsabil şi victimă nu este afectat de legislaţia specială în materia RCA; el rămâne guvernat de regulile civile de drept comun în materia răspunderii civile delictuale. Legea specială stabileşte doar condiţiile care guvernează obligaţia asigurătorului de a indemniza victima, plătind în locul asiguratului care este debitorul din raportul de răspundere civilă, raport ce rămâne guvernat de Codul civil. Dat fiind scopul legiuitorului de a oferi victimei unui eveniment rutier prejudiciabil o garanţie suplimentară că va fi plătită obligaţia de reparaţie impusă autorului dintr-un raport de răspundere civilă, este justificată lipsa unui tratament diferit pentru intenţie faţă de culpă.

    X. Opinia judecătorilor-raportori
    50. Soluţia propusă de judecătorii-raportori a fost aceea de respingere, ca inadmisibilă, a sesizării formulate. În esenţă, s-a reţinut că problema de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu reprezintă o veritabilă chestiune de drept, deoarece nu există o reală neclaritate, lecturarea normelor juridice incidente fiind suficientă pentru a înţelege voinţa legiuitorului, fără a fi necesară o dezlegare din partea instanţei supreme în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile.

    XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la admisibilitatea sesizării formulate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, reţine următoarele:
    51. Reglementând condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit în art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea anumitor instanţe, inclusiv a curţii de apel, învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, care constată, în cursul judecăţii, existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia instanţa supremă nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu respectivei probleme de drept.
    52. Ca atare, pentru a fi admisibilă o asemenea sesizare trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerinţe, respectiv existenţa unei cauze aflate în curs de judecată în ultimul grad de jurisdicţie pe rolul uneia dintre instanţele prevăzute expres de dispoziţiile legal anterior menţionate, soluţionarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, iar problema de drept să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii.
    53. Totodată, din economia dispoziţiilor legale invocate reiese că admisibilitatea sesizării este condiţionată, în mod esenţial, de existenţa unei veritabile probleme de drept, care să facă necesară o rezolvare de principiu prin pronunţarea unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aceasta constituind, de fapt, premisa fundamentală ce justifică intervenţia instanţei supreme prin mecanismul de unificare a practicii judiciare instituit de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală.
    54. În speţă, se constată că este îndeplinită condiţia privind existenţa unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanţă, Curtea de Apel Bucureşti fiind învestită în ultimă instanţă cu soluţionarea căii ordinare de atac a apelului declarat împotriva sentinţei instanţei de fond prin care s-a soluţionat acţiunea civilă în cauză.
    55. De asemenea, chestiunea ce formează obiectul întrebării cu care a fost sesizată instanţa supremă nu a primit încă o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, aşa cum rezultă din cuprinsul Adresei nr. 6/III-10/2026 din 23 ianuarie 2026 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    56. Cu privire la condiţia existenţei unei legături între chestiunea de drept supusă interpretării şi soluţionarea pe fond a cauzei, în doctrină s-a evidenţiat că aceasta este îndeplinită ori de câte ori interdependenţa procedurilor specifice cauzei influenţează într-o măsură soluţionarea fondului, soluţia dată acţiunii penale sau civile în procesul penal. În speţă este îndeplinită această condiţie, deoarece problema de drept ce face obiectul cauzei de faţă vizează dezlegarea definitivă a raportului juridic de drept penal dedus judecăţii.
    57. În cauză nu este întrunită cerinţa privind existenţa unei veritabile probleme de drept în înţelesul atribuit de practica constantă a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, care să impună cu necesitate o dezlegare cu valoare de principiu din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât prin parcurgerea normelor juridice în discuţie nu ia naştere o îndoială rezonabilă asupra conţinutului lor şi, ca atare, dispoziţiile nu sunt neclare.
    58. În această privinţă se constată că, prin Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016 (ale cărei considerente au fost reluate apoi în Decizia nr. 6 din 2 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 15 aprilie 2016; Decizia nr. 19 din 27 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 1 noiembrie 2016; Decizia nr. 20 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 10 iulie 2017; Decizia nr. 27 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 22 ianuarie 2018; Decizia nr. 5 din 21 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 15 mai 2019; Decizia nr. 19 din 29 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 108 din 12 februarie 2020; Decizia nr. 6 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 17 iunie 2020; Decizia nr. 15 din 28 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 690 din 3 august 2020; Decizia nr. 65 din 29 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 81 din 27 ianuarie 2022; Decizia nr. 67 din 29 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 86 din 28 ianuarie 2022; Decizia nr. 17 din 31 martie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 24 mai 2022), Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că scopul unei asemenea „proceduri este de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile şi dificile de drept. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie conform art. 475 din Codul de procedură penală trebuie efectuată doar în situaţia în care, în cursul soluţionării unei cauze penale, se pune problema interpretării şi aplicării unor dispoziţii legale neclare, echivoce, care ar putea da naştere mai multor soluţii. Interpretarea urmăreşte cunoaşterea înţelesului exact al normei, clarificarea sensului şi scopului acesteia, aşa încât procedura prealabilă nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate“. „Instanţa supremă este chemată să dea o rezolvare de principiu unei chestiuni de drept cu care a fost sesizată, în interpretarea unei norme care ar fi afectată de o asemenea ambiguitate, încât nu ar permite instanţei de trimitere ca, prin intermediul unor metode de interpretare a normelor juridice recunoscute în dreptul intern, să stabilească cu suficientă certitudine conţinutul şi sensul textelor legale ce fac obiectul întrebării prealabile.“
    59. Per a contrario, procedura nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident încât nu lasă loc de îndoială (Decizia nr. 19 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 29 iunie 2017; Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016; Decizia nr. 6 din 2 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 15 aprilie 2016; Decizia nr. 20 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 10 iulie 2017; şi Decizia nr. 2 din 8 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2018).
    60. Astfel, numai o problemă de drept de o dificultate rezonabilă şi de natură a da naştere, în mod previzibil, unor interpretări judiciare diferite legitimează intervenţia instanţei supreme într-o cauză pendinte. Intervenţia Înaltei Curţi în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală este legitimă atunci când tinde la clarificarea înţelesului uneia sau mai multor norme juridice ambigue sau complexe, al căror conţinut ori succesiune în timp pot da naştere la dificultăţi rezonabile de interpretare pe cale judecătorească, afectând, în final, unitatea aplicării lor de către instanţele naţionale.
    61. În raport cu aceste aspecte, în contextul concret al cauzei, întrebarea formulată de către Curtea de Apel Bucureşti nu se circumstanţiază unei veritabile chestiuni de drept, întrucât dispoziţiile supuse interpretării sunt clare, iar aplicarea corectă a acestora se impune în mod evident, determinând neîntrunirea condiţiei privind existenţa unei veritabile chestiuni de drept.
    62. Astfel, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 instituie obligaţia asigurătorului RCA de a despăgubi prejudiciile cauzate terţilor prin accidente de vehicule, fără ca legiuitorul să condiţioneze această acoperire de forma de vinovăţie a conducătorului auto sau de calificarea juridică penală a faptei. Aceasta întrucât raţiunea acestei asigurări este protecţia prioritară a victimei.
    63. Indemnizarea în cazul faptelor intenţionate nu este prevăzută expres de lege, dar poate fi dedusă din reglementarea cazurilor de regres al asigurătorului împotriva celui care a cauzat prejudiciul (art. 25 din Legea nr. 132/2017). Astfel, art. 25 din Legea nr. 132/2017 prevede situaţiile în care asigurătorul este îndreptăţit să recupereze despăgubirea plătită, care au legătură cu atitudinea subiectivă a conducătorului vehiculului în producerea accidentului, începând cu următoarea situaţie: „a) accidentul a fost produs cu intenţie;“. Reglementarea acestor cazuri de regres subliniază obligaţia asigurătorului RCA de a acoperi prejudiciul cauzat cu intenţie de către conducătorul vehiculului.
    64. Se constată aşadar că problema cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu reprezintă o veritabilă chestiune de drept, deoarece nu există o reală neclaritate, simpla lecturare a normelor juridice incidente fiind suficientă pentru a înţelege voinţa legiuitorului, fără a fi necesară o dezlegare din partea instanţei supreme, în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile.
    65. Aparenta problemă de drept ce face obiectul prezentei sesizări nu comportă nicio dificultate de interpretare, aspect ce reiese şi din examenul de jurisprudenţă al curţilor de apel.
    Împrejurarea că nu există jurisprudenţă la toate instanţele din sistemul judiciar pe aspectele semnalate, precum şi existenţa unor opinii minoritare pe aspectele respective nu pot constitui argumente care să susţină că este vorba de o chestiune de drept care să necesite pronunţarea unei hotărâri prealabile.

    66. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală,

    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de către Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală în Dosarul nr. 3.608/93/2022, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea de răspundere civilă auto se interpretează în sensul că răspunderea civilă a asigurătorului RCA acoperă exclusiv prejudiciile cauzate prin săvârşirea unor infracţiuni din culpă sau, din contră, aceasta acoperă şi prejudiciile rezultate din infracţiuni intenţionate, atunci când aceste infracţiuni sunt săvârşite în cadrul accidentelor rutiere în care sunt implicate vehicule asigurate RCA.“
    Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
    Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 martie 2026.

                    VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
                    ANA HERMINA IANCU
                    Magistrat-asistent,
                    Adina Andreea Ciuhan Teodoru

    ----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, DECIZIA nr. 44 din 23 martie 2026

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "
5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale"

﻿ DECIZIA nr. 44 din 23 martie 2026 referitoare la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea de răspundere civilă auto

Comentarii

Atentie, Juristi!

DECIZIA nr. 44 din 23 martie 2026 referitoare la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea de răspundere civilă auto