Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 347 din 1 iulie 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 187 alin. (2) din Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012 şi ale art. 101 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 347 din 1 iulie 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 187 alin. (2) din Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012 şi ale art. 101 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 350 din 29 aprilie 2026

Comenteaza legea


┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache      │- preşedinte      │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină   │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga  │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan    │- judecător       │
│Licu               │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana      │- judecător       │
│Scântei            │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina       │- judecător       │
│Tănăsescu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila       │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ioniţa Cochinţu    │-                 │
│                   │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 187 alin. (2) din Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012 şi ale art. 101 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, excepţie ridicată de Societatea Bursa Română de Mărfuri - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 2.611/1/2019*/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.358D/2020.
    2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 8 aprilie 2025, în prezenţa apărătorului ales al autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, avocat Dragoş Bogdan, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar, şi cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, în temeiul prevederilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea a dispus amânarea soluţionării cauzei pentru data de 29 aprilie 2025, apoi, după caz, în temeiul prevederilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (1) teza întâi şi alin. (3) din Legea nr. 47/1992 a dispus amânarea soluţionării cauzei pentru datele de 9 mai 2025, 5 iunie 2025 şi, respectiv, 1 iulie 2025, când a pronunţat prezenta decizie.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    3. Prin Încheierea din 5 noiembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 2.611/1/2019*/a1, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 187 alin. (2) din Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012 şi ale art. 101 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, excepţie ridicată de Societatea Bursa Română de Mărfuri - S.A. din Bucureşti într-o cauză întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 123/2012.
    4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile criticate, care autorizează pe cale judiciară Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei să efectueze inspecţii inopinate, sunt neconstituţionale deoarece, în urma modificărilor legislative realizate prin Legea nr. 255/2013, legiuitorul a abrogat prevederile art. 187 alin. (7) din Legea nr. 123/2012, care instituiau posibilitatea părţilor de a face recurs împotriva încheierilor pronunţate de preşedintele Curţii de apel asupra cererii de autorizare şi a fost modificat conţinutul art. 187 alin. (2) din Legea nr. 123/2012. În urma acestor evenimente legislative, cererea de autorizare se soluţionează în camera de consiliu, fără citarea părţilor, judecătorul pronunţându-se asupra cererii de autorizare în termen de cel mult 48 de ore de la data înregistrări cererii prin încheiere definitivă, nefiind reglementată, între timp, o altă posibilitate de control al legalităţii acestei încheieri. Or, toate aceste aspecte au ca rezultat încălcarea dispoziţiilor constituţionale care consacră dreptul la un proces echitabil, apărarea proprietăţii private, dreptul la apărare, egalitate în faţa justiţiei şi folosirea căilor de atac, fiind şi discriminatorii pentru operatorii din sectorul gazelor naturale, raportat la operatorii din cadrul pieţei energiei electrice sau în domeniul concurenţei, care au posibilitatea utilizării căilor de atac în contextul antereferit. Totodată, sunt încălcate dispoziţiile constituţionale ce statuează cu privire la viaţa privată, domiciliu şi corespondenţa persoanei, întrucât, astfel cum s-a întâmplat şi în cauză, se pot ridica nu numai documente legate de activitatea pe care o verifică în calitate de autoritate de reglementare, ci şi toată corespondenţa angajaţilor operatorului economic. Prin urmare, normele criticate, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 255/2013, restrâng drepturile părţii interesate de a beneficia de posibilitatea de a contesta legalitatea măsurii solicitate de Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei în temeiul art. 187 din Legea nr. 123/2012 şi întreţin un climat de insecuritate juridică, iar pasivitatea legiuitorului, în ceea ce priveşte obligaţia pozitivă a acestuia de a legifera modalităţi concrete pentru exercitarea căilor de atac, şi menţinerea vidului legislativ creat conduc la neconstituţionalitatea normelor în discuţie. În contextul criticilor de neconstituţionalitate sunt menţionate jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie de investigaţii efectuate de diferite autorităţi cu atribuţii în acest sens (spre exemplu, Consiliul Concurenţei) şi cu privire la principiile invocate în susţinerea excepţiei (spre exemplu, Decizia nr. 500 din 12 mai 2012), precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi unele prevederi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (art. 6 paragraful 1, art. 8 şi art. 13) şi ale primului Protocol adiţional la Convenţie (art. 1) în materia aceloraşi principii.
    5. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal opinează că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, pentru argumentele expuse în motivarea acesteia.
    6. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    7. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    8. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    9. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 187 alin. (2) din Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 16 iulie 2012, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 101 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, care au următorul cuprins:
    - Art. 187 alin. (2) din Legea nr. 123/2012: „(2) Cererea de autorizare se soluţionează în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Judecătorul se pronunţă asupra cererii de autorizare în termen de cel mult 48 de ore de la data înregistrării cererii prin încheiere definitivă. Încheierea se motivează şi se comunică autorităţii competente în termen de cel mult 48 de ore de la pronunţare.“;
    – Art. 101 din Legea nr. 255/2013:
    "Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 16 iulie 2012, se modifică după cum urmează:
    1. La articolul 187, alineatul (2) va avea următorul cuprins:

    (2) Cererea de autorizare se soluţionează în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Judecătorul se pronunţă asupra cererii de autorizare în termen de cel mult 48 de ore de la data înregistrării cererii prin încheiere definitivă. Încheierea se motivează şi se comunică autorităţii competente în termen de cel mult 48 de ore de la pronunţare.
    2. La articolul 187, alineatul (7) se abrogă."

    10. Curtea observă că art. 187 alin. (7) din Legea nr. 123/2012, anterior abrogării efectuate prin art. 101 pct. 2 din Legea nr. 255/2013, avea următoarea redactare: „(7) Încheierea prevăzută la alin. (1) poate fi atacată cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în termen de 48 de ore. Termenul de recurs pentru autoritatea competentă curge de la momentul comunicării încheierii, potrivit prevederilor alin. (2). În ceea ce priveşte persoana supusă inspecţiei, termenul de recurs curge de la momentul comunicării încheierii, potrivit prevederilor alin. (1). Recursul nu este suspensiv de executare.“ De asemenea, Curtea reţine că art. 187 alin. (1) din Legea nr. 123/2012, la care face referire textul art. 187 alin. (7) din aceeaşi lege, are următorul cuprins: „(1) Personalul ANRE efectuează inspecţii în conformitate cu prevederile art. 186 numai în baza deciziei de împuternicire emise de către preşedintele autorităţii competente şi cu autorizarea judiciară dată prin încheiere de către preşedintele Curţii de Apel Bucureşti sau de către un judecător delegat de acesta. O copie certificată a deciziei de împuternicire şi a autorizaţiei judiciare se comunică obligatoriu persoanei supuse inspecţiei înainte de începerea acesteia.“
    11. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (3) cu privire la dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, ale art. 26 - Viaţa intimă, familială şi privată, ale art. 27 - Inviolabilitatea domiciliului, ale art. 28 - Secretul corespondenţei, ale art. 44 alin. (1) privind apărarea proprietăţii private, ale art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, ale art. 124 alin. (2) cu privire la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei pentru cetăţeni şi ale art. 129 - Folosirea căilor de atac.
    12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că dispoziţiile criticate fac parte din titlul II - Gazele naturale, capitolul XIII - Procedura de desfăşurare a investigaţiilor din Legea nr. 123/2012, procedură care se desfăşoară în baza unei autorizări judiciare a investigaţiilor, autoritatea competentă putând face inspecţii inopinate, context în care poate solicita să îi fie prezentate într-un termen rezonabil orice fel de informaţii sau justificări legate de îndeplinirea competenţelor de investigare, atât la faţa locului, cât şi prin convocare la sediul său. Potrivit art. 186 din această lege, în baza autorizării judiciare date prin încheiere, conform art. 187, personalul Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE) împuternicit în condiţiile art. 183 poate efectua inspecţii în orice alte spaţii, inclusiv domiciliul, terenuri sau mijloace de transport aparţinând conducătorilor, administratorilor, directorilor şi altor angajaţi ai operatorilor economici sau asociaţiilor operatorilor economici supuşi investigaţiei.
    13. În ceea ce priveşte obţinerea autorizării judiciare, la art. 187 din Legea nr. 123/2012 este prevăzută procedura aferentă, inclusiv procedura de autorizare judiciară, respectiv faptul că: (i) efectuarea inspecţiilor în conformitate cu prevederile art. 186 se realizează numai în baza deciziei de împuternicire emise de către preşedintele autorităţii competente şi cu autorizarea judiciară dată prin încheiere de către preşedintele Curţii de Apel Bucureşti sau de către un judecător delegat de acesta, iar o copie certificată a deciziei de împuternicire şi a autorizaţiei judiciare se comunică obligatoriu persoanei supuse inspecţiei înainte de începerea acesteia; (ii) cererea de autorizare se soluţionează în camera de consiliu, fără citarea părţilor, iar judecătorul se pronunţă asupra cererii de autorizare în termen de cel mult 48 de ore de la data înregistrării cererii prin încheiere definitivă; încheierea se motivează şi se comunică autorităţii competente în termen de cel mult 48 de ore de la pronunţare; (iii) cererea de autorizare trebuie să cuprindă toate informaţiile de natură să justifice inspecţia, iar judecătorul sesizat este ţinut să verifice dacă cererea este întemeiată; (iv) oricare ar fi împrejurările, inspecţia se desfăşoară între orele 8:00 şi 18:00 şi trebuie efectuată în prezenţa persoanei la care se efectuează inspecţia sau a reprezentantului său, inspecţia putând continua şi după ora 18:00 numai cu acordul persoanei la care se efectuează inspecţia sau a reprezentantului său; (v) preşedintele Curţii de Apel Bucureşti sau judecătorul delegat de acesta are competenţa să emită autorizaţia judiciară în vederea efectuării inspecţiei potrivit art. 186. Instanţa de judecată verifică dacă decizia de împuternicire emisă de către preşedintele ANRE este autentică şi dacă măsurile coercitive preconizate nu sunt nici arbitrare şi nici excesive, având în vedere, în special, gravitatea încălcării suspectate, importanţa elementelor de probă căutate, implicarea întreprinderii în cauză şi probabilitatea rezonabilă ca registrele şi documentele privind activitatea care au legătură cu obiectul inspecţiei să fie păstrate în incintele pentru care se solicită autorizaţia. Instanţa de judecată poate solicita ANRE explicaţii detaliate privind elementele care îi sunt necesare pentru a-i permite să verifice proporţionalitatea măsurilor coercitive preconizate.
    14. Faţă de acest context legislativ, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate apreciază că dispoziţiile cuprinse la art. 187 alin. (2) din Legea nr. 123/2012, precum şi ale art. 101 din Legea nr. 255/2013 ar fi neconstituţionale, în situaţia unei inspecţii inopinate, întrucât, prin reconfigurarea procedurii de desfăşurare a investigaţiilor în domeniul gazelor naturale, cererea de autorizare judiciară se soluţionează de către instanţa judecătorească în camera de consiliu, fără citarea părţilor, printro încheiere definitivă, iar împotriva încheierii instanţei prin care se realizează această autorizare nu mai poate fi utilizată o cale de atac, astfel cum aceasta este reglementată pentru alte domenii sau contexte în care are loc o asemenea inspecţie, apreciate ca fiind similare cu cele din prezenta cauză.
    15. Cu privire la art. 16 din Constituţie, menţionat în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea învederează că, potrivit jurisprudenţei sale, respectarea principiului egalităţii în drepturi nu înseamnă eo ipso aplicarea aceluiaşi regim juridic unor situaţii care, prin specificul lor, sunt diferite. Principiul egalităţii nu presupune uniformitate, ci stabileşte ca la situaţii egale să corespundă un tratament egal, iar la situaţii diferite să existe un tratament diferit. Altfel spus, principiul egalităţii nu se opune ca o lege să stabilească reguli diferite în raport cu persoane care se află în situaţii diferite (Decizia nr. 565 din 31 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 45 din 18 ianuarie 2024, paragraful 18).
    16. Referitor la criticile formulate în raport cu art. 16 din Constituţie [prin prisma art. 21 alin. (3), art. 124 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală] Curtea observă că acestea sunt deduse, în principal, din compararea dispoziţiilor legale ce reglementează procedura de desfăşurare a investigaţiilor în domeniul gazelor naturale (cuprinsă în titlul II - Gazele naturale din Legea nr. 123/2012) cu cele ale dispoziţiilor legale ce reglementează procedura de desfăşurare a investigaţiilor în domeniul energiei electrice (prevăzută în titlul I - Energia electrică din Legea nr. 123/2012) şi în domeniul concurenţei (prevăzută în capitolul V: Procedura de examinare preliminară, de investigare şi de luare a deciziilor din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 153 din 29 februarie 2016), în ceea ce priveşte configurarea procedurii de autorizare judiciară, precum şi a utilizării căilor de atac în acest context. Faţă de această împrejurare, Curtea subliniază că, din această perspectivă, critica vizează, mai degrabă, compararea căilor de atac prevăzute de actele normative antereferite în ceea ce priveşte autorizarea judiciară dată prin încheiere de către preşedintele Curţii de Apel Bucureşti sau de către un judecător delegat de acesta. Or, cu privire la aspectul comparării unor situaţii aparent similare, dar reglementate de diferite acte normative, Curtea a statuat că examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere conformitatea acestui text cu dispoziţiile şi principiile constituţionale, iar nu compararea unor prevederi legale dintr-o lege ori a prevederilor mai multor legi între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei (Decizia nr. 343 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 669 din 31 octombrie 2013).
    17. Cu toate acestea, referitor la procedurile diferite prevăzute de anumite prevederi legale, în jurisprudenţa sa, Curtea a arătat că existenţa unor reglementări diferenţiate sub aspectul normelor de procedură în funcţie de specificul materiei reglementate reprezintă o particularizare la specificităţile şi necesităţile fiecăreia dintre acestea. Stabilirea regulilor procedurale în funcţie de specificul materiei reglementate, inclusiv a celor referitoare la exercitarea căilor de atac, în toate componentele sale, ţine de opţiunea legiuitorului, fiind impropriu să se pună problema încălcării egalităţii în drepturi, a accesului liber la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil sau a utilizării căilor de atac prin prisma unor comparaţii între reguli aplicabile unor domenii distincte, cu individualitate proprie, reguli adaptate specificului materiei în care sunt edictate (a se vedea şi Decizia nr. 680 din 21 octombrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 17 ianuarie 2022, paragraful 23).
    18. Din evaluarea cadrului legal în materie, Curtea observă că Legea nr. 123/2012 reglementează două domenii, în titluri separate, fiecare conţinând, distinct, procedura de desfăşurare a investigaţiilor în domeniul energiei electrice, respectiv procedura de desfăşurare a investigaţiilor în domeniul gazelor naturale, iar Legea concurenţei nr. 21/1996 reglementează procedura de investigare în materia concurenţei. Ca atare, acestea sunt domenii diferite, cu particularităţi, conţinuturi şi regimuri juridice distincte (cu individualitate proprie, cu reguli adaptate specificului domeniului în care sunt edictate) şi, prin urmare, având în vedere jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional antereferită, Curtea nu poate reţine pretinsa încălcare a principiului egalităţii în ceea ce priveşte procedura de investigaţie, inclusiv procedura de autorizare judiciară, din perspectiva criticată.
    19. Faţă de această împrejurare, Curtea reţine că prevederile criticate sunt norme de procedură, iar, în conformitate cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) şi ale art. 129 din Constituţie, exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt stabilite prin lege. Potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii“. Această normă constituţională cuprinde două teze: a) prima teză consacră dreptul subiectiv al oricărei părţi a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum şi dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; b) cea de-a doua teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condiţiile legii. În alţi termeni, prima teză exprimă dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituţie privind accesul liber la justiţie, fiind o teză ce conţine o reglementare substanţială. Cea de-a doua teză se referă la reguli de procedură, care însă nu pot aduce atingere substanţei dreptului conferit prin cea dintâi teză, iar în ceea ce priveşte condiţiile de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze modalitatea de formulare, competenţa şi modul de judecare, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“ (Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1200 din 15 decembrie 2004). Totodată, din aceste prevederi constituţionale rezultă că legiuitorul are libertatea de a stabili cazurile şi condiţiile în care părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac şi procedura de urmat în asemenea situaţie. Astfel, legiuitorul poate exclude folosirea unor căi de atac sau poate limita utilizarea anumitor instrumente procesuale aflate la îndemâna părţilor, fără ca prin aceasta să se încalce litera sau spiritul Legii fundamentale (Decizia nr. 527 din 10 noiembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 9 februarie 2023, paragraful 18).
    20. De asemenea, instanţa de contencios constituţional a reţinut că, în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie să fie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie. Cu toate acestea, deşi art. 129 din Constituţie asigură folosirea căilor de atac „în condiţiile legii“, această dispoziţie constituţională nu are însă semnificaţia că „legea“ ar putea înlătura exerciţiul altor drepturi sau libertăţi expres consacrate prin Constituţie (Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 276 din 12 aprilie 2016, paragraful 22). Aşadar, reglementarea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti trebuie să ţină cont de exigenţele respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.
    21. Or, dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 21 alin. (3), art. 126 alin. (2) şi art. 129 se circumscriu şi prevederile criticate şi care nu trebuie privite în mod singular, întrucât Legea nr. 123/2012 prevede remedii judiciare în cazul în care, la finalitatea investigaţiei, se constată săvârşirea unor contravenţii şi se aplică sancţiunile aferente. Astfel, potrivit art. 198 (cu denumirea marginală Regimul juridic al contravenţiilor) din Legea nr. 123/2012, contravenţiilor prevăzute la art. 194 din aceeaşi lege le sunt aplicabile dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, în condiţiile stabilite de lege. În acest context, nu se poate reţine nici pretinsa încălcare a dreptului la apărare, întrucât, în cadrul procesual antereferit, Legea nr. 123/2012 dă posibilitatea contestării în faţa instanţelor de judecată a actelor prin care s-au constatat şi sancţionat contravenţii întemeiate pe dispoziţiile acestei legi, prilej cu care părţile interesate îşi pot prezenta apărările necesare, potrivit nomelor legale în materie. De altfel, Curtea a reţinut că dreptul la apărare, reglementat la art. 24 din Constituţie, conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în susţinerea cauzei apărările pe care le consideră necesare. Dreptul la apărare presupune, prin prisma accesului liber la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil, spre exemplu, participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea excepţiilor prevăzute de legea aplicabilă în materia supusă analizei instanţei judecătoreşti, precum şi exercitarea oricăror altor drepturi prevăzute de lege, cu respectarea procedurilor şi a condiţiilor stabilite de legiuitor (a se vedea Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 870 din 20 noiembrie 2015, paragraful 33). Având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia dreptului la un proces echitabil, a dreptului la apărare, a căilor de atac şi cu privire la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei pentru cetăţeni, Curtea constată că normele criticate nu sunt contrare prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (3), art. 24 şi ale art. 124 alin. (2) şi ale art. 129.
    22. Cu privire la art. 44 din Constituţie, Curtea reţine că prevederile constituţionale statuează că „proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular“, dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului fiind garantate, însă conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite prin lege, astfel că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe. Departe de a constitui o negare a dreptului în sine, asemenea exigenţe dau expresie ordinii de drept, precum şi drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, cărora statul este ţinut să le acorde ocrotire în egală măsură (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 523 din 5 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34 din 12 ianuarie 2017, paragraful 23). Or, având în vedere aceste considerente de principiu, Curtea observă că dispoziţiile criticate nu afectează dreptul de proprietate, astfel cum înţelesul său este dezvoltat pe cale jurisprudenţială, întrucât reglementează aspecte procedurale cu privire la procedura de desfăşurare a investigaţiilor în domeniul gazelor naturale, configurarea procedurii de autorizare judiciară, inclusiv în ceea ce priveşte inspecţia inopinată, şi care se circumscriu exigenţelor constituţionale.
    23. În ceea ce priveşte menţionarea în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor referitoare la viaţa intimă, familială şi privată, la inviolabilitatea domiciliului şi la afectarea secretului corespondenţei, Curtea subliniază că, în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 481 din 25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 37 din 13 ianuarie 2021, paragraful 23), a observat că, potrivit art. 26 alin. (2) din Constituţie, „Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri“. În acest context, Curtea reţine că Legea fundamentală nu defineşte noţiunea de viaţă intimă, familială şi privată, aceasta fiind protejată de lege în condiţiile în care se manifestă în cadrul ordinii juridice, iar nu în afara sa. Dreptul de a dispune de propria persoană, nefiind un drept absolut, poate fi exercitat numai cu respectarea drepturilor altor persoane, a ordinii publice şi a bunelor moravuri. În acest sens, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale stabileşte prin art. 8 paragraful 2 că dreptul la respectarea vieţii private poate face obiectul unor restricţii, dacă sunt prevăzute de lege şi constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora (a se vedea Decizia nr. 239 din 10 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 540 din 24 iunie 2005, şi Decizia nr. 1.282 din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 4 noiembrie 2010).
    24. Cu privire la inviolabilitatea domiciliului, textul de referinţă - art. 27 din Constituţie - dispune că domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile, nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, stabilind şi excepţii şi derogări de la această regulă, context în care, spre exemplu, percheziţia se dispune de judecător şi se efectuează în condiţiile şi în formele prevăzute de lege, fiind interzise pe timpul nopţii, în afară de cazul infracţiunilor flagrante, norme constituţionale, care, prin prisma art. 20 din Legea fundamentală, se corelează cu art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale mai sus menţionat, care dispune că nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.
    25. Referitor la secretul corespondenţei, Legea fundamentală se rezumă să statueze că secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil, aceste prevederi constituţionale fiind dezvoltate pe cale jurisprudenţială. Este îndeobşte admis că drepturile prevăzute la art. 26 şi 28 din Constituţie nu sunt absolute, însă limitarea lor trebuie să se facă respectând dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, iar gradul de precizie a termenilor şi noţiunilor folosite trebuie să fie unul ridicat, dată fiind natura drepturilor fundamentale limitate.
    26. Aşadar, standardul constituţional de protecţie a vieţii intime, familiale şi private şi a secretului corespondenţei impune ca limitarea acestora să se realizeze într-un cadru normativ care să stabilească expres, într-un mod clar, precis şi previzibil care sunt organele abilitate să efectueze operaţiunile ce constituie ingerinţe în sfera protejată a drepturilor (Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016, paragraful 48; Decizia nr. 55 din 16 februarie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 11 aprilie 2022, paragraful 205).
    27. De asemenea, Curtea observă că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut că drepturile garantate de art. 8 din Convenţie pot include şi dreptul la respectarea sediului social al unei societăţi, al sucursalelor sau al altor spaţii comerciale ale unei societăţi. Inspecţiile (percheziţiile) sau vizitele şi ridicările de obiecte efectuate în sediile comerciale pot fi conforme cu cerinţele art. 8, mai puţin în cazurile în care acestea sunt disproporţionate în raport cu obiectivele legitime urmărite, mai exact atunci când nu există motive „relevante şi suficiente“ care să le justifice şi nici garanţii adecvate şi suficiente împotriva abuzurilor (a se vedea Hotărârea din 8 ianuarie 2002, pronunţată în Cauza Keslassy împotriva Franţei; Hotărârea din 21 martie 2011, pronunţată în Cauza Société Canat Plus şi alţii împotriva Franţei, paragrafele 55-57; Hotărârea din 8 iulie 2013, pronunţată în Cauza Bernh Larsen Holding AS şi alţii împotriva Norvegiei, paragrafele 158-159).
    28. În cadrul controlului de constituţionalitate, în jurisprudenţa sa, Curtea a analizat prevederi legale referitoare la dreptul reprezentanţilor unor autorităţi sau instituţii publice de a pătrunde în spaţii aflate în legătură directă sau indirectă cu activitatea profesională a persoanei verificate. Astfel, Curtea sa pronunţat cu privire la dreptul inspectorilor de muncă de a avea acces liber în sediul persoanei juridice şi în orice alt loc de muncă organizat de aceasta fără nicio încuviinţare şi fără nicio avizare (a se vedea Decizia nr. 296 din 9 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 724 din 10 august 2005). De asemenea, Curtea s-a pronunţat şi în ceea ce priveşte puterile de inspecţie ale inspectorilor antifraudă (a se vedea Decizia nr. 334 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 17 august 2017), iar prin Decizia nr. 213 din 9 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 496 din 7 august 2013, Curtea a statuat constituţionalitatea prevederilor legale care instituie puterile de control şi investigaţie ale Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare. De asemenea, în ceea ce priveşte inspecţiile efectuate de către Consiliul Concurenţei, Curtea a analizat, prin prisma unui test de proporţionalitate, dacă ingerinţa în dreptul fundamental privind protecţia domiciliului este justificată, dacă obiectivul urmărit califică scopul reglementării ca fiind unul legitim şi dacă aceasta este rezonabilă în raport cu obiectivul urmărit şi nu tinde la transformarea acestui drept în unul iluzoriu/teoretic. Astfel, referitor la dispoziţiile art. 26 din Constituţie şi ale art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind respectarea vieţii private şi de familie, Curtea, prin Decizia nr. 6 din 12 ianuarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 26 februarie 2010, a subliniat că dispoziţiile de lege criticate reglementează activităţi de inspecţie ale Consiliului Concurenţei, activităţi ce au ca scop ocrotirea unui interes general şi care vizează aspecte ce ţin de sfera publică a activităţii persoanei juridice, iar nu de cea privată. Aplicând aceste considerente de principiu la normele criticate în contextul dat, Curtea a constatat că ingerinţa în dreptul fundamental referitor la protecţia domiciliului, în cazul efectuării inspecţiilor în spaţii precum domiciliul, terenurile sau mijloacele de transport aparţinând conducătorilor şi altor angajaţi ai operatorilor economici supuşi investigaţiei, îndeplineşte condiţiile testului de proporţionalitate. Curtea a reţinut, pe de o parte, că, în cazul sediilor industriale sau comerciale care nu sunt în acelaşi timp şi locuri de domiciliu, inviolabilitatea sediului nu este supusă aceloraşi reguli ca spaţiul în care se desfăşoară viaţa privată a persoanei şi că, prin urmare, autorităţile pot exercita controlul asupra activităţilor profesionale care se desfăşoară în aceste sedii. În consecinţă, Curtea a statuat că activităţile pe care, spre exemplu, Inspecţia Muncii sau Consiliul Concurenţei le controlează nu ţin de sfera privată, ci, dimpotrivă, de sfera publică a activităţii persoanei juridice, vizând în mod evident ocrotirea unui interes general (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 390 din 4 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 27 noiembrie 2019, paragraful 30 şi următoarele, Decizia Curţii Constituţionale nr. 470 din 12 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 25 mai 2011, şi Decizia nr. 6 din 12 ianuarie 2010, precitată). Aceste considerente sunt aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză.
    29. Totodată, instanţa de contencios constituţional învederează că, în ceea ce priveşte efectuarea unor percheziţii domiciliare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă o atenţie sporită modului în care dreptul intern permite efectuarea acestora cu sau fără obţinerea în prealabil a unui mandat judecătoresc, admiţându-le doar în cazul în care lipsa unui mandat este compensată de un control judecătoresc ulterior efectiv cu privire la legalitatea şi necesitatea măsurii (a se vedea Hotărârea din 30 decembrie 2008, pronunţată în Cauza Işildak împotriva Turciei, paragraful 51; Hotărârea din 15 ianuarie 2014, pronunţată în Cauza Gutsanovi împotriva Bulgariei, paragraful 222; Hotărârea din 15 mai 2011, pronunţată în Cauza Heino împotriva Finlandei, paragraful 45). Pentru aceasta este necesar ca persoanele interesate să poată beneficia de un control judecătoresc de facto şi de jure al legalităţii măsurii şi să obţină despăgubiri adecvate, în cazul în care se constată nelegalitatea măsurii în cauză. În acest context, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, în jurisprudenţa sa, că marja de apreciere acordată statului în ceea ce priveşte evaluarea necesităţii unei ingerinţe este mai amplă atunci când măsura percheziţiei vizează persoane juridice, şi nu persoane fizice (a se vedea Hotărârea din 2 ianuarie 2015, pronunţată în Cauza Delta Pekârny a.s. împotriva Republicii Cehe, paragraful 82; Hotărârea din 8 iulie 2013, pronunţată în Cauza Bernh Larsen Holding AS şi alţii împotriva Norvegiei, paragraful 159). De asemenea, prin Hotărârea din 16 aprilie 2002, pronunţată în Cauza Société Colas Est şi alţii împotriva Franţei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că drepturile garantate de art. 8 al Convenţiei pot fi interpretate în sensul că includ, pentru o societate, dreptul la respectul sediului său social, al agenţiilor sau al localurilor sale profesionale, însă această interpretare se poate face numai în anumite circumstanţe, care se stabilesc de la caz la caz, în speţă, ţinându-se cont de competenţa exclusivă a agenţilor specializaţi de a aprecia oportunitatea, numărul, durata şi amploarea operaţiunilor de inspecţie.
    30. Or, ţinând cont de considerentele de principiu mai sus enunţate, în sens similar, Curtea observă că, la edictarea normelor supuse controlului de constituţionalitate, legiuitorul a respectat standardul minim impus de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reflectată în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin faptul că autorizarea procedurii de investigaţie - procedura de autorizare judiciară - inclusiv a unor inspecţii inopinate la sediul/sucursalele/reprezentanţele unor operatori economici în domeniul gazelor naturale este dispusă de către o instanţă de judecată obiectivă şi imparţială, şi nu de către o autoritate administrativă. Or, din moment ce legiuitorul este cel care poate decide ridicarea în plan naţional a acestui standard de protecţie, conform competenţei sale constituţionale, tot acesta este şi cel în măsură să ajusteze acest standard, astfel cum este cazul normelor criticate, prin care se stabileşte că aceste inspecţii se realizează, potrivit prevederilor criticate, doar cu autorizare judecătorească prealabilă, încheierea pronunţată în camera de consiliu nefiind supusă căii de atac a recursului, care oricum anterior (în legislaţia abrogată) nu era suspensiv de executare. Prin urmare, din această perspectivă, excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
    31. Distinct de acestea, Curtea învederează că, de altfel, şi în materie penală, în cazul dispunerii percheziţiei domiciliare, în condiţiile prevăzute de lege, potrivit art. 158 alin. (5) şi (9) din Codul de procedură penală (Legea nr. 135/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010), cererea prin care se solicită încuviinţarea efectuării percheziţiei domiciliare se soluţionează, în termen de 24 de ore, în camera de consiliu, fără citarea părţilor, participarea procurorului fiind obligatorie, iar încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra cererii de încuviinţare a efectuării percheziţiei domiciliare nu este supusă căilor de atac. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 168 alin. (4) şi (7) referitoare la percheziţia informatică din acelaşi Cod de procedură penală. Cu privire la soluţia legislativă referitoare la încuviinţarea percheziţiei domiciliare, care s-a regăsit şi în art. 100 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968, instanţa de contencios constituţional, în jurisprudenţa sa, a reţinut că percheziţia constituie un procedeu de descoperire a mijloacelor materiale de probă, încuviinţarea percheziţiei nu reprezintă un proces, ci o măsură procesuală luată pentru strângerea probelor necesare aflării adevărului. Aceasta se dispune, în acord cu prevederile constituţionale ale art. 27 alin. (3), de către judecător, în condiţiile şi în formele prevăzute de Codul de procedură penală, iar lipsa citării părţilor la încuviinţarea măsurii nu încalcă drepturile constituţionale ale acestora, percheziţia efectuânduse în prezenţa persoanelor de la care se ridică obiecte sau înscrisuri ori în prezenţa unui reprezentant al acestora. Această procedură trebuie realizată cu respectarea demnităţii şi nu constituie o ingerinţă disproporţionată în viaţa privată şi nu aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie (Decizia nr. 875 din 30 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 32 din 17 ianuarie 2007).
    32. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 53 din Legea fundamentală, menţionate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea observă că acestea nu au incidenţă în cauză, nefiind aplicabilă ipoteza prevăzută de normele constituţionale invocate, deoarece dispoziţiile criticate nu reglementează cu privire la restrângerea exerciţiului vreunui drept sau al vreunei libertăţi fundamentale în sensul prevăzut de textul constituţional (Decizia nr. 267 din 4 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 774 din 25 august 2020, paragraful 26).
    33. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Bursa Română de Mărfuri - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 2.611/1/2019*/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 187 alin. (2) din Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012 şi ale art. 101 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 1 iulie 2025.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    pentru MARIAN ENACHE,

    în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, semnează

                    ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU
                    Magistrat-asistent,
                    Ioniţa Cochinţu

    -----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, DECIZIA nr. 347 din 1 iulie 2025

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "
5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale"