Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 21 din 15 ianuarie 2026 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 4 din 11 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 21 din 15 ianuarie 2026 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 4 din 11 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 336 din 27 aprilie 2026

Comenteaza legea


┌───────────────────┬──────────────────┐
│Elena-Simina       │- preşedinte      │
│Tănăsescu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Asztalos           │- judecător       │
│Csaba-Ferenc       │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihai Busuioc      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină   │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dacian-Cosmin      │- judecător       │
│Dragoş             │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan    │- judecător       │
│Licu               │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana      │- judecător       │
│Scântei            │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Alina Oprişan      │-                 │
│                   │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Bărbuţi Dumitru-Bogdan şi Bărbuţi Darius-Gabriel în Dosarul nr. 3.740/30/2020 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.679D/2021.
    2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate. Arată că, la fondul cauzei, a fost admisă cererea privind procedura abreviată a tuturor inculpaţilor, însă excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată în apel, cererea de judecare în procedura simplificată fiind practic ireversibilă. În apel, inculpaţii au reiterat achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală.
    4. În continuare, susţine inadmisibilitatea excepţiei întrucât autorii pun în discuţie probleme ce ţin de interpretarea şi aplicarea legii. De asemenea, arată că în jurisprudenţa sa Curtea Constituţională a făcut vorbire pe larg de dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, stabilind că sunt conforme Constituţiei, în special prin raportare la art. 16, 21 şi 23 din Legea fundamentală.
    5. Referitor la Decizia nr. 4 din 11 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, consideră că aceasta nu adaugă la textul de lege şi nu îl completează, ci face vorbire despre procedura abreviată care este însoţită de garanţii ce asigură caracterul echitabil al procesului penal, dar face şi o distincţie clară între situaţia în care cererea privind procedura abreviată a fost admisă sau respinsă. În cazul în care a fost admisă, judecătorul nu poate să pronunţe o hotărâre de achitare, căci inculpatul recunoaşte în integralitate şi cu consimţământ toate faptele. Practic, între procedura simplificată şi dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală există incompatibilitate ce rezultă din chiar modul de redactare a normelor. Nu se poate aplica art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, însă din interpretarea dispoziţiilor art. 396 din acelaşi cod, în noua modificare, nu se exclude de plano pronunţarea unei hotărâri de achitare în care judecata a avut loc în procedura simplificată, decât dacă sunt îndeplinite condiţiile art. 375 alin. (2) din acelaşi act normativ. Astfel, o eventuală soluţie de achitare nu va putea depinde de probatoriu, ca în cazul de faţă, ci exclusiv de intervenţia unor cauze evidente care împiedică exercitarea în continuare a acţiunii penale, respectiv intrarea în vigoare a unei legi de dezincriminare, declararea ca neconstituţională a normei, neintervenţia legiuitorului în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
    6. Prin Încheierea din 25 noiembrie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 3.740/30/2020, Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Bărbuţi Dumitru-Bogdan şi Bărbuţi Darius-Gabriel cu ocazia soluţionării apelurilor formulate împotriva unei sentinţe penale.
    7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin că, potrivit textului de lege criticat, inculpaţii care optează pentru procedura simplificată de recunoaştere a învinuirii sunt supuşi unui tratament discriminatoriu faţă de cei care nu au recurs la această procedură, deşi ambele categorii de persoane se află în situaţii similare sub aspectul probatoriului administrat. Astfel, în timp ce anumite persoane sunt achitate în procedura de drept comun, pe motivul că probele nu dovedesc existenţa infracţiunii, inculpaţii care recunosc faptele în procedura abreviată nu ar putea beneficia de aceeaşi soluţie de achitare, chiar şi în lipsa unor probe concludente, ceea ce contravine principiului egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 din Constituţie.
    8. Se invocă faptul că, prin Decizia nr. 4 din 11 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, instanţa supremă a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, substituindu-se legiuitorului şi atribuind dispoziţiilor art. 349 alin. (2) şi ale art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală un înţeles care nu rezultă din textul legii. Astfel, instanţa supremă ar fi creat, pe cale jurisprudenţială, o „normă legiuitoare de modificare“, interpretând noţiunea de „recunoaştere a faptei“ ca implicând recunoaşterea tuturor elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a laturii subiective, ceea ce excedează voinţei legiuitorului şi contravine principiului legalităţii procesului penal.
    9. Autorii excepţiei susţin că dispoziţiile legale criticate trebuie interpretate în mod strict, potrivit sensului originar al termenilor utilizaţi de legiuitor, respectiv că recunoaşterea vizează doar faptele reţinute în actul de sesizare, nu întreaga existenţă a infracţiunii sub toate aspectele sale, inclusiv latura subiectivă sau vinovăţia. Or, interpretarea dată de instanţa supremă ar obliga inculpatul să recunoască nu doar faptele, ci şi existenţa vinovăţiei, ceea ce nu ar fi prevăzut expres de lege, încălcând principiul legalităţii incriminării şi sancţionării.
    10. Se arată că, prin validarea probatoriului administrat exclusiv în faza urmăririi penale, fără posibilitatea unei verificări efective a puterii doveditoare a acestuia în faţa instanţei de fond, inculpatul este privat de dreptul său la apărare şi la un proces echitabil. Judecătorul fondului nu mai poate administra probe suplimentare sau verifica temeinicia acuzaţiilor decât în limita strictă a înscrisurilor noi, ceea ce poate conduce la soluţii nedrepte, bazate doar pe rechizitoriul procurorului, şi nu pe o apreciere completă a probelor în contradictoriu.
    11. Totodată, se susţine faptul că dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală nu sunt suficient de clare şi precise, lăsând loc unei interpretări potrivit căreia judecătorul ar fi obligat să pronunţe doar una dintre cele două soluţii - condamnarea sau amânarea aplicării pedepsei - chiar dacă din probele administrate reiese că inculpatul nu a săvârşit infracţiunea, ceea ce contravine principiului legalităţii aplicării pedepsei.
    12. În final, autorii subliniază că, în temeiul art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, nu poate fi exclusă posibilitatea pronunţării unei soluţii de achitare întemeiate pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, în ipoteza admiterii cererii inculpatului de judecare a cauzei în procedura simplificată de recunoaştere a învinuirii, dacă se va constata că din probele administrate în cauză nu reiese, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpaţii au comis fapta.
    13. Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală apreciază că textul de lege criticat este constituţional, chiar şi în interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 4 din 11 februarie 2019. Arată, în esenţă, că judecătorul nu este obligat să admită cererea de judecare în procedura recunoaşterii învinuirii formulată de inculpat, ceea ce reprezintă o materializare a principiului constituţional al înfăptuirii justiţiei de către instanţele judecătoreşti, consacrat de art. 124 din Legea fundamentală. Totodată, menţionează că instanţa are posibilitatea de a respinge cererea inculpatului chiar şi în condiţiile recunoaşterii totale a faptelor reţinute în sarcina sa, atunci când nu este lămurită asupra împrejurărilor de fapt ale cauzei şi consideră că judecata nu poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.
    14. În ceea ce priveşte Decizia nr. 4 din 11 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, instanţa de judecată reţine că aceasta nu aduce modificări ale considerentelor de constituţionalitate ale art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost statuate de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, şi nici dispoziţiilor art. 349 alin. (2) din Codul de procedură penală.
    15. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    16. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    17. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    18. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, conform încheierii de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală. Însă, din notele scrise depuse în motivarea excepţiei, Curtea observă intenţia autorilor de a critica textul de lege în interpretarea dată prin Decizia nr. 4 din 11 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 546 din 3 iulie 2019.
    19. Având în vedere acest aspect, Curtea reţine că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 4 din 11 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii.
    20. Dispoziţiile de lege criticate au următoarea redactare: „Când judecata s-a desfăşurat în condiţiile art. 375 alin. (1), (1^1) şi (2), când cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiţii a fost respinsă sau când cercetarea judecătorească a avut loc în condiţiile art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2), iar instanţa reţine aceeaşi situaţie de fapt ca cea recunoscută de către inculpat, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime. Pentru inculpaţii minori, instanţa va avea în vedere aceste aspecte la alegerea măsurii educative; în cazul măsurilor educative privative de libertate, limitele perioadelor pe care se dispun aceste măsuri, prevăzute de lege, se reduc cu o treime.“
    21. Prin Decizia nr. 4 din 11 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, s-a stabilit, în interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, că „în ipoteza în care instanţa a admis cererea inculpatului de judecare în procedura simplificată a recunoaşterii învinuirii, iar cauza a fost judecată potrivit acestei proceduri, nu este posibilă pronunţarea unei hotărâri de achitare întemeiate pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. c) din Codul de procedură penală“.
    22. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3)-(5) referitoare la principiile generale ale statului român, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil astfel cum acesta se interpretează, în temeiul art. 11 şi al art. 20 alin. (1) din Constituţie, şi prin prisma exigenţelor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 23 alin. (11) referitor la prezumţia de nevinovăţie, art. 23 alin. (12) privind principiul legalităţii pedepsei, precum şi în art. 124 - Înfăptuirea justiţiei.
    23. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că nu s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor criticate, prin prisma unor critici similare.
    24. Curtea constată că, în ceea ce priveşte Decizia nr. 4 din 11 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, instanţa supremă a statuat că, dacă cererea de judecare în procedura recunoaşterii învinuirii este încuviinţată, considerându-se astfel că sunt îndeplinite toate cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 349 alin. (2) şi de art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, inclusiv recunoaşterea integrală şi necondiţionată a faptelor (atât sub aspectul elementelor de natură obiectivă, cât şi sub aspectul celor de factură subiectivă) şi caracterul îndestulător al probelor administrate în cursul urmăririi penale pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, instanţa, la finalul cercetării judecătoreşti realizate potrivit art. 377 alin. (1)-(4) din acelaşi cod, nu va putea pronunţa o hotărâre de achitare întemeiată pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, respectiv în cazul în care nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea, din moment ce inculpatul a acceptat fără rezerve comiterea actelor de conduită ce i-au fost imputate, iar organul judiciar, dispunând parcurgerea judecăţii prescurtate, a apreciat, implicit, că există probe suficiente că persoana care a recunoscut în totalitate faptele este autorul acestora.
    25. În jurisprudenţa sa referitoare la contestarea constituţionalităţii normelor în interpretarea dată acestora prin decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curtea a dezvoltat o analiză în două trepte. Prima vizează respectarea de către instanţa supremă a competenţei sale prevăzute de Constituţie, iar cea de-a doua se referă la raportarea la dispoziţiile Constituţiei a conţinutului normativ astfel determinat al normei criticate. A admite o teză contrară contravine înseşi raţiunii existenţei Curţii Constituţionale, care şi-ar nega rolul său constituţional acceptând ca un text legal să se aplice în limite ce ar putea intra în coliziune cu Legea fundamentală (a se vedea, cu titlu de exemplu, Decizia nr. 8 din 18 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 17 martie 2011, Decizia nr. 509 din 30 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1077 din 13 noiembrie 2020, paragraful 15, sau Decizia nr. 312 din 5 iunie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 842 din 12 septembrie 2025, paragraful 27).
    26. Ca premisă a analizei sale cu privire la constituţionalitatea textelor criticate în interpretarea dată de instanţa supremă, Curtea trebuie să stabilească mai întâi dacă această interpretare se încadrează în limitele art. 126 alin. (3) din Constituţie.
    27. Cu privire la acest aspect, Curtea a reţinut că interpretarea legilor este operaţiunea raţională, indispensabilă în procesul aplicării şi respectării acestora, având ca scop clarificarea înţelesului normelor juridice sau a câmpului lor de aplicare (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 1.560 din 7 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 139 din 24 februarie 2011), iar, în procesul de soluţionare a cauzelor cu care au fost învestite, această operaţiune este realizată de instanţele judecătoreşti, în mod necesar, prin recurgerea la metodele interpretative. Interpretarea astfel realizată indică instanţei constituţionale înţelesul normei juridice supuse controlului de constituţionalitate, obiectivizându-i şi circumscriindu-i conţinutul normativ. În vederea atingerii acestei finalităţi, interpretarea dată normelor juridice trebuie să fie una general acceptată, aceasta putânduse realiza fie prin pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri prealabile sau în soluţionarea unor recursuri în interesul legii, fie printr-o practică judiciară constantă (a se vedea Decizia nr. 841 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 110 din 12 februarie 2016, paragrafele 29 şi 30).
    28. Totodată, considerentele Deciziei nr. 4 din 11 februarie 2019, pronunţată de instanţa supremă, evidenţiază o analiză comparativă între procedura recunoaşterii învinuirii şi aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală. În urma acestei analize s-a constatat existenţa unei incompatibilităţi evidente, care reiese chiar din modul de redactare a normelor ce reglementează cele două instituţii. Astfel, cazul de împiedicare a exercitării în continuare a acţiunii penale, prevăzut de textul de lege menţionat, este incident atunci când „nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea“. Pe de altă parte, procedura abreviată poate fi urmată doar dacă inculpatul „recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa“ şi „instanţa apreciază că probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei“. Cu alte cuvinte, procedura recunoaşterii presupune existenţa unor probe suficiente care să ateste că persoana respectivă este autorul faptelor, spre deosebire de situaţia prevăzută la art. 16 alin. (1) lit. c), unde lipsa probelor împiedică continuarea procesului penal.
    29. Instanţa supremă a mai reţinut faptul că „din interpretarea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală rezultă că noua codificare procesual penală nu exclude de plano pronunţarea de către instanţă a unei hotărâri de achitare în cazul în care judecata s-a efectuat în procedura simplificată a recunoaşterii învinuirii, însă cazurile în care aceasta se poate dispune sunt limitate chiar de condiţiile de admisibilitate ale cererii de parcurgere a unei atare proceduri (cu referire, în special, la recunoaşterea în totalitate a faptelor şi aprecierea caracterului suficient al probelor pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei), aşa încât, dacă se consideră că acestea sunt îndeplinite şi se face aplicarea art. 375 alin. (2) din Codul de procedură penală, o eventuală soluţie de achitare nu va putea depinde de evaluarea pe fond a probatoriului administrat (altfel decât prin prisma suficienţei probelor în stabilirea existenţei faptei şi a vinovăţiei inculpatului în comiterea ei), ci exclusiv de intervenţia unor cauze evidente care împiedică exercitarea, în continuare, a acţiunii penale, cum ar fi, spre exemplu, intrarea în vigoare a unei legi de dezincriminare, declararea neconstituţionalităţii normei de incriminare şi neintervenţia legiuitorului în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, absenţa discernământului în comiterea faptei, lipsa calităţii speciale prevăzute de lege pentru subiectul activ al infracţiunii etc.“.
    30. Ca atare, Curtea apreciază că interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie clarifică faptul că, odată ce instanţa a admis cererea inculpatului de judecare în procedura simplificată a recunoaşterii învinuirii şi cauza a fost soluţionată potrivit acestei proceduri, nu mai este posibilă pronunţarea unei hotărâri de achitare întemeiate pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a doua şi lit. c) din Codul de procedură penală. Această interpretare se datorează faptului că însăşi admiterea cererii presupune recunoaşterea integrală a faptelor şi existenţa unor probe suficiente pentru stabilirea vinovăţiei, ceea ce exclude posibilitatea achitării pentru lipsă de vinovăţie sau pentru absenţa probelor privind săvârşirea infracţiunii. Astfel, sfera de aplicare a acestor motive de achitare întemeiate pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a doua şi lit. c) din Codul de procedură penală este incompatibilă cu procedura recunoaşterii învinuirii, fiind permisă doar în situaţii excepţionale, determinate de alte cauze care împiedică exercitarea acţiunii penale.
    31. În aceste condiţii, Curtea observă că instanţa supremă a determinat sfera de aplicare a normei supuse controlului printr-o interpretare a dispoziţiilor criticate care ţine seama, pe de o parte, de voinţa legiuitorului şi cadrul normativ incident în materie, iar, pe de altă parte, de jurisprudenţa instanţei de control constituţional în materie, cu respectarea competenţei de legiferare a Parlamentului, prevăzută de art. 1 alin. (4), art. 61 alin. (1) şi art. 126 alin. (2) din Constituţie, şi a competenţei de interpretare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prevăzută la art. 126 alin. (3) din Constituţie.
    32. În cea de-a doua etapă, Curtea urmează să analizeze textul criticat, respectiv art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 4 din 11 februarie 2019, prin raportare la dispoziţiile constituţionale şi convenţionale invocate.
    33. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut că reducerea limitelor speciale de pedeapsă ca urmare a recunoaşterii învinuirii nu poate fi convertită într-un drept fundamental, ci reprezintă un beneficiu acordat de legiuitor, potrivit politicii sale penale, în anumite condiţii, printre care se numără şi recunoaşterea în totalitate a faptelor reţinute în sarcina inculpatului, tocmai caracterul integral al recunoaşterii învinuirii fiind cel care face inutilă efectuarea cercetării judecătoreşti, aşa cum este reglementată aceasta de dispoziţiile art. 374 alin. (5)-(10) din actualul Cod de procedură penală. Având în vedere efectele procedurii de judecată abreviate, instanţa poate respinge, în baza unor criterii obiective şi rezonabile, cererea formulată de inculpat, întrucât, indiferent că recunoaşterea învinuirii este totală sau parţială, ceea ce prevalează este existenţa unui proces echitabil, despre care nu se poate vorbi în măsura în care se neagă principiul aflării adevărului. Ca atare, nu simpla recunoaştere a învinuirii, chiar şi integrală, este determinantă pentru a se da eficienţă unui proces echitabil desfăşurat în limitele legalităţii şi imparţialităţii, aceasta constituind doar o condiţie procedurală, ci stabilirea vinovăţiei inculpatului cu privire la faptele reţinute în sarcina sa (a se vedea Decizia nr. 775 din 18 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 271 din 21 martie 2022, paragraful 15).
    34. Contrar argumentelor invocate de autori în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, judecătorul nu este ţinut de obligaţia de a admite cererea inculpatului privind aplicarea procedurii simplificate, nici măcar în ipoteza în care inculpatul recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa, aşa cum este cazul autorilor excepţiei din prezenta cauză. Astfel, prin decizia antereferită, Curtea a statuat că, având în vedere tocmai riscul exercitării de presiuni asupra inculpatului spre a-şi recunoaşte vinovăţia şi cu privire la fapte pe care nu le-a săvârşit, posibilitatea instanţei de a respinge cererea de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    35. Aşadar, judecătorul nu este obligat, în absenţa convingerii cu privire la sinceritatea inculpatului - chiar dacă acesta recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa -, să admită cererea formulată de inculpat, ceea ce reprezintă o materializare a principiului constituţional al înfăptuirii justiţiei de către instanţele judecătoreşti, consacrat de art. 124 din Legea fundamentală. Prin urmare, instanţa are posibilitatea să respingă cererea inculpatului, chiar şi în condiţiile unei recunoaşteri totale a faptelor reţinute în sarcina sa, atunci când nu este lămurită asupra împrejurărilor de fapt ale cauzei şi consideră că judecata nu poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, ci trebuie să se facă potrivit dreptului comun.
    36. Totodată, prin Decizia nr. 250 din 7 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 11 iunie 2015, paragraful 22, Curtea a reţinut faptul că, ori de câte ori există dubii cu privire la vinovăţia inculpatului ori la existenţa legitimei apărări, care prin ele însele pot constitui cauze care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale ori care înlătură caracterul penal al faptei, tocmai în virtutea temeiului constituţional invocat, al art. 124 alin. (1), instanţa este datoare să respingă cererea formulată, întrucât înfăptuirea justiţiei presupune aplicarea legii în acord cu dreptatea ca valoare supremă a statului de drept.
    37. În cauza de faţă, instanţa judecătorească nu a ridicat o problemă în ceea ce priveşte forma de vinovăţie cu care fapta a fost săvârşită de către inculpaţi. Dacă instanţa aprecia că există dubii/îndoieli în ceea ce priveşte acest aspect, avea obligaţia legală de a respinge cererea de judecată în procedura abreviată şi de a aplica dispoziţiile privind procedura de drept comun sau, după caz, de a repune cauza pe rol şi de a efectua cercetarea judecătorească, în condiţiile art. 395 alin. (2) din Codul de procedură penală, în situaţia în care, anterior, încuviinţase solicitarea de aplicare a prevederilor art. 374 alin. (4) din acelaşi cod, urmând ca, în final, raportat la probele administrate cu respectarea principiilor contradictorialităţii şi oralităţii, să dispună fie achitarea, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul de procedură penală, fie una dintre celelalte soluţii reglementate de art. 396 din acelaşi act normativ, iar, în caz de condamnare, aplicarea unei pedepse în limitele prevăzute de alin. (10) al textului de lege menţionat, dacă situaţia de fapt reţinută este aceeaşi cu cea recunoscută de către inculpat/inculpaţi.
    38. Autorii excepţiei, încă de la primul termen de judecată de la fondul cauzei, au declarat că recunosc în totalitate acuzaţiile aduse şi au solicitat ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi, în temeiul art. 375 alin. (2) din Codul de procedură penală, solicitări încuviinţate de către instanţă. Astfel, prin Sentinţa penală nr. 173 din 26 martie 2021, instanţa de fond a reţinut că inculpaţii, autorii excepţiei de neconstituţionalitate din prezenta cauză, au recunoscut infracţiunile reţinute în sarcina acestora şi au solicitat ca judecata să aibă loc potrivit procedurii în cazul recunoaşterii învinuirii, solicitări încuviinţate de altfel de către instanţă, aplicându-se dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală privind reducerea limitelor legale ale pedepsei cu o treime.
    39. Curtea reţine că reducerea limitelor speciale de pedeapsă ca urmare a recunoaşterii învinuirii nu constituie un drept fundamental al inculpatului, ci un beneficiu acordat de legiuitor în anumite condiţii expres prevăzute de lege, iar instanţa, în virtutea principiului constituţional al înfăptuirii justiţiei şi al asigurării unui proces echitabil, are libertatea şi obligaţia de a aprecia, pe baza probelor şi a convingerii sale, dacă sunt întrunite cerinţele pentru aplicarea procedurii simplificate, putând respinge cererea inculpatului chiar şi în caz de recunoaştere integrală a faptelor, atunci când există dubii cu privire la vinovăţie sau la împrejurările de fapt, tocmai pentru a garanta aflarea adevărului şi aplicarea corectă a legii, în acord cu principiile statului de drept.
    40. În consecinţă, Curtea apreciază că susţinerea autorilor privind presupusa aplicare a unui tratament discriminatoriu faţă de persoanele care nu au recurs la procedura abreviată este nefondată, întrucât textul analizat prevede că soluţionarea cererii de judecare în procedură simplificată se bazează pe o analiză obiectivă a circumstanţelor concrete ale fiecărei cauze, în special asupra clarităţii situaţiei de fapt şi a inexistenţei oricăror dubii privind vinovăţia, fiind astfel exclusă orice decizie arbitrară sau subiectivă; în acest mod, se asigură egalitatea de tratament pentru toţi inculpaţii aflaţi în situaţii juridice similare, fără discriminare, ceea ce dovedeşte că nu sunt încălcate dispoziţiile art. 16 din Constituţie referitoare la egalitatea în faţa legii.
    41. În ceea ce priveşte critica autorilor excepţiei de neconstituţionalitate privind lipsa de claritate şi precizie a dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, Curtea apreciază că norma criticată respectă cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate impuse de art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât stabileşte în mod expres şi detaliat condiţiile în care poate fi aplicată reducerea limitelor pedepsei. Astfel, textul criticat oferă destinatarilor săi repere clare cu privire la sfera de aplicare, condiţiile şi efectele reducerii pedepsei, fără a lăsa loc unor interpretări contradictorii, asigurând previzibilitatea aplicării legii, întrucât orice persoană interesată poate anticipa consecinţele juridice ale recunoaşterii învinuirii. Totodată, mecanismul reducerii pedepselor este prevăzut în mod transparent, fiind delimitat clar de circumstanţele care justifică acordarea acestui beneficiu, asigurând astfel respectarea principiului securităţii raporturilor juridice şi oferind premisele unei justiţii previzibile, în deplin acord cu cerinţele constituţionale.
    42. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Bărbuţi Dumitru-Bogdan şi Bărbuţi Darius-Gabriel în Dosarul nr. 3.740/30/2020 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 4 din 11 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 15 ianuarie 2026.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU
                    Magistrat-asistent,
                    Alina Oprişan

    -----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, DECIZIA nr. 21 din 15 ianuarie 2026

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "
5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale"