Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Miklos Fazakas - preşedinte
Victor Dan Zlatescu - judecãtor
Ion Filipescu - judecãtor
Petru Duda - procuror
Florentina Geangu - magistrat-asistent.
Pe rol soluţionarea exceptiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 223 din Codul penal, invocatã de inculpatul Lungu Gheorghe în dosarul nr. 6731/1992 al Judecãtoriei Tulcea.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa din 19 mai 1993. Concluziile pãrţilor au fost consemnate în încheierea din aceeaşi data, pronunţarea fiind amînatã pentru astãzi, 26 mai 1993.
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,
avînd în vedere actele şi lucrãrile dosarului, retine urmãtoarele:
Prin rechizitoriul Procuraturii Judeţului Tulcea, Lungu Gheorghe a fost trimis în judecata pentru sãvîrşirea infracţiunii de delapidare, fapta incadrata în dispoziţiile art. 223 alin. 3 din Codul penal.
S-a reţinut ca inculpatul, detinind funcţia de conducãtor auto la Secţia de drumuri naţionale Tulcea, şi-a insusit mai multe cantitãţi de nisip în scopul valorificãrii lor.
Judecãtoria Tulcea, prin Încheierea din 11 ianuarie 1993, a sesizat Curtea Constituţionalã, exprimindu-şi opinia în sensul ca întreg titlul referitor la infracţiuni contra avutului obştesc, prin tratamentul penal diferenţiat fata de celelalte infracţiuni incriminate în Codul penal, este în contradictie cu legea fundamentalã în care nu se mai reglementeazã o diferentiere fata de avutul privat, prin care, dimpotriva, proprietatea privatã este garantatã şi apãratã la fel ca şi avutul public.
În vederea soluţionãrii exceptiei de neconstituţionalitate, au fost solicitate, potrivit legii, puncte de vedere Senatului, Camerei Deputaţilor şi Guvernului.
În punctul de vedere primit de la Guvern, se susţine ca, atît noţiunea de obştesc folositã în art. 145 din Codul penal, cît şi categoria juridicã de avut obştesc nu sînt contrare Constituţiei, aceasta din urma categorie avînd o sfera mai larga decît conceptul de avut public în care se identifica doar bunurile proprietãţii publice.
Senatul şi Camera Deputaţilor nu au comunicat punctul lor de vedere.
În legatura cu competenta Curţii de a soluţiona o excepţie de neconstituţionalitate privind o lege care a fost adoptatã înainte de intrarea în vigoare a Constituţiei României din anul 1991, se retine, pe de o parte, ca, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, aceasta este singura în drept sa hotãrascã asupra competentei sale conform art. 144 din Constituţie, iar pe de alta parte ca, potrivit art. 3 alin. (1) din aceeaşi lege, competenta Curţii Constituţionale nu poate fi contestatã de nici o autoritate.
Desigur, aceasta competenta poate aparea numai atunci cînd, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, raporturile juridice fie de drept substanţial, fie de drept procesual au fost stabilite dupã intrarea în vigoare a Constituţiei, astfel cum este cazul în speta.
Potrivit principiului neretroactivitatii legii, Constituţia dispune numai pentru viitor. În temeiul acestui principiu, prevederile art. 144 lit. c) din Constituţie, conform cãrora Curtea Constituţionalã hotãrãşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în fata instanţelor judecãtoreşti privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor Guvernului, trebuie intelese în sensul ca se referã numai la actele normative de acest fel, adoptate dupã intrarea în vigoare a Constituţiei.
Astfel, s-ar putea considera ca nu poate fi sesizatã Curtea cu privire la neconstituţionalitatea unor prevederi cuprinse în acte normative adoptate anterior, astfel cum este şi Codul penal.
Nu mai puţin însã, potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie, legile şi toate celelalte acte normative rãmîn în vigoare în mãsura în care ele nu contravin Constituţiei. Dacã ele sînt contrare acesteia, concluzia logica este ca ele au fost abrogate implicit, fapt intarit de altfel şi de principiul ca legea posterioarã abroga pe cea care i-a precedat, dacã este contrarã.
Prin urmare, abrogarea dispoziţiei legale anterioare Constituţiei, potrivit art. 150 alin. (1) al acesteia, presupune neconformitatea sa cu Constituţia, adicã este rezultatul neconstitutionalitatii ei.
Desigur, instanta de drept comun are nu numai dreptul, dar şi obligaţia sa stabileascã dacã textul de lege, a cãrui aplicare urmeazã sa se facã, mai este sau nu în vigoare. Aceasta implica faptul ca ea trebuie sa se pronunţe asupra împrejurãrii dacã textul în cauza a fost sau nu abrogat, explicit sau implicit.
Dacã însã, ca în speta, excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicatã şi instanta de drept comun nu a statuat în acest sens, ea se desesizeaza sub acest aspect, excepţia urmînd, potrivit art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sa fie trimisa spre soluţionare Curţii Constituţionale, instanta urmînd sa-şi exprime, în încheierea pe care o pronunţa în acest scop, doar o simpla opinie care nu se reflecta în cadrul interlocutoriu al acestei încheieri.
Rezulta asadar ca în situaţia în care, deşi nu a suspendat judecarea cauzei, dar a sesizat prin încheiere Curtea Constituţionalã, instanta de drept comun nu ar putea sa judece în continuare, sub acest aspect, statuind ca legea a fost sau nu abrogatã implicit.
Sesizatã cu o astfel de excepţie, Curtea Constituţionalã nu poate refuza sa o soluţioneze, deşi nu este vorba despre o lege adoptatã dupã intrarea în vigoare a Constituţiei, ci despre una care a fost abrogatã implicit prin aceasta, întrucît sînt în discuţie raporturi juridice de drept substanţial sau procesual stabilite dupã intrarea în vigoare a Constituţiei. Este de reţinut ca, în aceasta din urma ipoteza, va trebui fãcut în prealabil un examen al conformitatii legii atacate cu prevederile Constituţiei, pentru ca numai astfel se poate stabili dacã legea a fost sau nu abrogatã implicit.
Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, text citat mai sus, Curtea Constituţionalã este singura în drept sa stabileascã, desigur în condiţiile legii, asupra competentei sale. Ea se considera competenta sa soluţioneze problema privitoare la abrogarea implicita prin Constituţie a unei legi anterioare, în situaţia în care a fost sesizatã în mod legal asupra unei excepţii de neconstituţionalitate, în condiţiile precizate.
A proceda altfel ar insemna, pe de o parte, o prelungire inutila a procesului, iar pe de alta parte, a se deroga de la o soluţie care semnifica o aplicare corecta a Constituţiei.
Cu privire la problema de fond, şi anume dacã prevederile art. 223 din Codul penal au fost sau nu implicit abrogate potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie, se reţin urmãtoarele:
Conceptul de avut obştesc urmeazã a fi raportat la formele proprietãţii consacrate şi reglementate de Constituţie, pentru a constata dacã între acestea exista ori nu concordanta şi, deci, dacã poate fi sau nu vorba de abrogarea totalã sau parţialã a textelor din Codul penal care folosesc termenul de avut obştesc.
În lumina art. 145 din Codul penal care se referã la "organizaţiile de stat, organizaţiile obşteşti sau orice organizaţii care desfãşoarã o activitate utila din punct de vedere social şi care funcţioneazã potrivit legii", termenul de avut obştesc a fost interpretat în practica juridicã anterioarã extensiv, incluzind proprietatea de stat, cooperatista şi a altor organizaţii obşteşti, care s-au bucurat de un regim juridic de favoare, în comparatie cu proprietatea care constituia avutul personal.
Art. 135 alin. (1) din Constituţie ocroteşte proprietatea indiferent de titularul ei. De asemenea, art. 41 alin. (1) din Constituţie garanteazã dreptul de proprietate privatã.
Proprietatea este publica sau privatã, prevede art. 135 alin. (2) din Constituţie, ceea ce înseamnã ca altfel de forme de proprietate, care sa nu se încadreze într-una dintre acestea, nu pot exista.
Potrivit art. 135 alin (3) din Constituţie, proprietatea publica aparţine statului sau unitãţilor administrativ-teritoriale, adicã judeţelor, municipiilor, oraşelor ori comunelor.
Pe cale de consecinta, dat fiind ca nu se defineste proprietatea privatã, rezulta ca proprietatea care nu este publica este privatã.
Este de reţinut, de asemenea, ca bunurile care sînt proprietate publica nu au toate acelaşi regim juridic. Într-adevãr, unele bunuri sînt exclusiv obiect al proprietãţii publice, dupã cum prevede art. 135 alin. (4) din Constituţie. Acest text determina bunurile obiect exclusiv al proprietãţii publice dupã doua procedee, şi anume: enumera asemenea bunuri sau prevede ca alte bunuri, obiect exclusiv al proprietãţii publice, sînt "stabilite de lege".
Din prima categorie fac parte urmãtoarele bunuri: bogãţiile de orice natura ale subsolului, cãile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi cele ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorialã, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental.
Din cea de-a doua categorie fac parte bunurile stabilite de alte legi decît Constituţia.
Asemenea legi au apãrut atît înainte de Constituţie, cît şi dupã aceasta, cum sînt Legea fondului funciar nr. 18/1991 şi Legea nr. 56/1992 privind frontiera de stat a României.
Este însã de observat ca aceste alte legi folosesc şi ele doua metode de a determina bunurile obiect exclusiv al proprietãţii publice.
În primul rind, aceste alte legi enumera bunurile obiect exclusiv al proprietãţii publice, cum face art. 5 din Legea nr. 18/1991, cu privire la terenuri, precum şi art. 4 lit. a) alin. (2) din Legea nr. 56/1992, care se referã la fisia de protecţie a frontierei de stat, şi art. 74 privind imobilele în care funcţioneazã punctele pentru trecerea frontierei rutiere.
În al doilea rind, aceste alte legi precizeazã criteriul cu ajutorul cãruia se poate determina dacã bunul este obiect exclusiv al proprietãţii publice. Astfel, art. 5 alin. 1 din Legea nr. 18/1991 se referã la terenurile "care, prin natura lor, sînt de uz sau de interes public", iar art. 4 ultimul alineat din aceeaşi lege se referã la terenurile "afectate unei utilitãţi publice".
Prin urmare, natura bunurilor ori destinarea lor unei utilitãţi publice constituie criterii pentru determinarea bunurilor obiect exclusiv al proprietãţii publice.
În felul acesta, legiuitorul are posibilitatea de a extinde ori de a restringe sfera bunurilor care sînt obiect exclusiv al proprietãţii publice, fie prin enumerarea bunurilor, fie prin stabilirea destinaţiei lor "unei utilitãţi publice".
De asemenea, organul de stat competent sa stabileascã destinaţia corecta a unor bunuri, deci un alt organ decît cel legislativ, are posibilitatea, în acest fel, sa determine cuprinderea bunurilor respective în categoria celor ce formeazã obiectul exclusiv al proprietãţii publice.
Bunurile care sînt obiect exclusiv al proprietãţii publice fac parte din domeniul public, dupã cum prevede, de exemplu, art. 4 şi 5 din Legea nr. 18/1991 ori art. 4 lit. a) alin. (2) şi art. 74 din Legea nr. 56/1992.
Dat fiind ca unele bunuri sînt obiect exclusiv al proprietãţii publice, rezulta ca ele sînt inalienabile şi imprescriptibile atît extinctiv, cît şi achizitiv, dupã cum prevede, de altfel, şi art. 1844 din Codul civil. În acest sens, art. 135 alin. (5) din Constituţie dispune ca bunurile proprietate publica sînt inalienabile şi ca ele, în condiţiile legii, pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate.
Potrivit Constituţiei, toate bunurile, cu excepţia celor prevãzute de art. 135 alin. (4), pot fi sau obiect al proprietãţii publice, sau al proprietãţii private.
Bunurile care nu sînt obiect exclusiv al proprietãţii publice sînt alienabile şi prescriptibile. Prin urmare, bunurile care fac parte din patrimoniul regiilor autonome ori al societãţilor comerciale cu capital de stat, în mãsura în care nu se încadreazã în categoria de mai sus fiind date în administrare, concesionate ori închiriate acestora, aparţin proprietãţii private.
De altfel, potrivit art. 5 şi art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990, regiile autonome şi societãţile comerciale cu capital de stat sînt proprietare asupra bunurilor ce fac parte din patrimoniul lor, afarã dacã - dupã cum s-a arãtat - au intrat în acest patrimoniu cu un alt titlu juridic.
În cadrul societãţilor comerciale cu capital de stat, aparţin statului ori unitãţilor administrativ-teritoriale acţiunile sau pãrţile sociale, dar bunurile acestor societãţi constituie proprietatea lor, dupã cum prevede Legea nr. 15/1990.
În aceste condiţii, bunurile proprietatea regiilor autonome şi societãţilor comerciale cu capital de stat nu constituie obiect exclusiv al proprietãţii publice.
Tot astfel, bunurile ce aparţin organizaţiilor cooperatiste ori altor organizaţii obşteşti sînt proprietate privatã.
Potrivit art. 41 alin. (2) din Constituţie, proprietatea privatã este ocrotitã în mod egal de lege, indiferent de titular.
Acest text trebuie interpretat în sensul ca se referã la ocrotirea în mod egal a proprietãţii aparţinînd persoanelor fizice ori persoanelor juridice de drept privat, precum şi la ocrotirea bunurilor ce formeazã obiectul proprietãţii private a statului.
Rezulta ca statul sau unitãţile administrativ-teritoriale nu pot beneficia, cît priveşte bunurile ce nu formeazã obiectul exclusiv al proprietãţii publice, de o apãrare juridicã diferita de cea a persoanelor fizice sau a persoanelor juridice de drept privat.
Fata de cele ce preced, se constata ca termenul de avut obştesc, care el însuşi a devenit necorespunzãtor, nu mai poate cuprinde decît bunurile ce formeazã obiectul exclusiv al proprietãţii publice. Pe cale de consecinta, textele din Codul penal care folosesc termenul de avut obştesc sînt abrogate parţial, raminind a fi aplicate numai bunurilor care formeazã obiectul exclusiv al proprietãţii publice şi aceasta numai de la data punerii în aplicare a Constituţiei, astfel cum rezulta din art. 150 alin. (1).
În speta, cele arãtate trebuie aplicate şi în cazul art. 223 din Codul penal.
Revine astfel instanţelor ordinare sa facã o corecta aplicare a legii, incadrind faptele fie potrivit textelor care se referã la infracţiunile contra bunurilor ce formeazã obiectul exclusiv al proprietãţii publice, fie potrivit celor care se referã la bunurile ce fac obiectul proprietãţii private.
Ca urmare, excepţia ridicatã de Lungu Gheorghe va fi admisã, constatindu-se ca art. 223 din Codul penal a fost abrogat parţial potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie, el urmînd a fi aplicat numai cu privire la bunurile prevãzute de art. 135 alin. (4) din Constituţie, care formeazã obiectul exclusiv al proprietãţii publice.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 13 lit. A.c.) şi art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în unanimitate,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Admite excepţia ridicatã de inculpatul Lungu Gheorghe, cu care Curtea Constituţionalã a fost sesizatã prin Încheierea din 11 ianuarie 1993 a Judecãtoriei Tulcea.
Constata ca art. 223 din Codul penal a fost abrogat parţial potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie şi, în consecinta, acesta urmeazã a se aplica numai cu privire la bunurile prevãzute de art. 135 alin. (4) din Constituţie, bunuri ce formeazã obiectul exclusiv al proprietãţii publice.
Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.
Pronunţatã în şedinţa publica astãzi, 26 mai 1993.
PREŞEDINTE,
Miklos Fazakas
Magistrat-asistent,
Florentina Geangu
-----------------------
*) Rãmasã definitiva prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 14 din 8 martie 1994.
---------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
