Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:  DECIZIA nr. 345 din 1 iulie 2025 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991 Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIA nr. 345 din 1 iulie 2025 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 113 din 11 februarie 2026
Comenteaza legea

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache      │- preşedinte      │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină   │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga  │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan    │- judecător       │
│Licu               │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana      │- judecător       │
│Scântei            │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina       │- judecător       │
│Tănăsescu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila       │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona     │-                 │
│Mariţiu            │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘


    1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, obiecţie formulată de Preşedintele României. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 6.960 din 19 iulie 2024 şi constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.519A/2024.
    2. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se critică aspecte ce privesc constituţionalitatea extrinsecă, precum şi chestiuni referitoare la constituţionalitatea intrinsecă a Legii pentru modificarea art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991. În ceea ce priveşte neconstituţionalitatea extrinsecă a legii criticate, se apreciază că aceasta încalcă principiul bicameralismului. În acest sens, se arată că, în data de 18 septembrie 2023, propunerea legislativă a fost adoptată tacit de Senat, prima Cameră sesizată, în conformitate cu art. 75 alin. (2) teza a treia din Constituţie. Ulterior, în procedura desfăşurată în cadrul Camerei Deputaţilor, Cameră decizională, au fost admise două amendamente. Primul amendament introduce în legea dedusă controlului de constituţionalitate un nou articol, art. II, iar cel de-al doilea amendament introduce la art. 24 alin. (3) lit. d) o nouă condiţie de admisibilitate pentru emiterea unui titlu de proprietate, aceea potrivit căreia cererea solicitanţilor vizează o suprafaţă totală de maximum 2 ha aferente construcţiilor prevăzute de textul anterior menţionat.
    3. Astfel, modificările aduse de Camera decizională implică stabilirea unei noi condiţii pentru toţi solicitanţii prevăzuţi de art. 24 din Legea nr. 18/1991, proprietari ai clădirilor edificate atât de entităţile prevăzute deja de legea în vigoare, cât şi de entităţile adăugate prin legea criticată. Mai mult, potrivit art. II nou-introdus, este reglementat un nou drept pentru toate categoriile de solicitanţi, acela de a transmite cererile în termen de 6 luni pentru emiterea titlurilor de proprietate asupra terenurilor vizate, indiferent de entitatea care a edificat construcţia.
    4. O astfel de intervenţie legislativă, având în vedere amploarea sa, sfera titularilor, sfera entităţilor care au edificat construcţiile, momentul la care intervine, pune în discuţie atât respectarea principiului bicameralismului, cât şi securitatea raporturilor juridice, constituind modificări majore faţă de intenţia iniţiatorilor.
    5. Se arată că în jurisprudenţa constituţională au fost stabilite criteriile esenţiale, cumulative, pentru a se determina cazurile în care în procedura legislativă se încalcă principiul bicameralismului: pe de o parte, existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de acestea. Chiar dacă aplicarea acestui principiu nu poate deturna rolul de Cameră de reflecţie al primei Camere sesizate, legiuitorul trebuie să ţină cont de limitele impuse de principiul bicameralismului. Este invocată jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, spre exemplu, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, Decizia nr. 62 din 13 februarie 2018, Decizia nr. 472 din 22 aprilie 2008, Decizia nr. 429 din 21 iunie 2017 şi Decizia nr. 298 din 26 aprilie 2018.
    6. Din analiza comparativă dintre forma iniţiatorului, forma adoptată tacit de prima Cameră şi forma adoptată de Camera decizională, prin raportare la considerentele cu caracter de principiu stabilite prin deciziile anterior indicate, rezultă că forma finală a legii se îndepărtează în mod radical şi fără nicio justificare obiectivă de la scopul şi filosofia iniţiale ale legii.
    7. Cele două noi norme introduse de Camera decizională, Camera Deputaţilor, reprezintă modificări substanţiale ale legii, instituind un nou drept cu un impact neevaluat şi imposibil de determinat pentru toţi deţinătorii construcţiilor, aspect neavut în vedere de prima Cameră, Senatul. Prin urmare, aportul semnificativ sub aspect cantitativ şi calitativ al Camerei Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, este de natură să contravină exigenţelor principiului bicameralismului instituit de art. 61 alin. (2) şi art. 75 din Constituţie, aspect ce atrage neconstituţionalitatea Legii pentru modificarea art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar, în ansamblul său. În continuare, se arată că norma instituită prin art. II din legea criticată are o natură juridică mixtă, îmbinând dispoziţiile de natură procedurală cu cele de natură substanţială, astfel că acestea ar fi trebuit puse în dezbatere în ambele Camere ale Parlamentului, în lumina principiului bicameralismului, conform prevederilor art. 74 alin. (5) din Constituţie.
    8. Prima cameră sesizată, respectiv Senatul, care a adoptat tacit proiectul de lege, prin depăşirea termenului, potrivit art. 75 alin. (2) teza a treia din Constituţie, nu a analizat actul normativ în forma în care a fost adoptat de Camera decizională. Aceste două amendamente, care nu au fost deloc avute în vedere de Senat, determină un viciu de constituţionalitate extrinsecă a actului normativ, de natură să afecteze în ansamblu procedura legiferării.
    9. În continuare, se apreciază că legea criticată încalcă prevederile art. 1 alin. (5) şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie prin raportare la normele de tehnică legislativă. Făcând referire la dispoziţiile art. 41 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative şi la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, spre exemplu, Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, paragraful 89, Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2015, paragraful 23, Decizia nr. 619 din 11 octombrie 2016, paragraful 28, Decizia nr. 56 din 16 februarie 2022, paragraful 52, autorul obiecţiei apreciază că intervenţiile legislative realizate de Camera decizională, Camera Deputaţilor, fără corelarea titlului actului normativ cu conţinutul acestuia, sunt de natură să contravină art. 1 alin. (5) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, prin raportare la exigenţele de tehnică legislativă.
    10. Referitor la aspectele de neconstituţionalitate intrinsecă, Preşedintele României apreciază că legea criticată afectează regimul constituţional al proprietăţii publice. Autorul obiecţiei face referire la dispoziţiile art. 5 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 18/1991, precum şi la art. 1 lit. c) şi art. 4 alin. (1) lit. b), i) şi j) din Legea nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului, apreciind că posibilitatea constituirii dreptului de proprietate privată asupra unor terenuri aflate deja în proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, în favoarea proprietarilor actuali ai construcţiilor, contravine art. 136 alin. (2) şi (4) din Constituţie. Apreciază că noua soluţie legislativă nu ţine cont de prevederile legii organice în materie de concesiune a unor astfel de terenuri, respectiv de Legea nr. 268/2001, şi, ca efect juridic, va introduce în circuitul civil o categorie de terenuri care nu sunt dezafectate, în prealabil, din domeniul public, aspect ce contravine şi art. 5 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 18/1991, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    11. În continuare, autorul sesizării arată că terenurile aferente construcţiilor respective, terenuri având categoria de curţi-construcţii, se află în prezent în proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale. Or, transferul unui bun din proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale în patrimoniul unei alte entităţi nu se poate realiza decât prin prealabile operaţiuni de trecere a respectivului teren din domeniul public în domeniul privat şi, ulterior, de transfer a acestuia. Operaţiunile pot fi realizate prin hotărâre a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local al comunei, al oraşului sau al municipiului, după caz, cu respectarea principiului autonomiei locale consacrat de art. 120 din Constituţie. De altfel, dispoziţiile art. 293 din Codul administrativ, ce reglementează cu caracter general procedura trecerii unui bun din domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale în domeniul public al statului, reprezintă o consacrare a acestui principiu constituţional, dând expresie manifestării de voinţă a organelor deliberative ale unităţilor administrativ-teritoriale.
    12. Ca efect al noii soluţii legislative pentru terenurile aferente construcţiilor edificate de entităţile vizate de legea criticată, având categoria de curţi-construcţii, aflate în proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale, se vor emite, la cerere, de către comisiile judeţene de fond funciar titluri de proprietate proprietarilor actuali ai construcţiilor, fără a se ţine cont de manifestarea de voinţă a organelor deliberative ale unităţilor administrativ-teritoriale de la caz la caz, aspect ce contravine nu doar art. 136 din Constituţie, ci şi art. 120 din Legea fundamentală.
    13. Făcând referire la Decizia nr. 537 din 25 septembrie 2019, paragraful 25, şi la Decizia nr. 683 din 30 septembrie 2020, paragraful 57, autorul obiecţiei apreciază că o astfel de operaţiune dispusă prin lege încalcă garanţiile proprietăţii publice, iar reglementarea prin lege a transferului unor astfel de bunuri într-un domeniu care ţine de administraţie şi de autoritatea executivă aduce atingere art. 1 alin. (4) şi (5), art. 61 alin. (1), art. 102 alin. (1) teza finală, art. 120 alin. (1), art. 136 alin. (2) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie.
    14. În continuare, Preşedintele României apreciază că legea criticată afectează regimul constituţional al proprietăţii private. Autorul sesizării arată că regimul juridic al proprietăţii private, în general, şi, implicit, cel al proprietăţii private a statului nu interzic transmiterea cu titlu gratuit a bunurilor. Deşi statul este liber să dispună de proprietatea sa privată, inclusiv prin transmiterea cu titlu gratuit, ca orice alt titular al dreptului de proprietate privată, exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate privată a statului impune din partea autorităţilor ce deţin prerogativa dispoziţiei cu privire la acest drept o diligenţă sporită faţă de cea a unui proprietar de drept privat obişnuit.
    15. Actualul cadru normativ nu conţine dispoziţii privind transmiterea cu titlu gratuit a terenurilor aflate în domeniul privat al statului, acesta fiind un aspect ce se încadrează în ansamblul garanţiilor prevăzute de Constituţie şi de legislaţia organică din domeniu pentru protecţia patrimoniului statului şi, implicit, a dreptului de proprietate prevăzut de art. 44 din Constituţie. În jurisprudenţa sa, spre exemplu, Decizia nr. 139 din 3 martie 2021, Curtea Constituţională a recunoscut competenţa exclusivă a Parlamentului, ca organ reprezentativ, de a stabili transmiterea cu titlu gratuit a unor terenuri aflate în domeniul privat al statului către terţi, luând în considerare satisfacerea unor obiective de interes pentru dezvoltarea unui segment economic din societate, însă numai sub condiţia reglementării unor garanţii adecvate. Or, în cazul legii supuse controlului de constituţionalitate, nu există reglementate niciun fel de garanţii. Astfel, legea criticată transferă, ca urmare a unei simple cereri, dreptul de proprietate asupra terenurilor din categoria curţi-construcţii către proprietarii construcţiilor respective, cu titlu gratuit, fără a institui minime garanţii necesare şi suficiente pentru ducerea la îndeplinire a unui scop urmărit în cadrul vreunei direcţii concrete a politicii economice a statului.
    16. În absenţa oricăror garanţii care să asigure folosirea terenurilor în acest scop, dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor în discuţie de către deţinătorii construcţiei poate fi urmată de orice operaţiuni, inclusiv înstrăinarea lor imediată, subsecventă şi valorificarea respectivelor active. Or, într-o atare situaţie, o astfel de opţiune majoră a legiuitorului referitoare la patrimoniul statului român ar genera o diminuare ireversibilă a acestuia.
    17. În continuare, autorul obiecţiei arată că, în ceea ce priveşte terenurile aflate în domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale, absenţa oricărui acord al unităţii administrativ-teritoriale conduce la încălcarea art. 120 alin. (1) din Constituţie privind autonomia locală, iar reglementarea prin lege a unui transfer gratuit al terenurilor din domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale, la cerere, în patrimoniul unor persoane fizice sau juridice încalcă şi competenţa autorităţilor locale, fiind contrară art. 1 alin. (4) şi (5) din Constituţie, Parlamentul acţionând cu depăşirea competenţelor constituţionale. Din această perspectivă, prevederile art. I din legea criticată încalcă art. 44 alin. (2) din Constituţie potrivit căruia proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular, cu consecinţe şi pe planul respectării atributelor pe care le conferă dreptul de proprietate titularului său: usus, fructus şi abusus.
    18. Autorul sesizării susţine că, iniţial, alin. (3) al art. 24 din Legea nr. 18/1991 a fost introdus prin Legea nr. 231/2018 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, cu scopul „rezolvării situaţiei juridice a terenurilor situate în intravilanul localităţilor, pe care sunt amplasate construcţii ale fostelor cooperative de producţie, asociaţii economice intercooperatiste şi ale fostelor cooperative de consum“, „fără a aduce nicio tulburare celor care au intrat deja în proprietate prin titlurile eliberate sau numai prin punerea în posesie în baza actelor respective“. Cu toate acestea, modificările succesive, realizate prin Legea nr. 87/2020 pentru modificarea Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi Legea nr. 263/2022 pentru modificarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, au determinat o îndepărtare a conţinutului art. 24 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 de la scopul iniţial, permiţând oricăror proprietari, chiar succesivi, ai construcţiilor, indiferent de data dobândirii acestora şi indiferent de momentul înscrierii în Registrul agricol, să solicite emiterea titlului de proprietate.
    19. De asemenea, legea criticată extinde sfera entităţilor care au edificat construcţii, fără a face o distincţie între regimul juridic al acestora şi fără a ţine cont de legislaţia în vigoare privind modalităţile de transfer al patrimoniului. Pentru fiecare entitate nou-introdusă în textul alin. (3) al art. 24 din Legea nr. 18/1991, respectiv foste întreprinderi agricole de stat, foste societăţi comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, foste staţiuni de maşini agricole, foste cooperative meşteşugăreşti, se impunea analizarea modalităţii specifice de preluare a patrimoniului, prin raportare la actul normativ în baza căruia sau înfiinţat şi funcţionează, şi adoptarea unei soluţii legislative distincte.
    20. Autorul sesizării apreciază că cele reţinute de Curte prin Decizia nr. 913 din 23 iunie 2009 sunt aplicabile în situaţia supusă analizei, a fortiori, având în vedere că soluţia legislativă vizează trecerea gratuită în proprietatea beneficiarilor, iar nu doar în folosinţa acestora, a terenurilor menţionate. Acest fapt este de natură să îl prejudicieze pe actualul proprietar - statul sau o unitate administrativ-teritorială - cu încălcarea garanţiilor dreptului de proprietate publică, privată sau a competenţei autorităţilor locale de a-şi administra patrimoniul, contrar art. 44, 120 şi 136 din Constituţie.
    21. În continuare, autorul sesizării apreciază că neclaritatea şi imprecizia sintagmelor „alte foste entităţi cooperatiste, indiferent de denumirea acestora“, „fostele societăţi comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora“ şi „terenurile aferente acestor construcţii“, utilizate în cuprinsul legii criticate, încalcă standardele de calitate a legii, contrar principiului legalităţii consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie, astfel cum a fost dezvoltat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Apreciază, de asemenea, că, deşi noua condiţie introdusă vizează o solicitare de maximum 2 ha „aferente construcţiilor“, norma art. 24 alin. (3) obligă comisia judeţeană de fond funciar să emită titluri de proprietate „pentru terenurile aferente acestor construcţii“ fără a mai preciza o anumită suprafaţă. O astfel de necorelare a celor două norme poate fi de natură să genereze aplicări neunitare ale acestora, cu impact direct asupra stabilirii unui drept de proprietate asupra terenurilor, în detrimentul actualilor proprietari ai terenurilor.
    22. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. II din legea criticată, autorul sesizării apreciază că acestea încalcă art. 1 alin. (4) şi (5), art. 16, 44, 136 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. Arată că, în prezent, situaţia juridică a terenurilor „aferente construcţiilor“ poate fi una variată, iar legea nu reglementează situaţia procedurilor aflate în derulare privind constituirea sau reconstituirea dreptului de proprietate, aflate fie într-o fază administrativă, fie într-o fază judiciară. Într-o atare situaţie, noua normă are un impact direct asupra acestor proceduri aflate în derulare, nesoluţionate definitiv sau chiar asupra unor situaţii soluţionate definitiv de instanţele de judecată în care s-au respins solicitările formulate.
    23. Lipsa de claritate a sferei entităţilor pentru care se aplică noua soluţie legislativă, nereglementarea distinctă a situaţiei juridice a terenurilor, confuzia cu privire la suprafeţele solicitate, nedelimitarea acestora, necorelarea cu dispoziţiile aflate în vigoare în materie de patrimoniu al fostelor entităţi cooperatiste şi absenţa oricăror norme privind situaţiile în curs sunt de natură atât să genereze un tratament diferenţiat pentru persoanele îndreptăţite la recunoaşterea unui drept de proprietate, contrar art. 16 din Constituţie, cât şi să pună în discuţie securitatea raporturilor juridice, contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    24. Apreciază că într-un domeniu esenţial, precum cel al protejării proprietăţii publice şi private a statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, legiuitorul trebuie să fundamenteze temeinic astfel de intervenţii şi să instituie norme clare, cu respectarea tuturor exigenţelor constituţionale, apte să asigure un just echilibru între politicile de susţinere şi dezvoltare economică şi protecţia patrimoniului statului.
    25. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere.
    26. Guvernul apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este întemeiată în ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate formulate prin raportare la nerespectarea principiului bicameralismului, celelalte critici fiind neîntemeiate.
    În ceea ce priveşte încălcarea principiului bicameralismului arată că Senatul, ca primă Cameră sesizată, a adoptat tacit iniţiativa legislativă, în timp ce Camera Deputaţilor, faţă de forma adoptată de prima Cameră, a adăugat noi reglementări, de substanţă, care nu au fost dezbătute în prima Cameră sesizată. Or, prima Cameră sesizată nu a analizat noua condiţie prevăzută la lit. d) a art. 24 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, introdusă în Camera decizională, astfel încât, în fapt, prima Cameră sesizată nu a avut posibilitatea de a dezbate, în sensul art. 75 alin. (3) din Constituţie, o reglementare de fond, precum cea introdusă de Camera decizională.

    27. Aşa fiind, modificările şi completările pe care Camera decizională le-a adus propunerii legislative adoptate de prima Cameră sesizată, sub aspectul condiţiilor necesar a fi îndeplinite de către persoanele interesate să beneficieze de prevederile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, au un caracter de noutate faţă de materia propusă de iniţiatori, adoptată tacit de Senat, referindu-se la ipoteze normative neavute în vedere de aceştia.
    28. Prin urmare, modificarea şi completarea art. 24 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 de către Camera de reflecţie imprimă atât deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului, cât şi o configuraţie semnificativ diferită între acestea. Aşa fiind, Guvernul apreciază ca fiind întemeiată critica privind încălcarea art. 61 alin. (2) şi a art. 75 din Constituţie, cu referire la principiul bicameralismului.
    29. Referitor la încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie în cazul necorelării titlului cu intervenţiile realizate asupra Legii nr. 18/1991, Guvernul susţine că această critică nu este întemeiată, intervenţia legislativă realizată asupra art. 24 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 subsumându-se modificării unei dispoziţii legale în vigoare.
    30. Referitor la afectarea regimului constituţional al proprietăţii publice, Guvernul susţine că autorul sesizării pleacă de la o premisă greşită cu privire la trecerea în mod direct a unui bun proprietate publică în proprietatea privată a unei persoane de drept privat. Astfel, în vederea reconstituirii/constituirii dreptului de proprietate, este esenţial ca imobilul să fie trecut din domeniul public al statului în cel privat, operaţiune prin care acesta intră în circuitul civil, putând servi la retrocedare. Arată că, prin Decizia nr. 23 din 17 octombrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cadrul soluţionării unui recurs în interesul legii, a interpretat sintagma „în condiţiile legii“ din cuprinsul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, în sensul „că se impune îndeplinirea cerinţelor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care stipulează că trecerea din domeniul public în domeniul privat se face prin hotărâre a Guvernului, dacă prin Constituţie sau prin lege nu se prevede altfel“. Niciuna dintre legile fondului funciar nu prevede o situaţie derogatorie, în sensul ca trecerea imobilelor din domeniul public în cel privat să se realizeze altfel decât potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
    31. Arată că dispoziţiile art. 10 alin. (2) şi cele ale art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 sunt preluate şi de cele ale art. 361 alin. (1), (3) şi (4) din Codul administrativ şi că, în consecinţă, considerentele deciziei anterior amintite rămân aplicabile şi noii reglementări referitoare la trecerea bunurilor din domeniul public în domeniul privat al statului în vederea reconstituirii dreptului de proprietate, fiind necesar să se realizeze dezafectarea bunului.
    32. În continuare, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale, spre exemplu, Decizia nr. 1.285 din 2 decembrie 2008, Decizia nr. 455 din 24 iunie 2020 sau Decizia nr. 235 din 19 februarie 2009, susţine că, în materia legislaţiei fondului funciar şi a reconstituirii/constituirii dreptului de proprietate, legiuitorul dispune de o marjă largă de apreciere. Aşa fiind, criticile formulate vizează aspecte de oportunitate a reglementării ce ţin exclusiv de marja de apreciere a autorităţii legislative şi, în acest context, nu se poate vorbi despre o afectare a dreptului de proprietate publică.
    33. Cu privire la afectarea regimului constituţional al proprietăţii private, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale anterior amintită, Guvernul apreciază că criticile formulate tind la completarea normelor criticate cu aspecte care ţin, însă, de marja de apreciere a legiuitorului şi care nu pot fi cenzurate prin intermediul unor critici de neconstituţionalitate.
    34. Totodată, susţine că nu poate fi reţinută nici critica referitoare la pretinsa nesocotire a principiului autonomiei locale, consacrat de art. 120 alin. (1) din Constituţie. În acest sens, invocă Decizia nr. 154 din 30 martie 2004 şi Decizia nr. 123 din 25 aprilie 2001, arătând că instanţa de contencios constituţional a statuat că principiul autonomiei locale nu include şi absolvirea autorităţilor administraţiei publice locale de la obligaţia respectării legilor cu caracter general şi valabilitatea pe întreg teritoriul ţării.
    35. În ceea ce priveşte criticile referitoare la lipsa unor delimitări şi criterii în lege prin raportare la regimul juridic al terenurilor, cu afectarea unor garanţii ale dreptului de proprietate publică şi privată, Guvernul arată că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că, de principiu, nu intră în atribuţiile sale cenzurarea interpretării date de către instanţele judecătoreşti unei dispoziţii legale, controlul judecătoresc realizându-se exclusiv în cadrul sistemului căilor de atac prevăzut de lege. S-a statuat, de asemenea, că o astfel de ingerinţă a Curţii în activitatea de judecată ar fi neconstituţională, fiind contrară prevederilor art. 126 din Constituţie, potrivit cărora justiţia se înfăptuieşte prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Aşa fiind, având în vedere că, în conformitate cu art. 142 din Constituţie, Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei, iar, potrivit art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992, aceasta asigură controlul de constituţionalitate a legilor, a ordonanţelor Guvernului, a tratatelor internaţionale şi a regulamentelor Parlamentului, prin raportare la dispoziţiile şi principiile Constituţiei, Guvernul apreciază că nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate modificarea, respectiv aplicarea şi interpretarea legii, acestea fiind atributul exclusiv al legiuitorului şi al instanţelor judecătoreşti, după caz.
    36. În ceea ce priveşte lipsa de claritate şi previzibilitate a unor sintagme din normele nou-introduse, Guvernul invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, spre exemplu, Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012 sau Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013 şi Decizia nr. 772 din 15 decembrie 2016. Apreciază că, prin prisma celor reţinute în jurisprudenţa anterior menţionată, criticile de neconstituţionalitate raportate la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie sunt neîntemeiate, sintagmele criticate nefiind lipsite de claritate şi previzibilitate.
    37. În final, apreciază ca fiind neîntemeiate şi criticile de neconstituţionalitate aduse dispoziţiilor art. II din legea criticată.
    38. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.
    39. Curtea, la termenul de judecată din 24 septembrie 2024, a amânat succesiv deschiderea dezbaterilor, iar la data de 1 iulie 2025 a pronunţat prezenta decizie.
    CURTEA,
    examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Guvernului, raportul judecătorului-raportor, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    40. Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie Legea pentru modificarea art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991. Legea criticată prevede următoarele:
    "ART. I
    La articolul 24 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998, cu modificările şi completările ulterioare, alineatul (3) se modifică şi va avea următorul cuprins:

    (3) Pentru proprietarii actuali ai construcţiilor edificate de către fostele cooperative agricole de producţie, de fostele asociaţii economice intercooperatiste, de fostele organizaţii şi entităţi ale cooperaţiei de consum, de fostele întreprinderi agricole de stat, de fostele societăţi comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, de fostele staţiuni de maşini agricole, de fostele cooperative meşteşugăreşti ori de alte foste entităţi cooperatiste, indiferent de denumirea acestora, comisia judeţeană de fond funciar va emite, la cerere, titluri de proprietate privind constituirea dreptului de proprietate pentru terenurile aferente acestor construcţii, terenuri având categoria de curţi-construcţii, cu îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
    a) solicitanţii fac dovada proprietăţii asupra construcţiilor;
    b) solicitanţii fac dovada înregistrării construcţiei în registrul agricol, cu excepţia persoanelor pentru ale căror construcţii nu există obligaţia legală de înscriere în registrul agricol, precum şi dovada plăţii impozitelor şi taxelor aferente acesteia în conformitate cu prevederile legale;
    c) pentru terenul aferent construcţiei nu a fost constituit sau reconstituit dreptul de proprietate în favoarea altei persoane;
    d) solicitanţii au formulat cerere în temeiul prezentei legi, pentru o suprafaţă totală de maxim 2 ha aferente construcţiilor.
    ART. II
    În termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, proprietarii actuali ai construcţiilor edificate, prevăzuţi la art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările aduse prin prezenta lege, pot depune cerere, personal sau prin poştă, cu confirmare de primire, pentru emiterea titlului de proprietate, la primăria localităţilor în a căror rază teritorială se află terenul."

    41. Autorul sesizării susţine că dispoziţiile legii criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (4) referitor la principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale, art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii, art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 44 referitor la dreptul de proprietate privată, art. 61 referitor la rolul şi structura Parlamentului, art. 73 alin. (3) lit. m) referitor la categoriile de legi, art. 75 referitor la sesizarea Camerelor Parlamentului, art. 102 alin. (1) teza finală referitor la rolul şi structura Guvernului, art. 120 alin. (1) referitor la principiile de bază ale administraţiei publice, art. 136 alin. (2) şi (4) referitor la proprietate şi art. 147 alin. (4) referitor la deciziile Curţii Constituţionale.
    42. În vederea soluţionării prezentei obiecţii de neconstituţionalitate, Curtea constată că este necesară verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a acesteia, prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sub aspectul titularului dreptului de sesizare, al termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi al obiectului controlului de constituţionalitate. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale din perspectiva legalei sale sesizări, iar cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează a fi cercetate în ordinea menţionată, constatarea neîndeplinirii uneia având efecte dirimante şi făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 334 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 31 mai 2018, paragraful 27, sau Decizia nr. 385 din 5 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 488 din 13 iunie 2018, paragraful 32).
    43. Referitor la titularul dreptului de sesizare, prezenta obiecţie de neconstituţionalitate a fost formulată de Preşedintele României, care, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, are dreptul de a sesiza Curtea Constituţională pentru exercitarea controlului de constituţionalitate a priori, fiind, aşadar, îndeplinită această primă condiţie de admisibilitate.
    44. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de control constituţional şi la obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum Curtea observă din fişa legislativă, legea supusă controlului a fost adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, la data de 26 iunie 2024 şi a fost trimisă spre promulgare la data de 1 iulie 2024. Prezenta sesizare formulată de Preşedintele României a fost înregistrată la Curtea Constituţională în data de 19 iulie 2024. Curtea reţine, aşadar, că sesizarea de neconstituţionalitate a fost formulată în termenul de 20 de zile prevăzut de art. 77 alin. (1) din Constituţie şi că legea nu a fost promulgată de Preşedintele României, astfel că obiecţia de neconstituţionalitate este admisibilă sub aspectul termenului în care poate fi sesizată instanţa de control constituţional.
    45. În vederea analizării admisibilităţii prezentei sesizări cu privire la cel de-al treilea aspect de admisibilitate - obiectul controlului de constituţionalitate, respectiv stabilirea sferei de competenţă a Curţii cu privire la legea dedusă controlului -, Curtea reţine că obiectul criticilor îl constituie conţinutul normativ al legii adoptate de Parlament, dar încă nepromulgată de Preşedintele României.
    46. În consecinţă, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor legale criticate.
    47. Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că o primă critică de neconstituţionalitate se referă la încălcarea de către legea criticată a principiului bicameralismului. Referitor la aceasta, Curtea reţine că principiul bicameralismului a fost dezvoltat de către instanţa de contencios constituţional pe cale jurisprudenţială, stabilind criterii esenţiale în vederea determinării încălcării acestuia. În esenţă, Curtea a subliniat că, ţinând seama de caracterul indivizibil al Parlamentului ca organ reprezentativ al poporului român şi unică autoritate legiuitoare a ţării, Constituţia nu permite adoptarea unei legi de către o singură Cameră, fără ca proiectul de lege să fi fost dezbătut şi de cealaltă Cameră. Legea este, cu aportul specific al fiecărei Camere, opera întregului Parlament, drept care autoritatea legiuitoare trebuie să respecte principiile constituţionale în virtutea cărora o lege nu poate fi adoptată de o singură Cameră. Aşa fiind, modificările şi completările pe care Camera decizională le aduce proiectului de lege sau propunerii legislative adoptate de prima Cameră sesizată trebuie să se raporteze la materia şi la forma în care a fost reglementată de prima Cameră. Altfel, se ajunge la situaţia ca o singură Cameră, şi anume Camera decizională, să legifereze, ceea ce contravine principiului bicameralismului, care presupune atât conlucrarea celor două Camere în procesul de elaborare a legilor, cât şi obligaţia acestora de a-şi exprima prin vot poziţia cu privire la adoptarea legilor (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 379 din 11 iulie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 786 din 9 august 2024, paragraful 56).
    48. Curtea a stabilit două criterii esenţiale pentru a se determina cazurile în care prin procedura parlamentară se încalcă principiul bicameralismului: pe de o parte, existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Întrunirea celor două criterii este de natură să afecteze principiul bicameralismului care guvernează activitatea de legiferare a Parlamentului, plasând pe o poziţie privilegiată Camera decizională, cu eliminarea, în fapt, a primei Camere sesizate din procesul legislativ (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011, sau Decizia nr. 76 din 30 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 20 martie 2019, paragraful 31).
    49. În sensul jurisprudenţei Curţii Constituţionale, bicameralismul, reglementat prin art. 61 alin. (2) şi art. 75 din Constituţie, nu presupune ca proiectul de lege să fie adoptat în mod identic de cele două Camere ale Parlamentului; din contră, Camera decizională este în drept să adopte proiectul de lege într-o formă diferită, în măsura în care menţine obiectul de reglementare al iniţiativei legislative şi concepţia de ansamblu a acesteia. Stabilind limitele principiului bicameralismului, Curtea a apreciat că aplicarea acestui principiu nu poate avea ca efect deturnarea rolului de Cameră de reflecţie al primei Camere sesizate, în sensul că aceasta ar fi Camera care ar fixa în mod definitiv conţinutul proiectului sau al propunerii legislative (şi, practic, conţinutul normativ al viitoarei legi), ceea ce are drept consecinţă faptul că cea de-a doua Cameră, Camera decizională, nu va avea posibilitatea să modifice ori să completeze legea adoptată de Camera de reflecţie, ci doar să o aprobe sau să o respingă. Bicameralismul nu înseamnă însă ca ambele Camere să se pronunţe asupra unei soluţii legislative identice, în Camera decizională putând exista abateri inerente de la forma adoptată de Camera de reflecţie, desigur, fără schimbarea obiectului esenţial al proiectului de lege/propunerii legislative. A nega posibilitatea Camerei decizionale de a se îndepărta de la forma votată în Camera de reflecţie ar însemna limitarea rolului său constituţional, iar caracterul decizional ataşat acesteia devine iluzoriu. S-ar ajunge la un veritabil mimetism, în sensul că cea de-a doua Cameră se va identifica, în ceea ce priveşte activitatea sa legislativă, cu prima Cameră, neputându-se îndepărta în niciun fel de la soluţiile legislative pentru care a optat prima Cameră, ceea ce este contrar, până la urmă, chiar ideii de bicameralism.
    50. Prin urmare, în jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că nu se poate susţine încălcarea principiului bicameralismului atât timp cât legea adoptată de Camera decizională se referă la aspectele principiale pe care le-a avut în vedere propunerea/proiectul de lege în forma sa însuşită de Camera de reflecţie. În acest sens, modificările aduse formei adoptate de Camera de reflecţie trebuie să cuprindă o soluţie legislativă care păstrează concepţia de ansamblu a acesteia şi să fie adaptate în mod corespunzător, prin stabilirea unei soluţii legislative alternative/complementare care nu se abate de la forma adoptată de Camera de reflecţie, în condiţiile în care aceasta este mai cuprinzătoare sau mai bine articulată în cadrul ansamblului legii, cu realizarea anumitor coroborări inerente oricărei modificări (Decizia nr. 765 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 21 februarie 2017, paragrafele 37 şi 38, sau Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017, paragraful 45).
    51. Raportând aceste considerente de principiu la prezenta cauză şi analizând procedura legislativă de adoptare a legii criticate, Curtea constată că legea criticată a fost adoptată tacit de Senat, în calitate de primă Cameră sesizată, ca urmare a depăşirii termenului de adoptare, potrivit art. 75 alin. (2) teza a treia din Constituţie, ceea ce reprezintă asumarea conţinutului juridic original al acestuia de către prima Cameră sesizată (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 412 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 25 iulie 2017, paragraful 36).
    52. Analizând comparativ forma adoptată de Senat şi forma adoptată de Camera decizională, Curtea reţine că modificările şi completările aduse formei iniţiale se circumscriu aceloraşi soluţii legislative, neexistând deosebiri majore de conţinut juridic între ele. Astfel, din analiza amendamentelor adoptate de Camera decizională Curtea observă că acestea se referă la introducerea unei noi condiţii ce trebuie îndeplinită pentru ca persoanele interesate să poată solicita emiterea titlului de proprietate asupra terenurilor aferente construcţiilor vizate de art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, precum şi la introducerea unui termen în care aceste cereri trebuie depuse. Compararea celor două forme ale Legii pentru modificarea art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991 şi analiza soluţiilor legislative relevă doar o aparentă îndepărtare a formei proiectului de lege adoptat de Camera Deputaţilor de structura şi conţinutul formei adoptate de Senat şi de scopul urmărit de iniţiatori. În realitate, din interpretarea teleologică a conţinutului celor două forme ale proiectului de lege, Curtea constată că, în ambele cazuri, viziunea normativă de ansamblu a celor două forme adoptate de cele două Camere este aceeaşi.
    53. Curtea observă că, deşi forma adoptată de Senat, prima Cameră sesizată, diferă faţă de cea adoptată de Camera Deputaţilor, Cameră decizională, între cele două forme ale legii nu există diferenţe majore de conţinut, legea finală dând substanţă şi efectivitate scopului urmărit de iniţiator. Curtea constată, astfel, că legea, în redactarea pe care a adoptat-o Camera Deputaţilor, nu se îndepărtează în mod esenţial de textul adoptat în Senat şi nici de obiectivele urmărite de iniţiativa legislativă, prin modificările aduse, Camera Deputaţilor reglementând norme care au fost puse în dezbaterea Senatului, ca primă Cameră sesizată, elementele novatoare nefiind semnificative, de substanţă, ci, dimpotrivă, ele circumscriindu-se complementar obiectului de reglementare al legii.
    54. Aşa fiind, Curtea constată că Legea pentru modificarea art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991 nu încalcă principiul bicameralismului.
    55. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea art. 1 alin. (5) şi a art. 147 alin. (4) din Constituţie, deoarece intervenţiile legislative au fost realizate fără corelarea titlului actului normativ cu conţinutul acestuia, Curtea observă că această critică nu poate fi reţinută. Curtea reţine că obiectul de reglementare al unei legi se deduce din titlul acesteia, care, potrivit art. 41 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, „cuprinde denumirea generică a actului, în funcţie de categoria sa juridică şi de autoritatea emitentă, precum şi obiectul reglementării exprimat sintetic“. Aşadar, în lipsa unor dispoziţii generale ale legii care să orienteze reglementarea, obiectul acesteia este dat chiar prin titlu (a se vedea Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 89, sau Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 2 februarie 2015, paragraful 23). Curtea a constatat că titlul legii este cel care califică obiectul său de reglementare, iar conţinutul normativ al legii trebuie să fie în consonanţă cu acesta, neputând exista nicio lipsă de corelare între obiectul de reglementare şi conţinutul normativ concret al legii (Decizia nr. 619 din 11 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 6 din 4 ianuarie 2017, paragraful 28).
    56. Totodată, Curtea, prin Decizia nr. 56 din 16 februarie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 13 aprilie 2022, paragrafele 50-52, a reţinut, cu valoare de principiu, că un act normativ va viza numai obiectul său de reglementare, precum şi măsurile conexe, de corelare sau de politică legislativă, ce au legătură cu domeniul astfel determinat, legiuitorul fiind competent să adopte măsuri de corelare a soluţiilor legislative preconizate cu ansamblul actelor normative care fac parte din fondul activ al legislaţiei. Astfel, Curtea a constatat că, în procedura generală de legiferare, ţine de opţiunea exclusivă a Parlamentului să adopte reglementările pe care le consideră oportune sau necesare, cu respectarea Constituţiei, însă Parlamentul trebuie să se limiteze la obiectul de reglementare, neputând promova soluţii legislative ce nu se circumscriu acestuia sau nu sunt în legătură cu acesta. Iniţiatorul legii sau deputaţii/senatorii, pe calea amendamentelor, au şi posibilitatea de a modifica alte legi, aşadar, să extindă obiectul de reglementare al legii, cu condiţia menţinerii caracterului omogen şi unitar al relaţiilor sociale reglementate. Însă extinderea obiectului de reglementare trebuie realizată mai întâi prin titlu, pentru că, potrivit jurisprudenţei antereferite a Curţii, titlul legii este cel care fixează obiectul său de reglementare, neputând astfel să existe o relaţie distonantă între titlu şi conţinutul efectiv al legii.
    57. Raportat la cauza de faţă, Curtea reţine că titlul actului normativ criticat este unul explicit şi clar, fiind vorba de o lege de modificare a art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991. În acest context, Curtea observă că art. II din actul normativ criticat reglementează un termen în care persoanele interesate trebuie să depună cererea prin care solicită emiterea titlului de proprietate asupra terenurilor aferente construcţiilor vizate de art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, astfel cum acesta urmează să fie modificat.
    58. În aceste condiţii, Curtea constată că dispoziţiile art. II din actul normativ criticat se subsumează obiectului de reglementare al Legii pentru modificarea art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, fiind în legătură cu acesta, fără a promova o soluţie legislativă distinctă. Aşa fiind, Curtea constată că introducerea art. II în textul legii criticate nu este contrară art. 1 alin. (5) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, existând o conexiune între acest articol, pe de o parte, şi articolul prin care se modifică art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, pe de altă parte.
    59. În continuare, Curtea observă că autorul obiecţiei apreciază că dispoziţiile criticate afectează regimul constituţional al proprietăţii private, precum şi pe cel al proprietăţii publice, astfel cum acestea sunt reglementate de prevederile art. 44 şi art. 132 alin. (2) şi (4) din Constituţie. Observând ansamblul legislativ invocat de către autorul obiecţiei aplicabil terenurilor la care se referă actul normativ criticat, întreaga problematică a relaţiilor sociale ce reprezintă obiectul de reglementare a Legii fondului funciar nr. 18/1991, precum şi sfera de aplicare a unui act normativ, potrivit art. 7 alin. (1) din Codul civil, Curtea pleacă de la premisa că terenurile care fac obiectul legii criticate se află în proprietatea publică/privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale.
    60. Aşa fiind, Curtea reţine că autorul obiecţiei dezvoltă critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea prevederilor art. 44 din Constituţie din două perspective, şi anume: (i) afectarea regimului constituţional al proprietăţii private a statului şi (ii) afectarea regimului constituţional al proprietăţii private a unităţilor administrativ-teritoriale.
    61. În ceea ce priveşte afectarea regimului constituţional al proprietăţii private a statului, Curtea observă că, prin Decizia nr. 139 din 3 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 302 din 25 martie 2021, paragrafele 94-98, a statuat că domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit, potrivit art. 354 din Codul administrativ, din bunuri aflate în proprietatea lor şi care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri, statul sau unităţile administrativ-teritoriale au un drept de proprietate privată. Prin urmare, bunurile din domeniul privat sunt alienabile, prescriptibile şi sesizabile, aflându-se în circuitul civil, spre deosebire de bunurile din domeniul public, care, în raport cu dispoziţiile art. 136 alin. (4) din Constituţie, sunt inalienabile.
    62. În ceea ce priveşte regimul juridic al proprietăţii private a statului sau a unităţilor administrative-teritoriale, art. 355 din Codul administrativ stabileşte că bunurile care fac parte din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale se află în circuitul civil şi se supun regulilor prevăzute de Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011, cu modificările şi completările ulterioare, dacă prin lege nu se prevede altfel. Potrivit art. 553 alin. (4) din Codul civil, „bunurile obiect al proprietăţii private, indiferent de titular, sunt şi rămân în circuitul civil, dacă prin lege nu se spune altfel. Ele pot fi înstrăinate, pot face obiectul unei urmăriri silite şi pot fi dobândite prin orice mod prevăzut de lege“.
    63. Având în vedere că obiect al proprietăţii private îl formează inclusiv bunurile care alcătuiesc domeniul privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale [art. 553 alin. (1) din Codul civil], bunuri care pot fi înstrăinate, pot face obiectul unei urmăriri silite şi pot fi dobândite prin orice mod prevăzut de lege [art. 553 alin. (4) din Codul civil], statul este liber să dispună de proprietatea sa privată, inclusiv prin transmiterea cu titlu gratuit a bunurilor sale unui alt subiect de drept, ca de altfel orice titular particular al dreptului de proprietate privată.
    64. Elementele regimului juridic aplicabil proprietăţii private sunt conturate în cuprinsul art. 44 şi al art. 136 alin. (5) din Constituţie. Astfel, art. 136 din Constituţie nu conţine prevederi cu regim de protecţie specială cu privire la proprietatea privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, ci doar cu privire la proprietatea publică, stabilind la alin. (5) că proprietatea privată este inviolabilă în condiţiile legii organice.
    65. Conform art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie, atât proprietatea privată a statului, cât şi cea a persoanelor fizice sau juridice de drept privat beneficiază de acelaşi regim juridic de drept privat. Aşadar, Constituţia nu instituie pentru stat un regim distinct şi privilegiat de protecţie specială a proprietăţii sale private în comparaţie cu proprietatea publică. Prin urmare, statul, prin autorităţile sale competente şi potrivit scopurilor sale de dezvoltare socioeconomică, are libertatea juridică de a dispune de această proprietate în limitele Constituţiei.
    66. În ceea ce priveşte critica referitoare la afectarea regimului constituţional al proprietăţii private a statului prin actul normativ criticat, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 139 din 3 martie 2021, precitată, paragrafele 110, 112 şi 113, a statuat că transmiterea dreptului de proprietate privată a statului către o terţă entitate prin vânzare este reglementat în Codul administrativ. Acest act normativ nu stabileşte toate modalităţile de înstrăinare a acestor bunuri, fiind la latitudinea legiuitorului să adopte acte normative speciale prin care să reglementeze punctual transmiterea dreptului de proprietate a statului şi prin alte modalităţi de înstrăinare. Astfel, Codul administrativ prevede că Guvernul poate realiza operaţiunile de transmitere, cu titlu oneros, a dreptului de proprietate, dar nu i-a conferit competenţa legală de transmitere a proprietăţii cu titlu gratuit. Transmiterea unui bun imobil cu titlu gratuit în proprietatea unei entităţi private este un act de dispoziţie şi de putere, astfel că, prin definiţie, îi revine Parlamentului decizia de oportunitate, în virtutea competenţei sale generale de legiferare, prevăzută în art. 61 din Constituţie. În acelaşi sens, Curtea a reţinut că numai organul reprezentativ al poporului, respectiv Parlamentul, îşi poate asuma decizia transmiterii gratuite a terenurilor din sfera proprietăţii private a statului în scopul unor investiţii privind dezvoltarea economică a unui segment determinat, în temeiul legitimării sale democratice.
    67. Astfel, în ceea ce priveşte transmiterea dreptului de proprietate privată a statului, competenţa originară este şi rămâne a Parlamentului, care poate, în mod direct, prin lege, să dispună înstrăinarea acestor bunuri şi cu titlu gratuit. Transmiterea cu titlu gratuit a dreptului de proprietate asupra unui bun proprietate privată a statului nu se încadrează în modalităţile comune de exercitare a dreptului de proprietate stabilite de art. 362-364 din Codul administrativ. Având în vedere că regula comună pentru transmiterea dreptului de proprietate este obţinerea unui echivalent direct şi nemijlocit, aprecierea oportunităţii transmiterii cu titlu gratuit a unor bunuri din proprietatea privată a statului revine, în exclusivitate, Parlamentului, singurul în măsură să poată aprecia şi decide, în consecinţă, cu privire la necesitatea unui asemenea transfer, în virtutea competenţelor sale generale de legiferare, scopul urmărit fiind acela al obţinerii unor rezultate social-economice sau realizarea unor obiective de dezvoltare naţională.
    68. În continuare, având ca premisă cele anterior statuate, precum şi dispoziţiile constituţionale ale art. 47 alin. (1) referitoare la luarea măsurilor de dezvoltare economică, respectiv cele ale art. 135 alin. (2) lit. a) referitoare la crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie, Curtea a constatat că proprietatea privată se află la baza economiei de piaţă, în cadrul căreia nu poate fi negat rolul statului, acesta trebuind să asigure, în esenţă, dezvoltarea economică a ţării prin punerea în valoare a bunurilor în proprietatea sa, publică sau privată, chiar şi prin asigurarea dezvoltării proprietăţii private a celorlalte subiecte de drept (Decizia nr. 139 din 3 martie 2021, paragrafele 114 şi 116).
    69. Ca urmare, Curtea a statuat, cu valoare de principiu, că transferul gratuit al bunurilor proprietate privată a statului se poate realiza prin lege, în condiţiile art. 44, 47 şi 135 din Constituţie, având în vedere obligaţia constituţională a statului de a lua măsurile de dezvoltare economică şi de creare a cadrului favorabil valorificării factorilor de producţie, sub condiţia reglementării unor garanţii necesare şi suficiente pentru ducerea la îndeplinire a scopului urmărit (Decizia nr. 139 din 3 martie 2021, paragraful 120).
    70. Curtea a reţinut că, prin instituirea unor garanţii pentru ducerea la îndeplinire a finalităţii urmărite prin transferul realizat, se păstrează un just echilibru între interesul urmărit de legiuitor şi cel al entităţii beneficiare a dreptului de proprietate (Decizia nr. 139 din 3 martie 2021, paragraful 119).
    71. Plecând de la cele anterior reţinute, Curtea constată că, în jurisprudenţa sa, a fixat reperele constituţionale ce trebuie respectate atunci când legiuitorul intenţionează să reglementeze trecerea gratuită a unui bun din domeniul privat al statului în proprietatea unei terţe entităţi de drept privat, şi anume: (i) competenţa legală de transmitere, cu titlu gratuit, a unui bun aflat în proprietatea privată a statului în proprietatea unei terţe entităţi de drept privat aparţine exclusiv Parlamentului, în virtutea art. 61 din Constituţie; (ii) legiuitorul trebuie să precizeze scopul transmiterii dreptului de proprietate privată a statului unei terţe entităţi de drept privat, acesta trebuind să urmărească satisfacerea unui interes public; (iii) transmiterea, cu titlu gratuit, a unui bun aflat în proprietatea privată a statului în proprietatea unei terţe entităţi de drept privat trebuie să fie însoţită de reglementarea unor garanţii necesare şi suficiente pentru ducerea la îndeplinire a scopului urmărit.
    72. Aplicând cele anterior menţionate la cauza de faţă, Curtea observă că actul normativ este o lege adoptată de către Parlament, în virtutea art. 61 din Constituţie, astfel că prima condiţie instituită de jurisprudenţa Curţii Constituţionale este îndeplinită.
    73. În continuare, Curtea reţine că a doua condiţie ce trebuie îndeplinită, pentru a fi respectate exigenţele constituţionale impuse de jurisprudenţa sa, se referă la existenţa unui scop legitim care justifică măsura legislativă adoptată referitoare la transmiterea dreptului de proprietate privată a statului unei terţe entităţi de drept privat. Aşa fiind, Curtea observă că, în analiza scopului pentru care o măsură legislativă a fost adoptată, a avut în vedere fie expunerea de motive a actului respectiv (a se vedea Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014), fie elemente legislative ce conturează scopul avut în vedere de legiuitor (a se vedea Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015). În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, paragraful 39, şi Decizia nr. 626 din 22 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 3 februarie 2021, paragraful 24).
    74. Referitor la acest aspect, Curtea observă că este necesar ca scopul transferului dreptului de proprietate să se circumscrie politicii legislative a statului pentru satisfacerea unui interes public, iar nu unor probleme de atribuire a unor bunuri în interes strict personal şi particular, cu consecinţa creării unor privilegii personale/private. Astfel, ţine de opţiunea exclusivă a legiuitorului să adopte o reglementare generală care să stabilească condiţiile în care bunurile ce fac obiectul proprietăţii private a statului pot fi înstrăinate, caz în care autorităţile publice cu competenţe în aplicarea legii îşi vor ordona în mod corespunzător conduita şi/sau o reglementare specială, chiar cazuistică, având ca obiect realizarea acestui transfer de proprietate, în scopul satisfacerii unor obiective de interes pentru dezvoltarea unui segment economic din societate. Aşadar, transferul gratuit al bunurilor proprietate privată a statului se poate realiza prin lege, în condiţiile art. 44, 47 şi 135 din Constituţie, având în vedere obligaţia constituţională a statului de a lua măsurile de dezvoltare economică şi de creare a cadrului favorabil valorificării factorilor de producţie (Decizia nr. 139 din 3 martie 2021, paragrafele 106, 109 şi 120).
    75. Punctual, Curtea a reţinut, spre exemplu, că scoaterea din fondul forestier naţional, în mod definitiv, a zonelor de sit şi a celor de protecţie urmăreşte un scop legitim, respectiv cel de conservare a siturilor arheologice din zona cetăţilor dacice. Din acest punct de vedere, prevederea legală criticată constituie o măsură adecvată, fiind capabilă, în abstract şi în mod obiectiv, să îndeplinească scopul legitim urmărit (Decizia nr. 726 din 13 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 31 mai 2024, paragraful 45). Totodată, cu privire la scopul transmiterii dreptului de proprietate privată a statului către Camera de Comerţ şi Industrie a României, Curtea a reţinut că aceasta se realizează în vederea desfăşurării exclusive a activităţii specifice cu caracter de continuitate a acesteia, respectiv sprijinirea şi apărarea intereselor generale ale comunităţii de afaceri din România, promovarea şi dezvoltarea industriei, comerţului, serviciilor şi agriculturii în concordanţă cu cerinţele economiei de piaţă [art. 24 alin. (1) din Legea camerelor de comerţ din România nr. 335/2007], a desfăşurării activităţii specifice, cum sunt, dar fără a fi limitative, cele pentru organizarea de târguri şi expoziţii, pentru publicitate şi reclamă comercială, protecţia proprietăţii intelectuale şi orice alte activităţi şi prestări de servicii în folosul comunităţii de afaceri, inclusiv pentru implicarea în realizarea de proiecte de dezvoltare urbană durabilă menite să susţină mediul de afaceri [art. 28 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 335/2007, astfel cum este modificat prin art. I pct. 1 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii camerelor de comerţ din România nr. 335/2007] (Decizia nr. 139 din 3 martie 2021, paragraful 101). În egală măsură, Curtea a reţinut că, având în vedere importanţa domeniului reglementat, analizată din perspectiva regimului juridic al suprafeţei de teren vizate şi a afectaţiunii acesteia, se impune stabilirea cu claritate a condiţiilor referitoare la transferul interdomenial, inclusiv a celor referitoare la justificarea temeinică a încetării uzului sau interesului public naţional, şi a garanţiilor necesare şi suficiente pentru ducerea la îndeplinire a scopului urmărit (Decizia nr. 285 din 17 mai 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 593 din 29 iunie 2023, paragraful 54).
    76. Aplicând jurisprudenţa anterior menţionată în prezenta cauză, Curtea observă că, potrivit expunerii de motive, propunerea legislativă s-a bazat pe considerente referitoare, spre exemplu, la faptul că: Legea nr. 18/1991 „este încă deficitară în gestionarea unor probleme punctuale, des întâlnite în practica judiciară“; „o lacună majoră a Legii nr. 18/1991 o reprezintă lipsa din cuprinsul art. 24 a referinţei exprese la întreprinderile agricole de stat, la societăţile comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, la staţiunile de maşini agricole, precum şi la orice societăţi, entităţi sau persoane juridice proprietare sau deţinătoare ale construcţiilor edificate în timpul cooperativizării sau până în 01.01.1990“; „jurisprudenţa la nivel naţional este în sensul respingerii cererilor proprietarilor de construcţii edificate de către fostele întreprinderi agricole de stat sau de către fostele staţiuni de maşini agricole prin care se solicită emiterea de titluri de proprietate privind constituirea dreptului de proprietate pentru terenurile aferente construcţiilor anterior menţionate. Cu toate acestea, există decizii ale instanţelor în sensul stabilirii dreptului de proprietate asupra unor terenuri aferente construcţiilor edificate de o formă asociativă distinctă de cele enumerate în cuprinsul art. 24 din Legea nr. 18/1991“; „în prezent majoritatea sediilor fostelor CAPuri, IAS-uri sau SMA-uri se află într-o stare înaintată de degradare, unele dintre ele reprezentând reale pericole din punctul de vedere al stabilităţii construcţiilor“.
    77. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că legiuitorul nu a indicat scopul legitim al reglementării transferului de proprietate, circumscris politicii legislative a statului pentru satisfacerea unui interes public. Curtea reţine că simpla reglementare a constituirii dreptului de proprietate - prin transmiterea, cu titlu gratuit, a unui bun aflat în proprietatea privată a statului în proprietatea unei terţe entităţi de drept privat - nu poate constitui un scop în sine al unui act normativ, această reglementare reprezentând doar un mijloc, un instrument pentru asigurarea în mod obiectiv a unui scop legitim îndreptat către satisfacerea unui interes public.
    78. Aşa fiind, Curtea constată că cea de-a doua condiţie instituită de jurisprudenţa Curţii Constituţionale nu este îndeplinită, din modalitatea de reglementare nereieşind că scopul transmiterii dreptului de proprietate privată a statului către o terţă entitate de drept privat urmăreşte satisfacerea unui interes public.
    79. În ceea ce priveşte cea de-a treia condiţie, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale, transmiterea, cu titlu gratuit, a unui bun aflat în proprietatea privată a statului în proprietatea unei terţe entităţi de drept privat trebuie să fie însoţită de reglementarea unor garanţii necesare şi suficiente pentru ducerea la îndeplinire a scopului urmărit. Asupra obligaţiei legiuitorului de a reglementa garanţii necesare şi suficiente în cazul legiferării în materia anterior menţionată, Curtea s-a pronunţat, spre exemplu, prin Decizia nr. 563 din 8 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 765 din 21 august 2020, paragraful 28, Decizia nr. 139 din 3 martie 2021, paragraful 120, sau Decizia nr. 285 din 17 mai 2023, precitată, paragraful 50).
    80. Punctual, Curtea a reţinut că, „raportat la domeniul său de reglementare, Legea nr. 239/2007 mai oferă o garanţie, constând în interdicţia, impusă prin art. 4, de înstrăinare pe un interval de timp de 30 de ani a imobilelor astfel dobândite, sub sancţiunea nulităţii absolute a actului de transmitere a proprietăţii şi a repunerii în situaţia anterioară. Totodată, relevant sub aspectul protecţiei dreptului de proprietate publică este faptul că legea criticată nu obligă titularul acestui drept să transfere bunul imobil în proprietatea unităţii de cult solicitante, care l-a deţinut în folosinţă gratuită, ci îi oferă o opţiune în acest sens. Aşadar, susţinerea referitoare la pretinsa vulnerabilizare a garanţiilor dreptului de proprietate publică nu poate fi reţinută, întrucât acestea se menţin nealterate şi ulterior modificării preconizate de legea criticată. Bunurile imobile care intră în sfera de aplicare a legii, astfel cum aceasta este conturată ca urmare a modificării propuse, vor putea fi trecute în proprietatea privată a cultelor religioase, dar doar în condiţiile respectării rigorilor impuse de regimul bunului vizat“ (Decizia nr. 563 din 8 iulie 2020, precitată, paragrafele 28 şi 29).
    81. Curtea a constatat că „legea criticată prevede o transmitere gratuită sub condiţie, în sensul că stabileşte interdicţii de vânzare, de ipotecare sau de schimbare a destinaţiei terenurilor (transferul se realizează cu scopul ca terenurile să fie folosite exclusiv pentru desfăşurarea activităţii specifice cu caracter de continuitate a Camerei de Comerţ şi Industrie a României) pe o perioadă de 49 de ani de la data dobândirii dreptului de proprietate, sub sancţiunea nulităţii absolute a hotărârii de predare a proprietăţii şi a repunerii în situaţia anterioară, potrivit alin. (5) al aceluiaşi articol. Legea a reglementat aceste interdicţii drept garanţii pentru ducerea la îndeplinire a finalităţii urmărite prin transferul realizat. Aceste garanţii păstrează un just echilibru între interesul urmărit de legiuitor şi cel al entităţii beneficiare a dreptului de proprietate“ (Decizia nr. 139 din 3 martie 2021, paragraful 119).
    82. Într-o altă cauză, Curtea a constatat neîndeplinirea condiţiei anterior menţionate, reţinând că, „având în vedere importanţa domeniului reglementat, analizată din perspectiva regimului juridic al suprafeţei de teren vizate şi a afectaţiunii acesteia, se impune stabilirea cu claritate a condiţiilor referitoare la transferul interdomenial, inclusiv a celor referitoare la justificarea temeinică a încetării uzului sau interesului public naţional, şi a garanţiilor necesare şi suficiente pentru ducerea la îndeplinire a scopului urmărit. Reţinând că, potrivit dispoziţiilor art. 136 alin. (2) şi (4) din Constituţie, proprietatea publică beneficiază de un regim de protecţie specială menit să asigure ocrotirea şi garantarea sa efectivă, precum şi eficienţa în valorificarea sa, Curtea constată că transmiterea suprafeţei de teren din domeniul public al statului în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale, astfel cum este reglementată prin art. I din legea criticată, nu îşi găseşte fundamentul într-o reglementare precisă şi previzibilă, care să corespundă standardului constituţional de protecţie a proprietăţii publice şi care să respecte obligaţia constituţională a statului de a asigura protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, stimularea cercetării ştiinţifice, exploatarea resurselor naturale în concordanţă cu interesul naţional, ocrotirea mediului înconjurător şi menţinerea echilibrului ecologic, astfel cum este consacrată de art. 135 alin. (2) lit. c), d) şi e) din Constituţie“ (Decizia nr. 285 din 17 mai 2023, paragrafele 54 şi 55).
    83. Plecând de la aceste premise, Curtea reţine că legea criticată extinde sfera persoanelor cărora li se poate constitui dreptul de proprietate, reglementează condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a putea beneficia de aplicarea acestor dispoziţii, cuprinzând, totodată, o normă care prevede termenul de depunere a cererii pentru emiterea titlului de proprietate, precum şi instituţia unde aceasta se depune. Curtea observă că legea criticată nu conţine vreo dispoziţie referitoare la garanţiile ce însoţesc acest transfer al dreptului de proprietate, iar în cuprinsul Legii nr. 18/1991 legiuitorul nu a reglementat la nivel general vreo garanţie aplicabilă în cazul situaţiei constituirii dreptului de proprietate.
    84. Aşa fiind, Curtea observă că legea criticată reglementează cazuri de constituire a dreptului de proprietate - prin transmiterea, cu titlu gratuit, a unui bun aflat în proprietatea privată a statului în proprietatea unei terţe entităţi de drept privat - fără a reglementa garanţiile necesare şi suficiente pentru ducerea la îndeplinire a scopului urmărit. Or, potrivit jurisprudenţei instanţei de contencios constituţional, este sarcina legiuitorului să adopte soluţii legislative coerente, care să asigure garantarea şi ocrotirea eficientă a proprietăţii publice şi private, în sensul stabilirii unor condiţii şi garanţii adecvate pentru a evita fragilizarea acesteia.
    85. În aceste condiţii, Curtea constată că legea supusă controlului de constituţionalitate încalcă prevederile art. 44 din Constituţie.
    86. În continuare, în ceea ce priveşte critica referitoare la afectarea regimului constituţional al proprietăţii private a unităţilor administrativ-teritoriale, Curtea observă că, în jurisprudenţa sa, spre exemplu, Decizia nr. 482 din 17 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 4 martie 2025, paragraful 37, a statuat că, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie, legiuitorul este în drept să stabilească conţinutul şi limitele dreptului de proprietate. De principiu, aceste limite au în vedere obiectul dreptului de proprietate şi atributele acestuia şi se instituie în vederea apărării intereselor sociale şi economice generale sau pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale altor persoane, esenţial fiind ca prin aceasta să nu fie anihilat complet dreptul de proprietate (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 19 din 8 aprilie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 24 mai 1993). De asemenea, prin Decizia nr. 59 din 17 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 9 martie 2004, Curtea a statuat că, în temeiul art. 44 din Constituţie, legiuitorul ordinar are competenţa de a stabili cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Prin urmare, Curtea a subliniat că dreptul de proprietate, ca drept fundamental, nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie, însă limitele dreptului de proprietate, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăşi suprimarea dreptului de proprietate (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 430 din 24 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 21 ianuarie 2014). De asemenea, Curtea a mai reţinut că, de principiu, legiuitorul este ţinut de o condiţie de rezonabilitate, respectiv să fie preocupat ca exigenţele instituite să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu pună sub semnul întrebării însăşi existenţa dreptului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, precitată).
    87. În ceea ce priveşte regimul constituţional al proprietăţii private a unităţilor administrativ-teritoriale, Curtea a realizat o distincţie în funcţie de modalitatea transferului unui bun din domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale în proprietatea unei terţe entităţi de drept privat. Astfel, Curtea a constatat că, în cazul restituirii în natură a bunului preluat abuziv, precum şi în cazul modalităţii de despăgubire prin acordare de bunuri în echivalent de către unitatea deţinătoare, prevăzută prin art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 (aceasta putând fi şi unitatea administrativ-teritorială), soluţia legislativă potrivit căreia entităţile menţionate trebuie să compenseze imposibilitatea restituirii în natură a bunului imobil prin oferirea unor alte bunuri de aceeaşi valoare este pe deplin justificată, chiar dacă bunurile respective se găsesc în proprietatea privată a acestora (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 455 din 24 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1088 din 17 noiembrie 2020, Decizia nr. 800 din 4 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1273 din 22 decembrie 2020, Decizia nr. 384 din 17 septembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1313 din 23 decembrie 2024, şi Decizia nr. 748 din 4 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 1 februarie 2016, paragrafele 26 şi 27).
    88. Pe de altă parte, în cazul dobândirii ab novo de către terţe entităţi de drept privat a dreptului de proprietate privată asupra unor bunuri aflate în proprietatea unităţilor administrativ-teritoriale, Curtea a constatat încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 44. Astfel, prin Decizia nr. 871 din 9 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 701 din 17 octombrie 2007, Curtea a constatat că se instituia obligaţia autorităţilor locale de a întocmi o listă completă a spaţiilor cu destinaţia menţionată şi de a scoate la vânzare toate bunurile în cauză. Prin înlăturarea posibilităţii autorităţilor publice locale de a dispune în mod liber de bunurile aflate în proprietatea privată a unităţilor administrativ-teritoriale, în sensul de a opta sau nu pentru vânzarea acestora, se încalcă în mod vădit dreptul unităţilor administrativ-teritoriale de exercitare a prerogativei dispoziţiei, ca atribut ce ţine de esenţa dreptului de proprietate. Aşa fiind, Curtea a constatat că actul normativ criticat în respectiva cauză aducea atingere dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 44 alin. (1) teza întâi privind garantarea dreptului de proprietate privată. Curtea a constatat totodată că acel act normativ, în ansamblul său, reglementa un transfer silit de proprietate, care nu respecta prevederile referitoare la expropriere consacrate de art. 44 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi de art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    89. Cu toate acestea, Curtea a stabilit că nu se poate reţine o încălcare a prevederilor constituţionale ale art. 44, în măsura în care dispoziţiile legale nu obligă titularul acestui drept să transfere bunul imobil în proprietatea unei terţe entităţi de drept privat, care l-a deţinut în folosinţă gratuită, ci îi oferă o opţiune în acest sens (Decizia nr. 563 din 8 iulie 2020, paragraful 28).
    90. Aşa fiind, Curtea observă că dispoziţiile criticate nu reglementează în materia restituirii în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv, ci reglementează un caz de constituire a dreptului de proprietate.
    91. În continuare, plecând de la distincţia realizată prin Decizia nr. 871 din 9 octombrie 2007 şi prin Decizia nr. 563 din 8 iulie 2020, Curtea observă că dispoziţiile criticate dispun în mod imperativ că se vor emite, la cerere, titluri de proprietate privind constituirea dreptului de proprietate de către comisia judeţeană de fond funciar. Astfel, prin modalitatea de reglementare se înlătură posibilitatea autorităţilor publice locale de a dispune în mod liber de bunurile aflate în proprietatea privată a unităţilor administrativ-teritoriale, în sensul de a opta sau nu pentru transmiterea dreptului de proprietate către terţe persoane de drept privat.
    92. Or, această modalitate de reglementare încalcă în mod vădit dreptul unităţilor administrativ-teritoriale de exercitare a prerogativei dispoziţiei, ca atribut ce ţine de esenţa dreptului de proprietate, nesocotindu-se prevederile art. 44 din Constituţie.
    93. În ceea ce priveşte critica referitoare la afectarea regimului constituţional al proprietăţii publice, Curtea observă că a analizat problematica trecerii gratuite a unui bun din domeniul public al statului/unei unităţi administrativ-teritoriale în proprietatea unei terţe entităţi de drept privat, prin Decizia nr. 563 din 8 iulie 2020. Cu acel prilej, în paragrafele 22-24, Curtea a reţinut că soluţia legislativă care viza posibilitatea trecerii unor imobile aflate în proprietatea publică a statului sau a unei unităţi administrativ-teritoriale în proprietatea unei terţe entităţi de drept privat nu este de plano de natură să contravină dispoziţiilor art. 136 alin. (2) din Constituţie referitoare la garantarea şi ocrotirea proprietăţii publice, întrucât stabilirea sferei acestor imobile constituie o opţiune a legiuitorului, care are dreptul suveran de a reglementa regimul juridic al unor bunuri, aşa cum apreciază adecvat situaţiilor din practică. Totodată, Curtea a subliniat că, potrivit regimului constituţional şi legal al dreptului de proprietate publică, acesta poate purta asupra unor bunuri care formează obiect exclusiv al proprietăţii publice sau poate avea ca obiect bunuri care pot aparţine deopotrivă domeniului public sau celui privat al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale, după caz. Prima categorie de bunuri menţionate este individualizată în art. 136 alin. (3) din Constituţie, care include, pe de o parte, bunuri care sunt obiect exclusiv al proprietăţii publice ca urmare a destinaţiei acestora, fiind prin natura lor de interes public sau naţional (bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental) şi, pe de altă parte, bunuri care dobândesc această calificare prin declaraţia legii.
    94. Dacă, în privinţa bunurilor proprietate publică reglementate ca atare prin Constituţie, trecerea lor în domeniul privat al statului nu este posibilă, cele stabilite ca atare prin declaraţia legii pot fi trecute în proprietatea privată a statului/unităţii administrativ-teritoriale (a se vedea art. 361 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ) dacă nu există vreo interdicţie legală expresă în acest sens (în acelaşi sens, a se vedea Decizia nr. 748 din 4 noiembrie 2015, precitată, paragraful 24). Curtea a constatat că, potrivit art. 136 alin. (4) din Legea fundamentală, caracteristica definitorie a bunurilor care fac obiectul proprietăţii publice este inalienabilitatea, astfel că eventualele acte de înstrăinare a acestora, indiferent în temeiul cărei reglementări ar fi încheiate, sunt lovite de nulitate absolută.
    95. Curtea a reţinut, totodată, că trecerea gratuită a unui bun din domeniul public al statului/unei unităţi administrativ-teritoriale în proprietatea unei terţe entităţi de drept privat nu aduce atingere dreptului de proprietate publică al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, acesta fiind în continuare caracterizat de garanţiile specifice conferite prin aplicarea coroborată a legislaţiei incidente, interpretarea sistemică a actelor normative fiind impusă de necesitatea coerenţei şi unităţii ansamblului normativ, care exclude existenţa izolată a unei norme. Ca atare, orice text de lege care reglementează în acest sens trebuie examinat prin prisma celorlalte dispoziţii legale care configurează regimul proprietăţii publice (a se vedea Decizia nr. 563 din 8 iulie 2020, paragrafele 25 şi 26).
    96. Având în vedere aceste aspecte, Curtea observă că Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998. La momentul republicării acesteia, art. 24 conţinea 2 alineate ce reglementau în sensul că terenurile situate în intravilanul localităţilor, care au fost atribuite de cooperativele agricole de producţie, potrivit legii, cooperatorilor sau altor persoane îndreptăţite, pentru construcţia de locuinţe şi anexe gospodăreşti, pe care le-au edificat, rămân şi se înscriu în proprietatea actualilor deţinători, chiar dacă atribuirea s-a făcut din terenurile preluate în orice mod de la foştii proprietari, iar foştii proprietari vor fi compensaţi cu o suprafaţă de teren echivalentă în intravilan sau, în lipsă, cu teren situat în extravilan, în imediata vecinătate.
    97. Prin Legea nr. 231/2018 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 679 din 6 august 2018, la art. 24 din Legea nr. 18/1991 a fost introdus alin. (3), care prevedea următoarele: „Terenurile situate în intravilanul localităţilor, aferente construcţiilor edificate de către fostele cooperative de producţie, fostele asociaţii economice intercooperatiste şi fostele cooperative de consum, se înscriu în proprietatea actualilor deţinători, cu îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: a) sunt deţinători de construcţii de la data dobândirii şi până la data solicitării înscrierii dreptului de proprietate; b) fac dovada că imobilul este înregistrat în registrul agricol şi a plăţii impozitelor şi taxelor în conformitate cu prevederile legale; c) pentru terenul aferent construcţiei nu a fost constituit sau reconstituit dreptul de proprietate; d) terenurile nu sunt în proprietatea publică sau privată a unităţilor administrativ-teritoriale.“
    98. Prin Legea nr. 87/2020 pentru modificarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 551 din 25 iunie 2020, alin. (3) al art. 24 din Legea nr. 18/1991 a fost modificat, în sensul adăugării unor noi terenuri care se puteau înscrie în proprietatea deţinătorilor clădirilor aferente acestora (terenurile aferente construcţiilor aflate în proprietate privată), pe de o parte, şi eliminării condiţiei prevăzute la litera d), pe de altă parte. Astfel, textul avea următoarea configuraţie legislativă: „Terenurile aferente construcţiilor edificate de către fostele cooperative agricole de producţie, de fostele asociaţii economice intercooperatiste, de fostele organizaţii şi entităţi ale cooperaţiei de consum, indiferent de denumirea acestora, precum şi ale altor construcţii aflate în proprietate privată se înscriu, la cerere, în proprietatea actualilor deţinători, cu îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: a) sunt deţinători de construcţii de la data dobândirii şi până la data solicitării înscrierii dreptului de proprietate; b) fac dovada că imobilul este înregistrat în registrul agricol şi a plăţii impozitelor şi taxelor aferente în conformitate cu prevederile legale; c) pentru terenul aferent construcţiei nu a fost constituit sau reconstituit dreptul de proprietate.“
    99. Ulterior, prin Legea nr. 263/2022 pentru modificarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 21 iulie 2022, alineatul în discuţie a fost modificat în sensul: adăugării unor noi terenuri pentru care se pot emite titluri de proprietate persoanelor interesate (terenurile aferente construcţiilor edificate de către foste entităţi cooperatiste, indiferent de denumirea acestora, altele decât fostele organizaţii şi entităţi ale cooperaţiei de consum); schimbării calităţii pe care persoanele interesate trebuiau să o aibă (proprietari actuali ai construcţiilor faţă de deţinători ai acestora) şi a categoriei de folosinţă a terenurilor pentru care se puteau emite titlurile de proprietate (terenuri având categoria de curţi-construcţii, anterior nefiind specificată nicio categorie de folosinţă); şi implicit modificării condiţiei prevăzute la litera a). Astfel, textul avea următorul conţinut: „Pentru proprietarii actuali ai construcţiilor edificate de către fostele cooperative agricole de producţie, de fostele asociaţii economice intercooperatiste, de fostele organizaţii şi entităţi ale cooperaţiei de consum ori de alte foste entităţi cooperatiste, indiferent de denumirea acestora, comisia judeţeană de fond funciar va emite, la cerere, titluri de proprietate privind constituirea dreptului de proprietate pentru terenurile aferente acestor construcţii, terenuri având categoria de curţi-construcţii, cu îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: a) solicitanţii fac dovada proprietăţii asupra construcţiilor; b) solicitanţii fac dovada înregistrării construcţiei în registrul agricol, cu excepţia persoanelor pentru ale căror construcţii nu există obligaţia legală de înscriere în registrul agricol, precum şi dovada plăţii impozitelor şi taxelor aferente acesteia în conformitate cu prevederile legale; c) pentru terenul aferent construcţiei nu a fost constituit sau reconstituit dreptul de proprietate în favoarea altei persoane.“
    100. Curtea constată că legea criticată modifică art. 24 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 în sensul adăugării unor noi terenuri pentru care se pot emite titluri de proprietate persoanelor interesate (terenurile aferente construcţiilor edificate de către fostele întreprinderi agricole de stat, fostele societăţi comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, fostele staţiuni de maşini agricole, fostele cooperative meşteşugăreşti) şi adăugării unei noi condiţii potrivit căreia solicitanţii formulează cerere pentru o suprafaţă totală de maximum 2 ha aferente construcţiilor.
    101. În acest context, Curtea observă că forma iniţială a Legii nr. 18/1991 reglementa două moduri de stabilire a dreptului de proprietate asupra terenurilor, şi anume reconstituirea dreptului de proprietate şi constituirea dreptului de proprietate [a se vedea art. 8 alin. (1) din Legea nr. 18/1991].
    102. În acest sens, Curtea a reţinut că dispoziţiile Legii nr. 18/1991 au ca scop reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate în favoarea foştilor cooperatori, a moştenitorilor acestora şi a altor persoane care, la data intrării în vigoare a legii, nu aveau calitatea de proprietari. Având în vedere obiectul de reglementare al legii - fondul funciar al României -, precum şi scopul declarat al acesteia - reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor preluate de cooperativele agricole de producţie sau de către stat către foştii proprietari sau moştenitorii acestora -, reglementarea condiţiilor în care operează aceasta, inclusiv sub aspectul persoanelor îndreptăţite, constituie opţiunea legiuitorului, în acord cu politica economică a statului şi cu finalitatea reparatorie a legii (Decizia nr. 1.285 din 2 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 106 din 20 februarie 2009).
    103. Totodată, Curtea a reţinut că dispoziţiile Legii nr. 18/1991 au ca scop reconstituirea dreptului de proprietate sau constituirea acestuia în favoarea foştilor cooperatori, a moştenitorilor acestora şi a altor persoane care, la data intrării în vigoare a legii, nu aveau calitatea de proprietari asupra terenurilor care constituie fondul funciar al României. Dreptul de proprietate al acestor persoane este reconstituit sau, după caz, constituit în temeiul şi în condiţiile legii. Prin urmare, Legea nr. 18/1991 instituie două proceduri de stabilire a dreptului de proprietate asupra terenurilor, respectiv reconstituirea dreptului de proprietate şi constituirea dreptului de proprietate. Reconstituirea dreptului de proprietate este utilizată în acele cazuri în care persoana îndreptăţită a avut teren în proprietate şi a pierdut această proprietate în condiţiile avute în vedere de lege, iar prin constituirea dreptului de proprietate legiuitorul urmăreşte, din diverse raţiuni, crearea dreptului de proprietate în favoarea unor categorii de persoane, care nu au fost niciodată proprietarii terenurilor respective (Decizia nr. 298 din 5 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 519 din 11 iulie 2014, paragraful 15).
    104. În acest context, Curtea observă că dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 18/1991, în forma iniţială a legii [ce are corespondent în art. 24 alin. (1) din lege, în forma actuală a acesteia], instituiau un caz de constituire a dreptului de proprietate, stabilind că terenurile situate în intravilanul localităţilor, care au fost atribuite de cooperative, potrivit legii, cooperatorilor sau altor persoane îndreptăţite pentru construcţia de locuinţe şi anexe gospodăreşti, pe care le-au edificat, rămân şi se înscriu în proprietatea actualilor deţinători, chiar dacă atribuirea s-a făcut din terenurile preluate în orice mod de la foştii proprietari. Ulterior, prin introducerea alin. (3) la art. 24 din Legea nr. 18/1991 şi prin modificarea acestuia, a fost instituit un alt caz de constituire a dreptului de proprietate, în prezent textul reglementând în sensul că pentru proprietarii actuali ai construcţiilor edificate de fostele cooperative agricole de producţie, de fostele asociaţii economice intercooperatiste, de fostele organizaţii şi entităţi ale cooperaţiei de consum ori de alte foste entităţi cooperatiste, indiferent de denumirea acestora, comisia judeţeană de fond funciar va emite, la cerere, titluri de proprietate privind constituirea dreptului de proprietate pentru terenurile aferente acestor construcţii, terenuri având categoria de curţi-construcţii.
    105. Din perspectiva obiectului constituirii dreptului de proprietate, Curtea observă că: (i) art. 24 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 are în vedere terenurile situate în intravilanul localităţilor atribuite de cooperative cooperatorilor sau altor persoane îndreptăţite pentru construcţia de locuinţe şi anexe gospodăreşti; (ii) art. 24 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 are în vedere terenurile (categoria de curţi-construcţii) aferente construcţiilor edificate de către fostele cooperative agricole de producţie, de fostele asociaţii economice intercooperatiste, de fostele organizaţii şi entităţi ale cooperaţiei de consum ori de alte foste entităţi cooperatiste, indiferent de denumirea acestora.
    106. Din perspectiva persoanelor care pot solicita constituirea dreptului de proprietate, Curtea observă că: (i) art. 24 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 are în vedere actualii deţinători ai locuinţelor şi anexelor gospodăreşti edificate pe terenurile anterior menţionate (potrivit art. 3 din lege, prin deţinători de terenuri se înţelege titularii dreptului de proprietate, ai altor drepturi reale asupra acestora sau cei care, potrivit legii civile, au calitatea de posesori ori deţinători precari); (ii) art. 24 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 are în vedere proprietarii actuali ai construcţiilor edificate de către entităţile anterior menţionate.
    107. Având în vedere cele anterior prezentate, rezultă că, iniţial, Legea nr. 18/1991 reglementa reconstituirea şi constituirea dreptului de proprietate în condiţiile prevăzute de dispoziţiile actului normativ precitat. În contextul procesului legislativ anterior amintit, Curtea observă că măsura constituirii dreptului de proprietate reglementată de dispoziţiile art. 24 alin. (3), precum şi de noile dispoziţii criticate, se grefează pe scopul iniţial al legiuitorului, aceea ca, în anumite condiţii, persoanelor prevăzute de lege să li se constituie dreptul de proprietate asupra unor terenuri, potrivit art. 24 alin. (1) din actul normativ anterior menţionat.
    108. Or, Curtea constată că modificările legislative succesive au determinat o îndepărtare a art. 24 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 de la conţinutul normativ iniţial, permiţând oricăror proprietari, chiar succesivi, ai construcţiilor, indiferent de data dobândirii acestora şi indiferent de momentul înscrierii în Registrul agricol, să solicite emiterea titlului de proprietate. Această caracteristică se răsfrânge, implicit, şi asupra dispoziţiilor criticate, care lărgesc sfera persoanelor care pot solicita constituirea dreptului de proprietate, în temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 18/1991.
    109. În acest context, deşi a statuat că posibilitatea trecerii unor imobile aflate în proprietatea publică a statului sau a unei unităţi administrativ-teritoriale în proprietatea unei terţe entităţi de drept privat nu este de plano de natură să contravină dispoziţiilor art. 136 alin. (2) din Constituţie, Curtea constată că această soluţie legislativă nu poate fi adoptată în lipsa stabilirii unui scop concret care satisface un interes public şi a reglementării într-un mod clar a garanţiilor aplicabile.
    110. Aşa fiind, având în vedere că dispoziţiile criticate se abat de la intenţia iniţială a legii, fără a preciza, în concret, care este interesul public ce se urmăreşte a fi satisfăcut, fapt ce se coroborează cu reglementarea imperativă a emiterii, la cerere, a titlurilor de proprietate privind constituirea dreptului de proprietate, Curtea constată că legea criticată încalcă prevederile art. 136 alin. (4) din Constituţie.
    111. Totodată, Curtea constată că asigurarea protecţiei constituţionale a proprietăţii publice, impusă de art. 136 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia proprietatea publică este garantată şi ocrotită de lege, implică reglementarea unor proceduri şi garanţii adecvate. În acest sens, sub aspectul protecţiei dreptului de proprietate publică, raportat la domeniul de reglementare, Curtea Constituţională a examinat constituţionalitatea unor prevederi legale inclusiv prin prisma existenţei unor garanţii pentru ducerea la îndeplinire a finalităţii urmărite prin transferul realizat cu privire la bunurile aflate în proprietatea statului. Numai în acest fel se asigură respectarea cerinţei păstrării unui just echilibru între scopul urmărit şi mijloacele folosite, impus de realizarea interesului general al societăţii în apărarea şi garantarea dreptului de proprietate publică a statului, şi se dă eficienţă principiilor specifice dreptului de proprietate publică, consacrate de art. 285 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, şi anume: prioritatea interesului public, protecţia şi conservarea, gestiunea eficientă, transparenţa şi publicitatea (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 285 din 17 mai 2023, paragrafele 50 şi 51).
    112. Or, astfel cum anterior a constatat Curtea, în paragrafele 85 şi 86 ale prezentei decizii, legiuitorul nu a reglementat garanţiile necesare şi suficiente pentru ducerea la îndeplinire a scopului urmărit prin adoptarea legii criticate.
    113. Aşa fiind, reţinând că, potrivit dispoziţiilor art. 136 alin. (2) şi (4) din Constituţie, proprietatea publică beneficiază de un regim de protecţie specială menit să asigure ocrotirea şi garantarea sa efectivă, precum şi eficienţa în valorificarea sa, Curtea constată că legea criticată nu corespunde standardului constituţional de protecţie a proprietăţii publice, care să respecte obligaţia constituţională a statului de a asigura protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, stimularea cercetării ştiinţifice, exploatarea resurselor naturale în concordanţă cu interesul naţional, ocrotirea mediului înconjurător şi menţinerea echilibrului ecologic, astfel cum este consacrată de art. 135 alin. (2) lit. c), d) şi e) din Constituţie.
    114. Faţă de cele anterior reţinute, Curtea constată că nu mai este cazul să examineze celelalte critici de neconstituţionalitate formulate (a se vedea, în acelaşi sens, Decizia nr. 58 din 12 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 205 din 13 martie 2020, paragraful 62, sau Decizia nr. 155 din 6 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 4 iunie 2020, paragraful 78).
    115. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României şi constată că Legea pentru modificarea art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991 este neconstituţională.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 1 iulie 2025.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    pentru MARIAN ENACHE,

    în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, semnează


                    ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU
                    Magistrat-asistent,
                    Daniela Ramona Mariţiu


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial,  DECIZIA nr. 345 din 1 iulie 2025

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "
5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016
x
DESCARCATI GRATUIT
Raportul Special
" 5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale"
Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016